Când am aterizat, la Barcelona ploua așa mai molcom, cam cum plouă toamna târziu pe la noi. Dar pân-am ieșit, pân-am ajuns la hotel, pân-am băgat câte o paella la ghiozdan, ploaia aia lejeră s-a transformat în ceva ce aducea a torențială. Ieși de te mai plimbă dacă poți.

A doua zi dimineață, evident, nu se schimbase nimic. Frig și ploaie de mă întrebam ce caut acolo și de ce n-am stat io liniștit acasă la căldurică. Când m-am urcat în metroul care mergea la stadion, parcă mă duceam la tăiere. Camp Nou n-are tribunele acoperite, deci mă gândeam cu groază cam cum o să mă prezint după trei ore de stat la murat, în frig. Dacă supraviețuiam, desigur.

Nu cred c-am mers cu metroul mai mult de douășcinci de minute. Hai, treizeci, c-a trebuit să schimbăm. Cert e că în momentul în care am ieșit la suprafață, afară era soare ca vara. No fucking joke. Și asta în condițiile în care nici măcar accuweather n-avusese tupeul să prezică una ca asta. Băbăieți, nu că era soare, dar când am ajuns în tribună, ardea atât de tare c-a trebuit să mă duc oleacă la umbră. Mno, cam ăsta zic eu că se cheamă bulan cu nemiluita.

Cât despre meci, ce-aș mai putea să spun? Am văzut duminică, de pe stadion, unul dintre cele mai mișto meciuri ever. Și nu uitați că fratele vostru a fost la cinci finale de Champions League, plus una de UEFA, plus niște ani petrecuți pe stadioane din țară și de-aiurea. M-am bucurat de fiecare minut, am zbierat la fiecare gol al Barcei, i-am fluierat pe Marcelo și pe Bale, am cântat cu ăia din jur, a fost absolut senzațional.

Și dacă meciul în sine a fost cum a fost, atmosfera dinainte și de după, a făcut toți banii. Să vezi zecile alea de mii de oameni cântând, pe străzi, în metrou și, în general peste tot, n-am cuvinte să descriu, ți se făcea pielea de găină în secunda doi.

Ah, să nu uit, prin minutul ’60 cetățenii din jur au început să murmure când atingea Rafinha mingea, semn că omu’ nu prea mai făcea ce trebuie în teren. Și-au murmurat ce-au murmurat, până unul n-a mai rezistat și-a zbierat cât îl țineau plămânii: „cambio Rafinha, pro favor”. Am râs amar, în sinea mea, când m-am gândit că pe la noi același lucru ar fi sunat cam așa: „schimbă-l, băăă, p-ăla, în pwla mea, nu vezi că e mort?”. Well, dar cam asta e și diferența dintre fotbalul lor și-al nostru, nu?

Încă ceva. Cu mult înainte să înceapă meciul, am observat un cetățean în vârstă care a venit tacticos, și-a scos o păturică și-o pernă, ambele cu însemnele Barcelonei, le-a pus pe un scaun, s-a instalat comod, după care a început să vorbească familiar cu toți oamenii de pe-acolo.

N-am rezistat, și pentru că vagile mele cunoștințe de catalană nu-mi permiteau, m-am dus și-am rugat un steward să-mi fie translator și hai să vorbim cu el caballero. Omu’, Rafael pe numele lui (doar p-ăsta l-am reținut, că a mai înșirat vreo șapte nume când l-am întrebat cum îl cheamă), avea 75 de ani, de 40 vine la meciurile Barcei, e abonat și stă întotdeauna pe același loc.

Practic, mi-a venit să pâng când am realizat că în România e imposibil să faci asta. Toate cluburile mari ori s-au desființat, ori se zbat pe undeva prin ligile inferioare, ori sunt conduse de negoiți și gigibecali care se prefac că nu înțeleg diferența dintre fcsb și Steaua.

Pe el caballero Rafael, care s-a bucurat ca un copil când a auzit că sunt din România și-am venit special pentru Barca, îl puteți vedea mai jos. Acolo unde v-am pus și un video de la începutul meciului, cu tot stadionul cântând imnul Barcelonei. Vă rog eu să vă uitați la el cu sonor, sunt curios dacă rămâneți vreunul fără piele de găină.

Gata, atât pentru azi (v-am scris din camera de hotel, că în țară ajung abia luni noaptea).

P.S. Toate anunțurile de la stadion se făceau în patru limbi (catalană, spaniolă, engleză și franceză). Asta ca să înțelegeți mai clar ce înseamnă fenomenul Barcelona – Real Madrid, cunoscut și sub numele de El Clasico.

El caballero, Rafael.