Dacă e sâmbătă, e Elena. 

Să vă povestesc. Anul de grație 2008. Cred. Eram în aceeași companie de telecomunicații, dar la reprezentanța din Plaza Mall. Programul era până la zece. Undeva pe la nouă jumătate, aproape de închidere, intra o tipă în magazin, se oprește în mijloc și se uită roată la noi toți printre genele proaspăt montate. Cred că aștepta niște reacții, conffeti, leșinuri sau măcar aplauze, că preț de vreo două minute nu s-a mișcat și n-a zis nimic, doar a privit galeș în jur. Noi eram în magazin cinci fete și un băiat. Băiatul oricum era un leșinat, așa că din astea cinci, zâna zorilor a ales să vină la mine la birou. Din poziția stând în picioare, cu poșeta proptită pe cot, mă ia la fix:

– Vreau un telefon și-o cartelă. Cu număr.

Și-a plecat bâțâind elegant către panoul cu telefoane. Ajunsă lângă el, cu o privire care sugera o imensă scârbă față de tot mediul înconjurator, a întins degetul mic, pe care avea pusă o unghie mai mare decât tot degetul, și-a poruncit:

– Dă-mi aifonu’ ăsta. Da’ repede că ma grăbesc la o nuntă.

Păi nu m-am mișcat io repede așa cum voia clienta? M-am mișcat. Dar n-am apucat să ajung lânga ea când în magazin au dat năvală trei badigarzi urlând:

– Toată lumea părăsește mall-ul ACUM! La Nike o fată a fost sechestrată și se trage cu pistolul. E o răfuială între două clanuri (cine stă în Militari știe despre ce vorbesc).

Prima reacție a fost să-i ignor. Că mai făceau glume proaste câteodată, dar când am văzut vânzoleală pe scările rulante am zis că e momentul să mă salvez și că am un copil de crescut pe care trebuie să-l terorizez până la 18 ani. Așa c-am dat fuga în vestiar după cheile magazinului. Când am ieșit de acolo, am observat că ai mei colegi deja dispăruseră, în schimb badigarzii se chinuiau de zor cu clienta proaspăt coafată. Încercau s-o scoată din magazin. Ți-ai găsit, frate, cum m-a văzut, m-a luat în primire:

-Nu ies d-aici fără telefon. Adu-mi aifonu’ sau te reclam.

La care io i-am explicat cât am putut de calm:

– Dacă murim aici mă mai puteți reclama doar la cimitir. Direct pe cruce dacă vreți. Așa că IEȘIȚI DRACULUI AFARĂ!

Nu știu ce-a șocat-o mai tare, urletul meu sau faptul c-a rămas cu genele lipite de frunte când am terminat de răcnit. Mă rog, au scos-o ăia târâș afară, închid magazinul, se închide și mall-ul și pe rând, la foc automat, au apărut: poliția, pompierii, SMURD-ul, antitero, poliția călare și vreo 500 de babe curioase de la blocurile din zonă. Eu mă rugăm pentru bieții băieti din clanuri s-apuce să-i salte poliția, că dacă scăpau babele-n ei, prafu’ și pulberea se-alegea.

Vreo două ore a durat toată treaba. Timp în care îmi sunasem șeful să-l întreb dacă pot să-mi bag ceva în el de magazin că vreau să mă duc acasă, că frig, că foame, că una-alta. Mi-a zis că nu-mi pot băga nimic, decât demisia dacă plec. Cum nu ma coafa deloc răspunsul ăsta, am rămas. Într-un final ne anunță gardienii că pistoalele au fost confiscate, că fiecare gealat a fost trimis pe raftul lui cu tot cu număr de înregistrare, c-au plecat și cele 500 de babe și că putem merge în magazine să facem închiderea de zi. Dar au specificat clar că au acces în insinta mallului doar angajații și numai pe bază de legitimație.

Magazinul meu era la etajul unu. Când am pus piciorul pe scara rulantă și mi-am ridicat privirea către intrare, ce credeți? În fața magazinului era clienta, frate. Necoafată de data asta. Nu știu cum reușise să intre, nimeni nu știa, cert este că era proțăpită la ușa și le explica de zor gardienilor cum că ea lucrează acolo și că în grabă, de frică, și-a uitat legitimația în magazin. Când am ajuns în dreptul ei și m-a văzut, s-a luminat toată la față și s-a întors triumfătoare către gardieni:

– Uite, uite, ea vă poate confirma că lucrez aici.

Apoi către mine:

– Zi, tu, nu-i așa?

– Nu-i așa, am răspuns acră.

Că nu suport să mă tutuiască persoanele pe care nu le cunosc.

Shopaholic!