Am râs cu muci la textul de azi al Elenei. Cu plăcere!

Nu știu câți ani sunt de atunci, cert este că lucram ca agent de vânzări în reprezentanța unei companii de telecomunicații. În perioada aia, o firmă concurentă, nou-intrată pe piață, tocmai lansase oferta cu 2000 de minute free. Compania mea n-a suportat poziția de “pus în genunchi” și s-a gândit c-ar fi păcat să rămână fără clienții cotizanți, așa c-a scos și ea o ofertă: 1000 de minute. Da, știu, la jumătate. Dar asta nu e tot, ca să le primești trebuia să te combini cu un alt număr din rețea. Și mai luai încă un bonus de 50 de minute pe care le vorbeau între ei cei doi proaspăt combinați.

În fața magazinului își facea veacul un băiat pe la vreo 25 de ani, în cărucior cu rotile. Avea un picior amputat, dar era un tip foarte haios care mai împărțea pliante pentru noi. Într-o zi vine la mine cu un telefon în mână și-mi spune că l-a trimis unu’ să-i încarce cartela. Îi pun 5 euro pe ea și în momentul ăla vânzătorul din mine se scoală brusc și-și dă drumu’ la gură: știi, avem o ofertă, bla, bla, bla. L-am convins pe loc. Bine, și știam să vând la marea artă. Așa că le-am făcut rapid combinația între numere și-a plecat omul fericit.

M-am luat cu următorii clienți, că target, că bani, că zâmbet pe buze la final de lună și la un moment dat observ că s-a întunecat magazinul. Îmi ridic ochii de la birou să văd ce naiba a provocat bezna, că doar eram în plină zi de vară, când ce credeți? În ușa magazinului stătea nimeni altul decât Hulk. Da’ ce zic eu Hulk, ăsta era o combinație între mă-sa, tac-su, vreo trei unchi și patru strămoși ai lui Hulk. Toți într-unul. Gagiul n-avea ceafă, capul îi pornea direct dintre omoplați, brațele îi stăteau în aer ca aripile avioanelor, că nu le putea apropia de corp, iar picioarele ședeau la distanță de un metru unul de celălalt. A intrat în magazin și-a urlat direct din zona lombară:

– Care e, bă, prostule, aia?

N-a răspuns nimeni. Noi în magazin înțepenisem cu mâinile pe pixuri, pe taste, pe capsatoare, pe ce dreacu mai aveam pe-acolo, iar fata de la casă leșinase. Când îl văd pe Iron Man că întinde mâna în spatele lui și dintr-o mișcare aruncă ceva în mijlocul magazinului. Zbang! Era băiatul cu căruciorul. Când l-am văzut planând, primul meu gând a fost că n-am apucat s-o sun pe mama ca să-i spun cât de mult o iubesc.

Până s-a adunat băiatul ăla iar în cărucior, Arnold ăsta își tot căuta din priviri victima în magazin. Eu nici nu mă uitam la el. Și nu că mi-ar fi fost frică, da’ brusc îmi apăruseră niște pielițe pe la unghii, niște scame pe fustă și mă păștea și o explozie a vezicii. Exact când să mă ridic de pe scaun, aud urletul ăla iar:

– Zi, bă, prostule, care e aia?

Băiatul întinde degetul tremurând spre mine:

– ASTA!

Mai bine avea un glonț pe degetul ăla și mă-mpușca direct în cap.

Vine animalul, își pune brațele pe birou și aplecat spre mine mă întreabă delicat:

– Fă, tu știi cine sunt io?

Între două bătăi din genele rimelate și o tentativă de zâmbet suav, răspund:

– Clientul nostru?

– Cine, fă?

A urlat atât de tare că tot părul mi s-a lipit de peretele din spate, iar machiajul de pe față a dispărut brusc. Sângele-mi era deja congelat prin vene, picioarele nu mai erau ale mele, umerii îmi căzuseră în chiloți, iar creierul era deja pane. Plus că simțeam un început de preinfarct. M-am gândit într-o fracțiune de secundă ce naiba să-i răspund? “Clientul nostru” e clar că nu-i plăcea, așa că am dat-o direct în golăneală:

– Ești boss dă boss?

Băbăieț’, a rămas mască vreo câteva secunde și-abia apoi a răcnit iar:

– Sunt cine pwla mea vreau io, fă!

Cu urletul ăsta a reușit să-mi șteargă ultimele urme de machiaj și să-mi smulgă toate genele și sprâncenele. Scaunul pe care stăteam făcea deja parte din mine. Aș fi putut jura că m-am născut cu el la fund. A reluat de unde rămăsese:

– Cu nenorocitu’ ăsta te-ai găsit, fă, să mă combini? Tu știi ce femei am avut io la veața mea? N-ai văzut tu nici în reviste! Da’ ce zic io reviste, nici pă teveu sau pă video, fă, proasto! Și-a venit handicapatu’ ăsta să zică în gura mare, când io jucam barbut cu băeții, că s-a combinat cu mine și c-avem 50 dă minute între noi??? Fă, tu-ți dai seama c-a râs toți băeții adevărăciune dă mine?

Eu eram în comă. Indusă. Mi-o indusesem singură. Când a văzut că n-am reacție, a futut doi pumni la birou de-a sărit tastatura de pe jos înapoi pe tejghea și a urlat gâtuit:

– Acu’ pă loc mă dezcombini dă ăsta! Că dacă nu, deseară vin să vă iau p-amândoi și faceți nuntă în țigănie. Vă combin io dă mă strigați săru’mâna nașu’ pân cartier.

I-am separat cât ai zice “mi-e dragă viața, boss”, că m-am privit în ochii lui sticloși și-am văzut că-mi stă bine cu toți dinții în gură. Chiar foarte bine. Da’ mi-a părut rău să știți, părerea mea e că le stătea bine “combinați”.

mihai_vasilescu_hulk