Vinerea trecută pe la prânz, brusc, mi-am adus aminte că sâmbătă îmi expiră RCA-ul. Evident, toate chestiile nasoale mi se întâmplă vinerea. Și cum nicio nenorocire nu vine niciodată singură, pe când încercam să alung acest gând menit să-mi strice bunătate de weekend, mi-am adus aminte că n-am nici revizia făcută. Că-n decembrie mi-a fost lene și era frig. Am respirat adânc încercând să mă liniștesc și să-mi spun că poate mai am o șansă, că poate nu e dracul chiar așa de negru. Exact când credeam c-am reușit, de undeva din străfundul conștiinței mele a venit și lovitura decisivă: prietene, uiți că mergi de o lună cu ITP-ul expirat? Poftim hal să-ți începi sfârșitul de săptămână.

Am continuat să inspir și să expir (îmi notez în palmă ca să nu uit) și în câteva secunde hotărârea era deja luată. Sâmbată dimineață la ora 8,00 mă duc la reprezentanță și le rezolv pe toate. Și RCA, și revizie, și ITP. Să scap, să nu mai aud de ele. Mi-am scos cardul de salariu și l-am mângâiat nostalgic, fără să am curajul să-i spun ce am în cap. Ar fi fost prea mult pentru el. Ceva-ceva oricum simțise. L-am simțit după cum tremura în portofel.

Doar că, ce să vezi, ca de obicei socoteala de acasă nu prea se pupă cu aia de la recepția service-ului. A doua zi verdictul a venit dur: ne pare rău, dar avem programări toată ziua, nu cred că vă pot ajuta.

Numai că tipu’ de la recepție nu știa cum sunt eu când trebuie să fac musai ceva. Și dă-i și începi cu tânguiala si munca de lămurire. El se ținea tare, dar și eu mă milogeam cu stil. Până la urmă, săracul băiat a cedat. Ok, nu vă promit nimic, dacă apar „ferestre” la ITP și mecanică vă bag mașina. Dar pentru ITP am nevoie de RCA valid, să știți. Da, boss, se face imediat. Păi nu pentru RCA am venit? Ceea ce am și executat. Două ore mai târziu nu numai că eram cu revizia și ITP-ul la zi, dar prinsesem și-o reducere de 20% pe total factură, doar așa pentru că sunt io băiat simpatic. Hai că parcă nu mai era așa rău.

Eee, și-n momentul ăla au început să se lupte bine cu răul în mine. Mă hotărâsem să-i las „de-o bere” tipului de la recepție. Așa, că doar mă ajutase. Da, da, dar întrebarea care mă măcina era „cât”? Aveam în portofel fix 70 de lei cash. Una de 50 și două de 10. Tentația cea mare era să i le las p-alea două de 10 si să mă car. Dar de câte ori puneam mâna pe ele să le scot, se răscula partea bună din mine care-mi urla în creier: nu ți-e rușine, după ce că nu sperai să mai rezolvi și te-a servit omu’, ba ți-a mai făcut și discount baban, tu te zgărcești la treij’ de lei? Și uite-așa m-am luptat cu mine însumi preț de câteva minute, timp în care omu’ se uita la mine și precis se întreba dacă n-am vreun atac de panică sau ceva. Pâna la urmă binele a învins! Am strâns ochii, am scos bancnota aia de 50, i-am îndesat-o în buzunar și-am plecat de-acolo simțind clar cum zgârcitul din mine a intrat în moarte clinică. Mă simțeam sleit.

Și când te gândești că am ajuns să duc toate luptele astea interne doar pentru că-mi expirase sărăcia aia de RCA și m-am încăpățânat eu să n-o fac online, în trei minute, când se putea atât de simplu.

mihai_vasilescu_simplu