De când mă știu am urât ziua de azi.

Acum e mai bine, că totuși am o vârstă, dar când eram în școală vă jur că pe 31 august mă retrăgeam într-un colț și plângeam. Nu știu cum era pentru voi, dar pentru mine era de departe cea mai urâtă zi din an.

Chiar dacă mai aveam două săptămâni de vacanță, faptul că dintr-o dată nu mai era vară, nu mai era august, mă făcea să conștientizez la dimensiunea reală apropierea iminentă a dezastrului: începe școala.

După care, matur fiind, coșmarul începerii școlii a fost înlocuit cu altul și mai groaznic: apropierea iernii. Indiferent cât de cald ar fi pe 31 august, eu simt deja în aer cum începe să bată crivățul.

Nu mă interesează că în ultimii ani luna septembrie a fost aproape ca o lună de vară, că e tot cald și bine. Pentru mine asta nu e decât o prelungire a agoniei la capătul căreia se află întotdeauna cel mai negru coșmar al meu: iarna.

Da, prieteni, urăsc ziua de 31 august. De-aia azi sunt în semi-depresie, prin urmare ne mai auzim noi de mâine încolo. 😪

Și pentru că o nenorocire nu vine niciodată singură, țineți-vă bine, că tot de mâine începe și festivalul cunoscut sub numele: „acoperă-mi inima cu ceva”. Va fi crunt, prieteni. Zeci și sute de postări cu „Wake me up when September ends” însoțite de autohtona, dar cu nimic mai prejos: „A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva”.

După care, imediat se dă și startul calendarului alternativ, tot pe Facebook: 32 august, 33 august, 38 august, 45 august și tot așa. Nu zic c-ar fi penibil, doamne ferește, zic doar că sună la fel de umoristic ca gluma aia pe care o vezi iar și iar după ce cade prima zăpadă: „cine a nins să strângă”.

Să ne apere ăl de sus pe toți, că grele zile ne mai așteaptă.

sursa foto: freepik.com