Articol scris de Iulia.

Pen’că încă am creierii destul de pilaf și nu-s în stare să scot vreo capodoperă literară ca cele de până acum :))), azi vă las o mică salată cu de toate.

Încep în primul rând prin a mulțumi tuturor celor care s-au gândit la noi și ne-au trimis gânduri bune și/sau ne-au întrebat de Otto. Otto e… spre bine, credem. Per total, starea lui e una bună, chiar dacă nu e totul 100% în regulă încă, dar sunt convinsă că o să fie. Nu intru în mai multe detalii că nici nu sunt în stare și nici nu despre Otto e vorba azi.

Trecând mai departe, avem așa:

🔵 Din categoria „Șefu-i șef și când nu știe să se șteargă singur la fund”

Fi-miu la masă, colorează de zor.

Eu, la doi metri de el, în bucătărie, încercând să produc ceva comestibil pentru cina familiei. La un moment dat, aud un zgomot specific căderii unei carioci pe podea. Firește, la câteva fracțiuni de secundă se aude:

– Mamiiiiii! Mi-a căzut o culoare pe jos!

– Așa. și?

– Să mi-o dai, te rog!

– Eric, dar tu vezi că eu fac ceva în momentul ăsta, da?

– Dada, nu e problemă, pot să aștept!

🔵 Din categoria „Chestii pe care le observă părinții”

Mă sună tata azi dimineață, să-mi comunice următoarele:

– Ultima dată când am fost la voi am văzut că aveați în curte niște janghine de mături. Așa că azi am fost în piață și ți-am cumpărat două mături ca lumea. Ți le aduc sâmbătă. Paaaaa!

🔵 Din categoria „Bucuriile vieții la țară”

Episodul 1

Vecinul nostru de alături deține cai. Vreo 4 la număr. Pe numitul Cezărică, armăsar de prăsilă, pe Stela, iapa și 2 mânji. Cred că-s de fapt mânze amândouă, pe una o cheamă Dorina, pe ailaltă nu știu.

E, la un moment dat îi zic lu Fritz:

– Auzi, tu ai mai văzut-o pe Stela în ultimul timp? Că parcă eu n-am mai văzut-o.

– Hm, acu că zici, parcă n-am mai văzut-o nici eu de ceva vreme.

Ridicăm amândoi din umeri și ne vedem de viață. Nu trec două zile, că apare vecinul la gard. Îl strigă pe Fritz. Eu urmăresc scena din casă. Îi văd că discută ceva, Fritz se întinde peste gard, după care îl văd venind spre casă cu o ditamai ruda de salam în mână.

Vă las să ghiciți de unde provenea salamul. Nu, în caz că vă întrebați, nu l-am mâncat, n-am putut. L-am făcut la rândul nostru cadou.

Episodul 2

Avem o problemă cu ciorile. Nu, nu vorbesc peiorativ despre minoritatea colorată conlocuitoare, ci despre ciori la propriu. Zburătoare. D-alea care fac cra-cra.

Avem o problemă în sensul că-s multe ale naibii prin zonă și dau atacul pe la pomii fructiferi și fac gălăgie și mizerie. Și prin mizerie nu mă refer la găinații de care suferă onor patronul nostru, ăia nu-s o problemă, cred că astea de țară se cacă pe câmp sau ceva, că găinați nu prea am văzut prin curte.

În schimb, ciorile fiind ciori, fură chestii. Practic, orice. Baiul e când respectivele „orice-uri” le mai scapă din cioc sau din gheare pe la noi prin curte.

Până ne-am dumirit ce și cum se întâmplă, am crezut că trăim în zona crepusculară. Nu de alta, dar se întâmpla să găsim prin curte chestii de genul bucăți de pâine, bucăți de cozonac, bucăți de mămăligă…

Și chestia dubioasă era că de cele mai multe ori le găseam prin mijlocul curții. Că mna, dacă le găsești pe lângă gard, te gândești că poate o fi crezut vreun vecin că n-avem suficientă mâncare să hrănim atâta liota de câini și s-a gândit să-și mai facă o pomană și să le arunce bietelor jivine câte-un codru de pâine peste gard sau ceva.

Dar nu, nene. Găseam cele mai bizare chestii prin mijlocul curții, la distanțe apreciabile de gard. Ne-am scărpinat noi sub chipiu până ne-au găsit dracii, dar explicație pentru apariția misterioaselor chestii nu găseam. Până într-o zi când am văzut live cum unei ciori i-a scăpat din gheare ditamai bucata de os.

Nush de la ce drac de animal o fi fost, nici cum a reușit șobolanul ăla cu aripi să pună ghearele pe ditamai bucata de carcasă, dar cert e că ne-a făcut „bucuria” și i-a căzut prada la noi în iarbă. Am adunat-o rapid, cu mănuși de cauciuc și pungă pe care am pus-o în altă pungă și, dacă ar fi fost după mine, aș fi dat și cu niscai Igienol. Da Fritz a zis să mă potolesc, că ucid iarba.

Dar măcar am găsit explicația misterului diverselor obiecte misterioase apărute din neant în curtea noastră. Că nu vă gândiți că am găsit numai mâncare. Ntz. Am găsit și bucăți de diverse obiecte neidentificabile, bucăți de pahare de plastic și alte drăcovenii.

Ei, dar apogeul a fost azi dimineață. Când stăteam io așa, cu mintea încetoșată pe terasă și trăgeam din cafea și țigară, contemplând la ziua care mă aștepta.

Și cum ședeam io așa în liniștea capului meu, numa ce mă trezește din reverie un zdrang-buf-trosc! Urmat de niscai cârâieli vădit enervate. Belesc ochii cât sarmalele spre obiectul care tocmai aterizase pe acoperișul nostru și de acolo, în curte, pe dale.

Băi copii, pot să vă las până săptămâna viitoare să ghiciți și tot nu nimerește nici unul din voi despre ce obiect era vorba. Așa că vă zic. O candelă! Da, fraților, o candelă, practic un pahar d-ăla roșu, de plastic, cu ceară într-însul, de le pun oamenii pe la morminte.

Am stat așa și m-am uitat o bucată la lumina lu Bărbosu picată din cer (mă rog, lumina stinsă, că asta mai lipsea, să ne dea dreq foc la casă), apoi m-am urnit să strâng mizeria. Și când a venit Fritz acasă, i-am raportat incidentul. Moment în care soțul meu a concluzionat că asta deja nu mai e accident, e bombardament. Așa că de azi dimineață umblăm cu căști prin curte, că mi-e că ne-au pus ciorile gând rău.

🔵 Din categoria „Când ești prost, și viața-i grea”

Azi dimineață am decis să scot potaia mică la prima ei plimbare prin pădure. Că până acu a servit numai mediu urban și rural, așa că am zis că e momentul să facă cunoștință și cu frumosul mediu forestier al județului nostru.

Potaia fiind încă mică, dar urmând să se facă mare, la indicația crescătorului urma să facem o plimbare de nu mai mult de 15-20 de minute prin pădurile patriei. Ca să nu se strice javra.

Așa că ce se gândește pantofarul din mine? Pfff, pentru 15-20 de minute, ce rost mai are să-mi iau ghetele? Lasă, merg în adidași. Că vorba aia, urcă oamenii la Babele și la Cota 2000 în jlapi și nu mai pățesc nimic.

Ahem. Mergem deci la plimbare, în următoarea formație: Fritz însoțit de cățelul Fred și mandea însoțită de numita potaie Hanna. Urcăm noi ce urcăm prin pădure, monitorizăm ceasul îndeaproape.

Când se împlinește timpul, facem cale întoarsă înspre mașină. Io, stăpân responsabil, dar și iubitor de potaie, o cărasem la plimbare cu o lesă de antrenament, de 10 metri lungime. În ideea în care să poată cătzaua să țopăie și să tropăie, explorând fericită, dar să o pot controla în același timp, dacă e nevoie.

Și cum coboram noi așa agale, pe potecă, cătzaua decide că parcă ar mai intra o dată în râul de pe marginea drumului, să mai lincăie niște apă. Eu decid că nu e cazul, că s-a leorcăit destul cu apă de-a lungul plimbării. Și mă apuc să adun meșteșugit cei zece metri de lesă, astfel încât să mulinez încet dar sigur cătzaua înspre mine și departe de gârlă.

Și cum mulinam io așa în tihnă, fac ce fac, calc p-o bucată de lesă care mi se băgase în mod mârșav printre picioare fără s-o observ și încep o coborâre precipitată din poziție bipedă, verticală, în poziție patrupedă prin metoda „uliu”.

Adică, în traducere, am luat o trântă cu capu-nainte de mai mare dragul. În procesul îmbredelirii printre picioarele mele, malefica sfoară de manevrat câinele mi s-a agățat de vârful piciorului drept, pe care mi l-a dat peste cap într-un fel în care piciorul meu nu e capabil să se miște. Iar acest lucru a dus la contactul impetuos al genunchiului meu drept cu pietrele de pe drumul forestier.

Prin urmare, acu am un genunchi vânăt și umflat și degetul mare de la piciorul drept de dimensiunea unui cartof care ar putea hrăni cu ușurință 2 persoane. Ăsta încă nu e vânăt, dar suspectez că până mâine dimineață se va bucura și el de o frumoasă culoare violacee.

Evident, dacă aș fi avut bocancii în picioare asta nu s-ar fi întâmplat. Adică de căzut probabil că tot aș fi căzut, dacă călcam pe sărăcia de lesă, dar cu siguranță nu mi s-ar fi dat deștele peste cap în mod acrobatic și nenatural.

Acestea fiind zise, mă duc să mă oblojesc și să-mi înec amarul într-o bere. Să aveți o sâmbătă cel puțin magnifică și dacă mergeți la munte sau prin pădure, să vă luați bocanci în picioare!

sursa foto: freepik.com