Nu, că trebuie să vă povestesc asta.

Am dus copiii la școală un pic mai devreme (e ok glezna, nu pot sa zburd, dar ține să merg pe jos).

Am coborât din tren, mergeam pe peron, ne apropiam de scări. Din fața noastră venea o adolescentă care, nu că alerga, mai că nu zbura, atât de repede cobora pe scările alea, doar-doar prinde metroul din care tocmai ne dăduserăm noi jos.

Dar, fix după cum se întâmplă în viață, ușile i s-au închis exact în nas. Știți senzația aia de dezamăgire cumplită care te încearcă în momentul ăla? Ei, exact asta i se citea și ei pe față.

Acu’, nu zic, știu și eu că nu era un capăt de țară și nici ultimul metrou din lume, dar pe magistrala asta 4 (sau cum s-o numi ea), metroul vine rar spre foarte rar. Poate de aici și dezamăgirea.

Și-atunci s-a întâmplat miracolul. Pentru că toate astea se petreceau în partea din față a trenului, mecanicul care iese pe peron a sesizat toată tărășenia și i-a făcut semn colegului din cabină să mai deschidă ușile o dată. Le-a deschis. Fata a intrat în tren și uite-așa s-a rezolvat pe loc problema.

Știți voi ce-a făcut în acel moment copilul Ioana care văzuse și ea toată derularea poveștii? Nu știți, dar vă zic eu ce-a făcut. Mi-a dat drumul la mână, s-a îndreptat spre mecanic și i-a spus atât:

– Mulțumesc!

De ne-au picat fețele și mie și lui.

Bănene, să știți asta de la mine: copiii sunt cei mai mișto oameni de pe planeta Pământ.