Nu știu cum stăteau lucrurile la voi, dar la mine imediat cum trecea de 1 septembrie, începeam s-o aud pe mama cum pune placa: „Trebuie să mergem să-ți luăm pantofi pentru școală”. Amenințarea asta se repeta de vreo trei ori și până la urmă chiar mergeam să-mi cumpere pantofi, că doar nu era să mă trimită desculț în prima zi de școală. Pantofi care erau, de fiecare dată, o singură pereche, niciodată două, de trei nici nu poate fi vorba. O pereche, atât!

Și întotdeauna îmi erau înmânați însoțiți de una și aceeași recomandare: „Ai grijă de ei, așa cum îi păstrezi așa îi ai, alții nu mai vezi până la anul”. No fucking joke. Care ați trăit vremurile alea probabil știți exact despre ce e vorba.

Partea și mai nasoală este că de fiecare dată erau și măcar cu o jumătate de număr mai mari. „Îți mai crește piciorul, mamă, lasă că le punem vată-n vârf și poți să-i porți”. Și exact așa se întâmpla, purtam pantofii noi cu vată-n vârf sau cu două perechi de branțuri, ca să nu simt că-mi joacă în picioare.

Ei, dar nu știu cum se face că într-un an pantofii ăștia pentru mers la școală au fost cei mai mișto din câți avusesem eu până atunci. Printr-o întâmplare, probabil, pentru că tot ce se mai găsea prin comerțul socialist era oricum, numai mișto nu. Dar ăștia din anul ăla erau țiplan. Practic era prima oară când pe lângă că aveam pantofi noi, îmi mai și plăceau, și nici nu erau mai mari. Probabil că n-avuseseră ăia de la magazin pe stoc decât fix numărul meu. Băi, ce să mai, erau o minunăție, îi am și acum în fața ochilor. Maro închis, cu talpa plată, albă la exterior și albastră la interior, pe sport, așa, pe casual. Ne-bu-ni-e.

Nu știu cum sa vă spun, dar abia așteptam prima zi de școală ca să am voie să mă încalț cu ei. Ce? Doar nu aveți impresia că aș fi avut voie să-i port ÎNAINTE să înceapă școala? Doamne ferește, cred că mi-i lua maică-mea și mi-i ascundea pe undeva dacă veneam cu o asemenea enormitate de propunere.

Dar până la urmă a venit și nenorocita aia de primă zi de școală. Am sărit direct în pantofii mei cei noi și-am dat să ies pe ușă, mândru nevoie mare. Aud și-n ziua de azi în urechi vorbele maică-mii, exact pe când plecam:

– Mihai, nu-ți bate joc de pantofii ăia, ai grijă de ei. Nu te apuca să alergi sau să joci fotbal în ei, că alții nu-ți mai luăm.

Da, mama, păi n-am io grijă? Cum naiba să n-am? Pe vremea aia, să-i spui unui copil să nu alerge sau să nu joace fotbal era o recomandare mai inutilă decât robinetele de apă caldă din sectorul 3.

Ia ghiciți voi ce-am jucat după ce s-a terminat cu careul oficial și cu celelalte manțocării complet inutile din prima zi de școală? Exact, fotbal, că doar nu era să ne ducem acasă? Dăăă.

Mai jucam și cu ăia de la „A”, dușmanii noștri declarați. Și-a început meciul. Era strâns, scorul mergea pe zero-zero, că, na, știți cum e, primul meci al sezonului, încă nu se reglaseră traseele și realțiile de joc. Țin minte că mi-a venit o pasă în adâncime, pe partea dreaptă, am fugit după minge cu fundașul advers gâfâind în urechea mea, am ajuns primul și-am dat să-l întorc ca-n curtea școlii, să-mi eliberez dreptul pentru centrare. Că io cu stângul nu pot nici să urc în tramvai.

L-am făcut p-ăla din fentă, dar pe când pivotam înapoi și-mi căutam din ochi coechiperul căruia să i-o pun pe frunte, s-a întâmplat nenorocirea: prrrrr, am auzit. Da, efectiv am auzit cum pârâie pantoful meu drept, sunet care s-a dovedit a fi cel dinaintea decesului, pentru că imediat a cedat și s-a rupt. Se secționase pielea, sau ce-o fi fost aia din care erau făcuți, exact la mijlocul labei, pe lateral. Ne-no-ro-ci-re! De fapt, dublă nenorocire, că pe lângă că n-am mai putut continua meciul, îmi stricasem minunăția aia de pantofi încă din prima zi de școală! Cum naibă să mă duc eu să-i spun maică-mii asta? Cum?

Bineînțeles că n-a aflat niciodată. Am reușit să ajung cu ei așa până acasă, mai mult târșâind piciorul drept, și i-am cusut io cu mânuța mea, frumos, elegant, cu ac și ață. Dar se vedea cu ochiul liber că nu mai sunt ce-au fost și că în niciun caz pantofii ăia n-ar mai permite vreun dribling sau vreo centrare în forță. Se țineau întregi doar cât să pot să mă duc cu ei la școală, în condițiile în care călcam pe piciorul drept mai cu milă, de parcă eram convalescent după operație. Să vă mai spun că aveam cizmărie exact în fața blocului? Nu vă mai spun. Că cizmarul era bun prieten cu mama. Atât mi-ar mai fi lipsit, să mă pârască ăla c-am venit cu pantofii noi la reparat.

Una peste alta, i-am purtat așa, în silă, cu frică să nu se rupă de tot cusătura aia până s-a făcut vremea nasoală și-am mers cu mama să-mi ia cizme. Că astea două erau cele două achiziții importante din fiecare an: pantofii din prima zi de școală și cizmele de după ce dădea gerul.

La voi, cum stătea treaba? Erați pe barosăneală sau trăgeați tot de-o pereche până dădea zăpada?

P.S. M-am activat de la articolul fashionistei care a fost săptămâna trecută cu gâzele să le ia încălțări pentru prima zi de școală. Avea emoții pe motiv că poate nu le vine nimic bine sau, mai rău, poate nu le place. Am râs.