Virgilică

Să-ți trăiască Suzana și seminorvegianul de pădure! Am râs. Mie mereu mi-au plăcut câinii de rasă mare. Am crescut printre ciobănești, bunicul matern fiind cioban. La bloc nu am avut niciodată, mama nu suporta animalele în casă. Iar acum crește vreo opt pisici în Italia.
Se mai roagă fii-mea de mine să îi iau o pisică (de câini îi e frică), i-am zis să mai crească puțin că îmi ajunge cât rân… ăăă strâng după ea și frate-su!

Cam asa am patit si eu. Niste cunostinte aveau o femela de bulldog, cam golanca asa. Adicatelea pana sa se decida ei care e varsta optima pt sterilizat golanca a aparut cu burta la gura. Carelusa micuta asa, dragalasa, noi voiam un catel de apartament… Zic hai sa luam una dintre fiice, o ramane cam ca mama… Mda, nu stiu cine o fi fost tatal dar „catelusa” mea seamana a labrador, si cantareste de asemenea 😕

Prin liceu, în cârdășie cu mai multe fete, i-am luat cadou unei prietene căreia tocmai îi murise cățelul de bătrânețe, un cocker. Doar că până la aniversare trebuia să-l țină cineva acasă câteva zile și nu știu cum sau de ce, dar m-am voluntariat. Mamei să-i pice fața când m-a văzut cu Ema la ușă (așa o botezasem provizoriu, de pe drum, că era de gen feminin și nu puteam să-i zic ”cățeao”, nu?) și țin minte că era foarte stresată de partea cu făcutul nevoilor prin casa întreținută cu mare grijă, în proporție covârșitoare de către ea însăși, trebuie să recunosc cu rușine. Asta fix în timp ce micuța patrupedă dovedea în mijlocul covorului din bucătărie că stresul exprimat era foarte întemeiat.
Cu chiu – cu vai am înduplecat-o, i-am promis că nu o să trăiască pic de inconvenient suplimentar și chiar m-am ținut de cuvânt. Îmi amintesc și acum că în prima seară am stat vreme bună închise amândouă în baie, ea făcând ture-ture și eu urmărind-o cu hârtia igienică sub coadă, să nu cumva să fie nevoie să spăl în caz de ceva covorașele din baie. După ce s-a distrat un picuț pe seama mea, tot mama mi-a dat ideea de a ieși cu Ema afară pentru nevoile fiziologice, dimineața și seara. Zis și făcut, a doua zi în zori dă cățelul semne de neliniște, eu sar în primii papuci întâlniți în cale, în goană mi-am aruncat o haină peste pijamale, am coborât val vârtej în fața blocului și așteptam. Aia mică alerga de colo-colo, mai un pipi aici, mai un pipi acolo, eu pe poziții și pentru number 2, să fie treaba completă. După o vreme (cât o veșnicie) o văd pe mama pe balcon, mă cheamă și, până să apuc eu să-mi imaginez cum o să-mi zică să urc că preia ea ștafeta la așteptat, îmi aruncă o pereche de șosete flaușate. Era iarnă, destul de friguț și eu, de frică să nu facă vreo boacănă Ema până să apucăm să ieșim din casă, coborâsem în șlapi și picioarele goale.

Mi-au prins bine șosetele în acea dimineață, cu Ema m-am înțeles excelent în zilele următoare (aveam de învățat pentru teze și dormea cât învățam, mă urmărea peste tot prin casă când făceam pauze și era foarte jucăușă, dar într-un mod relaxant), când a trebuit s-o dau stăpânei de drept nu mi-a picat prea bine. Și inclusiv mama, tata, fratele, o bună perioadă după își tot aminteau de faze simpatice cu ea. Mie mi-a rămas însă peste ani întipărită în memorie în special faza cu așteptatul în frig dimineața după cățel, care m-a lecuit pentru multă vreme de orice intenție de a avea vreun animal de companie la bloc.