Dacă e sâmbătă, e Elena.

Fiți atenți ce vă spun! Că a doua oară s-ar putea să nu mai repet. Nu că nu mai vreau, ci că nu mai pot. Băi, de ceva vreme simt că sunt urmărită. Da, da. Nu vă mirați! Vă spun sincer că există cineva care și-a pus pielea de drac pe el și vrea ori să mă amețească mai mult decât sunt, ori să mă facă să descopăr adevărata valoare a vieții.

Nu știu cum e la voi, dar mie îmi apar la noutăți, aka fb, tot felul de postări sugerate care mai de care mai tematice. În ultima săptămână am primit cel puțin de două ori pe zi invitația de a mă înscrie în ceva de genul “grupul celor singuri” sau “să fim doi”.

Inițial m-am gândit că e unu’ care-l citește pe Vasilescu și și-a pus toate pleoapele și genele pe mine. Și cum eu debordez de experiență în distrugerea vieții personale s-a gândit omu’ să mă salveze. Exasperată de consecvența si ritmicitatea cu care primeam aceste invitații am zis: hai, dom’le, să intru! Să văd ce se petrece acolo, că doar n-oi muri.

Așa că am “ciocănit” la ușă. Frumos, elegant, așa cum am fost învățată de mama. Ușa era închisă. La fel si grupul. Primul gând ce mi-a trecut razant prin capșorul cârlionțat a fost că-i o glumă proastă. Cum să te intitulezi pe numele de scenă “grupul celor singuri” și tu să inchizi ușa? Hei, da’ stai așa! Dacă i-a închis “mama” lor acolo? Dacă au nevoie de ajutor ca să iasă și să nu mai fie singuri? Dacă providența m-a ales pe mine din miliarde de oameni? Ha?

Suna atât de  excitant această ideea că m-am dus în camera secretă, unde țin lada cu vechituri, și mi-am scos de acolo costumul Xenei. L-am scuturat de molii, l-am pus pe trupu-mi de zeiță și am intrat brutal ajutată de piciorul stâng pe care l-am izbit direct în ușă. La fel cum mi-am izbit de calorifer primul iubit care m-a părăsit pe holul liceului.

Bun. Să revenim. Odată intrată m-a izbit în urechi o liniște de nedescris. Pășeam cu grijă de frică să nu trezesc vreun dinozaur. Da, dinozaur. Pentru că cei de acolo aveau vârsta bunicii mele. Dacă ar mai fi trăit, săraca. Am studiat câteva profile gerontofile, am văzut câteva capete fără păr și altele cu păr bigudat, am văzut păr roz și mov, păr pe mâini și spinări, ca să scurtez: am văzut atât de mult păr că banii pe care-i strângeam pentru deschiderea unui salon de beauty am decis c-o să-i fumez și o să-i beau ca să mor inainte să ajung ca grupații ăștia.

Fraților, parcă eram posedată. Jur! Începusem atât de frenetic să-i studiez pe oamenii aia că atunci când a venit fiu-meu și m-a întrebat “mama, ce faci?”, după ce mi-am adunat părul de pe tavan și inima din dezabieul negru în care dorm, i-am răspuns: “caut clienți pentru veterinarul de la parter”.

După ce mi-am adunat mințile în creierul făcut deja pane, am purces la citit comentarii. Am citit doar câteva. Dar suficient cât să-mi dau seama de ce prietenele mele care nu s-au căsătorit “la vremea lor” refuză total s-o mai facă acum. Să vă exemplific: o ea a pus o poză lângă vitrina cu fund de oglindă și a slobozit suav un “noapte bună, domnilor”. Ei, domnii, câțiva nu mulți, dar aflați într-o stare de erecție totală (mă rog, atât cât le mai permitea vârsta) au năpădit-o ca năpârcile în călduri:

– Abia acum cum e bună că m-ai salutat.

Sau:

– Aș vrea să mă trezești mâine dimi tot tu. Poți?

Ăsta inserase o poză în care privea la fel de galeș ca un crap care se pregătește să devină saramură. Bine, eu cred că avea privirea aia de pește fiert și de la vreun tratament pentru hemoroizi, că prea ședea așa într-o parte. La mesajul ăsta am vrut să intervin și s-o rog pă doamna să-l salute acu’ și pentru “dimi’, că moșu’ sigur ne părăsește în seara asta, dar m-am abținut că doar eram Xena.

După ce am terminat de citit, mi-am scuipat de trei ori în sân, de patru ori pă burtă și m-am jurat pe urșii din pădure că dacă ajung așa, n-o să mai plătesc factura la net ca să n-am pe unde mă face de râs că am colonul în disfuncție avansata.

Fix când mă hotărâsem să ies tiptil și să-mi vad de viață, dacă mai puteam după experiența asta devastatoare, “simt” o mână fermă cum mi se așează pe umăr. Întorc privirea și văd niște degete pline de păr (cum altfel). Și o gură nevăzută mă întreabă:

– Deci? Cum ți se pare?

Nici din upercut nu leșinam așa brusc. “Deci”-ul ăsta pus la debutul unei discuții îmi excită niște chestii. Chestii care se numesc nervi la mine la țară. Zic să răspund totuși.

– Ce să mi se pară?

– Hai că ești deșteaptă. Știi tu!

Eu am inserat un emoticon cu ochii beliți, el a continuat:

– Uită-te la numele meu!

Mă uit. Pe domn îl chema, aproape sugestiv, Gross.

Fac rapid niște calcule matematice cu permutări luate câte k, acolade și mulțimi și răspund:

– Nu înteleg.

– Ești proastă?!

Ce era să zic? Că “da”?!

– Nu! Ce, dacă ți-ai pus numele Gross înseamnă că așa și e?

– Da!

Și-a trimis un emoticon d-ăla care râdea cu toți dinții. Atunci l-am lovit:

– Atunci pe mine mă cheamă Strâmta Elena. Cum facem?!

Aproape cum l-am auzit înghițind în sec:

– Du-te dreacu’ de lesbiancă!!!

Și mi-a umplut chat-ul de emoticonul ăla roșu la față. Iar eu am ieșit trântind ușa cu putere, am închis-o și am înghițit cheia.

Partea proastă e că în câțiva ani o să ajungem să trăim așa. Bărbații vor agăța numai pe net, iar noi vom bate mărunt din buze în așteptarea vreunuia care să fie Gross și în realitate. Și nu mă refer la dimensiunile la care vă găndiți voi, ci la creier. E bun și internetul ăsta, dar când e prea mult tâmpește.

mihai_vasilescu_xena