Scriu textul ăsta pentru că m-a dojenit o cititoare zilele trecute, după ce-a citit articolul în care explicam că n-ai de ce să te bucuri când ninge în București. Mă ruga să mai scriu și despre chestiile care-mi plac, nu numai despre cele care nu. Și mai zicea ceva de genul că textele mele de azi nu mai sunt precum cele de acum câțiva ani. Parțial, avea dreptate, doar că nu ținea cont de un singur lucru: nici eu cel de azi nu mai sunt cel de acum câțiva ani. Așa că simt nevoia să explic, pe scurt.

Nu m-am schimbat în sensul că azi nu mai simt nevoia să scriu despre lucruri care-mi plac (pentru că sunt, există și uneori scriu despre ele), m-am schimbat în sensul că între timp mi-am dat seama că trebuie să le semnalez pe celelalte, că sunt aici ca să atrag atenția asupra a ceea ce nu merge.

Credeți că mie nu-mi place când ninge? Că eu nu simt emoția aia mișto când văd primii fulgi căzând sau când mă trezesc dimineața și mă ia prin surprindere stratul de zăpadă? O simt, că doar nu-s vreun robot. Dar durează o zi sau până sunt nevoit să ies din casă, atât. Apoi urmează chinul. Urmează binecunoscuta placă „autoritățile au fost luate prin surprindere” și tot ce decurge de aici. Să vă spun cam după câte zile a trecut un plug la mine pe stradă când a nins ultima dată mai sănătos? Mno, și-atunci cum naiba să mă bucur de zăpada aia?

Da, îmi plac o grămadă de chestii, dar nu pentru ele mi-am făcut blog. L-am făcut ca să numesc, să ironizez și să pun degetul pe lucrurile care nu funcționează. Pentru că, nu știu cum naiba se face, dar în țara asta nu există nimic care să meargă perfect sau ireproșabil. Spuneți-mi voi un singur lucru care merge impecabil aici și eu vă promit c-o să scriu numai despre puterea pozitivă a gândurilor, polenizarea la narcisele de pădure și cât de frumos crește iarba dacă stai să-i asculți tăcerea.

Știți bancul ăla cu românul care a fost închis într-o cameră goală, fără ferestre, fără unelte, fără niciun fel de obiecte, având la el doar două bile de fier? Iar după două săptămâni când a ieșit de-acolo, cu mâinile goale, a exclamat:

– Sa moară mama dacă știu ce s-a întâmplat cu bilele. Una a dispărut și cealaltă s-a stricat.

Despre asta scriu, măi, oameni buni. Pentru că ăștia suntem și pentru că sper să reușesc să schimb ceva. Mult, puțin, nu contează, atât cât pot, atât fac.

Credeți că nu mi-ar fi ușor să bat câmpii și să povestesc tâmpenii despre viața strălucitoare pe care o duc? Toată plină de coolness, chestii trendy sau motivaționale? Da’ să vedeți ce? Viața mea nu e așa. E o viață fix ca a oricăruia dintre voi, cu bucurii și greutăți, iar eu doar încerc să reduc din cele din urmă care, nu știu cum naiba, sunt în procent mai mare decât primele.

Dar dacă nu vă place sau nu rezonați cu ce citiți pe aici, vă pot recomanda vreo câteva bloguri unde se aberează cu grație despre puterea gândirii pozitive sau întâmplări de viață atât de calde și frumoase încât, doar citind, o să deveniți fiecare câte un guru. În plus, pe-acolo nimeni nu vorbește cu “pula”, iar “capra” este doar un animal. Care nici măcar nu moare, pentru că vecinul e un tip foarte de treabă, pozitiv și înțelept. Ce să mai, n-o să găsiți prin recomandările mele vreo chestie negativă sau vreo înjurătură, nici să căutați cu lupa. Ce ziceti, v-ar coafa?

Sau, dacă vreți, putem face un experiment. Scriu o săptămână numai despre chestii mișto, fapte bune, glamour infinit, viață fără griji, grația inefabilă a prigoriei de câmpie și miracolul renașterii naturii în prag de primăvară. Și, din când în când, mai pun și câte un selfie cu mine, ajutând o bătrânică duioasă să travereseze strada. Da’ am așa o presimțire că o să considerați că m-am dilit și-o să vă cam vedeți de drum.

Ce ziceți? Mă bag pe motivaționale despre fericire și viață tihnită? Sau mergem înainte așa cum se întâmplă lucrurile acum? Ia dați-vă cu părerea, că până la urmă sunteți factor decizional aici. Fără voi, e ca și cum aș scrie un jurnal pe care l-aș ține sub pernă.

mihai_vasilescu_fericire