Aveți mai jos un fel de poveste de… hmm… amor, pe care mi-a trimis-o Laura, una dintre distinsele cititoare ale acestui blog. Citiți-o că e, așa, ca ruptă din viață. Povestea, nu Laura.

……………………………………………………………………………

Acu’ niște ani buni de zile, proaspăt ieșită dintr-o relație cu un tip cu mult mai mare (și mincinos, dar asta am aflat prea târziu), zis-am să-mi ling ranile cu cineva mai ca lumea, mai de încredere. C-am vrut, că n-am vrut, s-a nimerit să fie tot mai în vârstă, pentru că, deh, naravu’ din fire n-are lecuire. Măcar era “de încredere”, pentru că mă știa de când începusem buchiseala. Așa că, ușor trecută de vârsta majoratului și proaspăt rănită în dragoste, mi-am zis să-i dau o șansă pretendentului abia apărut la orizont.

Acu’, de ce să mint, domnu’ ăsta era un tip bine. Încă tânăr (cam cât am eu acuma), frumos de-ntorceau duduile capu’ după el, mereu la patru ace, plus mașină nouă. Ceea ce, în orașul meu de baștină îl făcea un fel de vedetă-zeu. Am zis ca mi-a pus Ăl de Sus mâna în cap. Nici eu n-arătam prea rău, dar, na, nu mă comparam cu ‘mnealui.

Și-a venit prima ieșire. Unde, ca o fată cuviincioasă ce mă aflam, mi-am propus să “nu cad la pat” din prima, ce doamne iarta-mă. El, frumos, aranjat, parfumat, m-a luat cu mașina din fața blocului. Au murit babele cu ochii holbați! Legenda spune că și-n ziua de azi se mai vorbește despre asta. E de prisos să mai spun că mă simțeam ca verișoara săracă și urâtă a Rățuștei cea Urâtă.

Ajungem la restaurant. Ăl mai scump și mai cochet din zonă. Evident, oraș mic, lumea era cu ochii pe noi. Mâncăm, ne lăfăim, bem. Vine nota de plată. Eu, ca o fată finuță si educata, am zis să nu profit de om (din prima). Zic să-mi plătesc partea mea. El: “nuuuu, nuuuu, Doamne nu se poate așa ceva! Plătesc eu tot, cum sa te las sa plătesti tu? Nu mi-aș ierta-o niciodată.”. Moamă, îmi zic, ăsta da bărbat adevărat știe să se poarte cu o femeie.

Și cum îl priveam eu mută de admirație, prințul meu începe să se caute febril prin buzunarele costumului impecabil. Și se caută, și se tot caută și… p*la. Își “uitase” portofelul acasă! Ufff, prințule, cum să-ți explic… chiar așa prostuță cum eram pe atunci și tot n-am înghițit gălușca asta.

Treacă de la mine, plătesc (și nu era o sumă neglijabilă, noroc că aveam banii de meditații la mine!) și, ca să nu fie pierderea totală, ii dau o șansă să-și plătească masa. În natură. Acu’, să mă ierte Dumnezeu, dar și cu banii luați și ne… mulțumită?

Deci plătim (adică eu), plecăm, mergem la o pensiune unde plătim din nou (adică tot eu, deci adio meditații la mate pentru o luna!) și, na, “socializăm”.
Cum să vă explic? A fost cea mai proastă conversație pe care am avut-o în viața mea. Și cea mai mică și cea mai scurtă. Și în zilele noastre încă e cea mai proastă experiență.

Uite că mi-am amintit de întâmplarea asta chiar azi, când l-am întâlnit pe frumosul domn de odinioară, acum un aproape-bătrânel respectabil și cu vreo 30-40 de kilograme în plus. Ne-am intersectat pe stradă și l-am surprins privindu-mă libidinos. Și nu, nu-s vreo divă. Am rezistat tentației să mă duc să-i întind niște bani, că poate n-avea portofelul la el.

P.S. (nota lu’ șefu’ dă la blog) Dacă tot ne-a povestit Laura pățania ei cu happy-end relativ, ce voiam să vă-ntreb, voi ați luat țepe din astea legate de “socializare” la orizontală? Că e vineri și poate “ne mai râdem”.

mihai_vasilescu_cina