După textul de sâmbătă, am primit pe email povestea de mai jos. Mi-a trimis-o cea care a ales să semneze cu numele “Maria”. Pe mine m-a atins oleacă. Să vedem dacă și pe voi.

………………………………………………………………………………..

Mi-am trăit toată copilăria auzind-o pe mama spunând că un copil “leagă” o căsnicie. Avea o prietenă, care venea foarte des la noi, și pe care mama o sfătuia mereu: “pune mâna și fă un copil, o să se liniștească și o să vina acasă. Nu înțelegi că UN COPIL LEAGĂ?”. Mare lucru nu pricepeam eu pe atunci, dar cert este că m-am trezit un adult cu dorința nebună de a face un copil. Pentru mine era foarte important să am o familie și ideea de “copil+familie=siguranță” fusese adânc înrădăcinată în creierul meu.

Aveam aproape 19 ani când l-am cunoscut pe el. El cel care m-a făcut să-mi deschid inima și m-a învățat cum e să iubești și să să fii iubită. Când mi-a propus să ne căsătorim, am simțit că fericirea vine la pachet cu visul meu legat de familie. Și venise, era acolo, la un pas, gata să devină realitate. Cu trei săptămâni înaintea nunții și-a serbat ziua de naștere la Snagov, la un restaurant pe lac, cu toți prietenii noștri. Îmi amintesc cum mă uităm la el și realizam că în viața mea nu văzusem ceva mai frumos.

La un moment dat, mi s-a făcut foarte somn și am plecat în cameră să dorm. M-am trezit, după câteva ore, într-o hărmălaie de nedescris, confuză și cu inima bătând să-mi spargă pieptul. Se înecase în lac. Într-un moment de nebunie, a vrut să facă o baie, dar apa fiind foarte rece a făcut stop cardiac. Exact asta am simțit și eu, că-mi stă inima. Aceeași inimă pe care tocmai i-o dăruisem lui.

Până la sfârșitul zilei, am pierdut sarcina. Nu știam, dar am aflat la spital, când m-au dus prietenii mei, mai mult moartă decât vie, că eram însărcinată. Am ieșit de acolo cu sufletul gol și nu-mi mai amintesc decât că mă uitam la rochia de mireasă și tot ce-mi doream era să nu mai doară atât de mult. A fost primul moment în care viața mă anunța pervers că “un copil nu leagă”.

Viață care și-a urmat cursul și după câțiva ani m-am căsătorit. Doamne, doar voiam atât de mult să am o familie. Și copil, îmi doream tare de tot un copil. Și m-am măritat, și am rămas însărcinată. N-o să-mi pot explica niciodată de ce am pierdut încă o dată bătălia cu viața pe care o visam. Am pierdut sarcina, din nou, și relația a eșuat. La tribunal. A două lovitură! Viața cumva mă anunța că regula după care trăia mama nu fusese niciodată o regulă, ci doar o vorba “din bătrâni”.

Am ignorat mesajul cinic pe care îl primisem de la destin și am plecat din nou în viață. Acum, când scriu, am un băiețel de 8 ani, dar nu am familie. Doar jumătate din visul meu a devenit realitate: acela de a avea un copil. Cealaltă jumătate de vis cred că s-a stins atunci în lac.

Mă gândesc la mama care a luat niște decizii în viață, bazate pe “reguli” care nu există, și la mine care am făcut la fel. Nimic nu ne pregătește pentru ceea ce va fi. Și ar trebui să știm asta, pentru că modelăm niște suflete mici care vor deveni adulți și care își vor lua valorile și reperele în viață din ceea ce le spunem noi.

Și tot ce mi-a rămas acum de făcut este să-mi ironizez trecutul.

mihai_vasilescu_mama_singura

sursa foto