Eram la coadă la megaimaj și în spatele meu o tipă vorbea tare la telefon. Iar când zic “tare” vă rog să vă imaginați că pe o rază de cinșpe metri doar un deficient hipoacuzic n-ar fi putut urmari convorbirea. Sau cineva care ar fi avut dopuri de cauciuc adânc vârâte în urechi. Dar pentru a doua variantă nu bag mâna în foc, pen’că avea totuși o voce puternică.

Femeia, trecută de 30 de ani, genul de corporatistă ieşită după de-ale gurii, vorbea cu maică-sa. Subiectul era unul de larg interes, mai ales că de una dintre mâini se ţinea o fetiţă: creșterea copiilor. Se contraziceau, oarecum, dar doar la nivel teorectic. Până când vecina mea de coadă i-a tăiat-o scurt: “nu, nu, noi o creștem normal, nu vrem să se învețe așa”. Apoi au început argumentele în favoarea “normalului”. Toate rostite la fel de tare, cu emfază şi fără drept la replică, fix în urechile mele.

Partea cea mai mişto este că în timpul convorbirii, fie-sa tot încerca să ia diverse chestii din alea care stau pe lângă casa de marcat. Ba o gumă, ba o ciocolată, ba o sticlă de pepsi la jumătate, d-astea după care tânjesc toţi copiii de vârstă preşcolară. La fiecare tentativă, mă-sa îi dadea peste mână, îndepărta telefonul de ureche şi-i zicea: “nu, nu ai voie”.

Ei, dar chiar când credeam că nimic nu se mai poate întâmpla şi ne îndreptăm vertiginos spre finalul convorbirii, a apărut şi soţul doamnei, respectiv tatăl ăleia mici. La ţanc ca să-mi salveze mie articolul ăsta. Omu’, purtator de tricou polo frez (da, da, pot să fac deosebirea între frez, somon, portocaliu, piersică şi roz… beat that), mulat pe începutul de burtă prosperă, s-a oprit cam la cinci metri în spate, s-a uitat crunt la nevastă-sa şi a început să ragă:

– Aşa ceva e inadmisibil! De atunci vorbeşti cu mă-ta la telefon? Tu cât crezi că mai suport asta? Este inadmisbil! INADMISIBIL!

Va jur ca nu înfloresc! Şi vă dau cuvântul meu că vorbea cel puţin de două ori mai tare decât o făcuse ea până atunci. Practic, era circ la liber în plin Mega. Dacă aş fi fost ceva mai inspirat puteam să tai nişte bilete. Femeia a înghiţit în sec, a bodogănit ceva în aparat şi a închis. Dar cocletele tot pufnea pe nas nemulţumit. Aia mică a salvat pentru moment situaţia. A pus mâna pe o acadea Chupa Chups şi s-a miorlăit în sensul c-o vrea. Băbăiatule, a sărit maică-sa ca apucată:

– Cu cola???! Nu! N-ai voie cu cola!!!

– Vreau cu cola!

– Nu!!!

Acum, poate ştiţi si voi cât sunt copiii de încăpăţânaţi. Mai ales când le spui “nu” pentru că aşa vrei tu să fie, fără să le explici. Evident, a urmat răgetul de rigoare:

– Vreau cu colaaaaaa!

– Nuuu!!! Uite, să-ţi spună tati dacă ai voie cu cola.

“Tati” s-a uitat aproape cu scârbă la cele două şi-a decretat scurt:

– N-ai voie cu cola. Dacă vrei ia-ţi una din aia roşie.

Mda, ţi-ai găsit, copilului i se pusese pata pe cea cu cola, puteai să-i oferi tu orice altă culoare sau aromă de pe lumea asta, o lasa rece. Eu mă rugam să se mişte mai încet casiera, care deja îmi scana produsele, ca să nu pierd finalul spectacolului. Iar ăia-şi continuau netulburaţi recitalul.

Cred că de cel puţin cinşpe ori am asistat la acelaşi dialog al surzilor pus pe heavy rotation. “Vreau cu cola”, urmat de “nu, n-ai voie cu cola”, iar cercul se închidea invariabil cu “ia-ţi una roşie”. N-au cedat nici măcar când a început bietul copilul să plângă. Roşie sau nimic. Până la urmă a fost nimic.

Am plecat spre casă întrebându-mă ce căcat s-ar fi întâmplat dacă o lăsau să-și ia acadeaua aia pe care şi-o dorea? Făcea hepatită sau dischinezie biliară? Li se prăvălea scara de valori? De ce naiba n-au putut să-i facă plăcerea, nu m-a dus capul să pricep. Care dracului era diferenţa între Chupa Chups cu cola şi cea roşie? Pun pariu pe orice că ingredientele sunt absolut aceleaşi, diferă doar colorantul.

Pe când îmi băgam cumpărăturile în frigider, am tras concluzia că şi “normalul” asta are înțelesuri profund diferite pentru fiecare. Mâine mă duc să-mi iau trei Chupa Chups cu cola, aşa de poftă.

 

sursa foto