Abia ieșisem la Victoriei, că simt o mână pe spate. Mă întorc și dau cu ochii de o tânără cetățeancă a patriei noastre.
– Salut, zice, pot să-ți văd șosetele?
Acu’, oi fi eu obișnuit să tragă fanele de mine pe stradă cum trăgea pe vremuri crapul la mămăliga pregătită de cu seară de taică-meu, dar așa cerere neobișnuită parcă nu mai auzisem.
Totuși, uneori, mai ales dacă apuc să-mi beau cele trei cafele, sunt un tip spontan.
– Poate vrei să zici că vrei să mă vezi NUMAI în șosete. Continuarea
Știu că încă nu s-a stabilit clar cum e cu Bing Bang-ul sau că cercetătorii se chinuie încă să găsească veriga care lipsește din lanțul evoluției de la maimuță la om. Știu că nu e limpede încă dacă suntem singuri sau nu în Univers. Sau cum naiba a dispărut Atlantida. Ba și cu piramidele se mai străduiesc încă să găsească o explicație logică. Să nu mai vorbim despre cum stă treaba cu Iisus, Dumnezeu sau Triunghiul Bermudelor, despre care nimeni nu știe sigur nimic. La fel stau lucrurile și cu extratereștrii, desenele din Nazca sau găurile negre. Continuarea
Dacă e sâmbătă, e Elena.
Pe Viorel l-am cunoscut când eu aveam 10 ani, iar el cred că vreo 20. Se mutase în blocul de vizavi, la etajul doi, împreună cu maică-sa. Pe cât de băiețoasă eram eu, și nehotărâtă ce sex vreau să am când o să fiu mare, pe atât de feminin era el. Ziua, când maică-sa era la serviciu, se îmbrăca în hainele ei și se urca pe pervazul geamului de la bucătărie ca să-l pot admira. Și-l admiram. Cu urlete de bucurie dacă îi stătea bine si cu pietre dacă-i stătea rău. Și de cele mai multe ori îi stătea rău. Mai ales când se împodobea (mai ceva ca bradul lu’ Fuego) cu mărgele, cercei și brățări. Plus că femeia avea și o colecție impresionantă de pălării pe care Viorel și le punea pe capul lui mare.
Evident, vorbesc despre cele pentru bărbați. Pe femei, dacă ar fi după mine, le-aș pune și iarna să umble încălțate așa. Ba chiar aș da o lege în sensul ăsta. Dar, mă rog, noroc că nu e după mine.
În fine, revenind, vorbeam despre sandale la bărbați (și nu despre cele purtate cu șosete, alea deja intră la categoria “circ”). M-aș încălța cu așa ceva dăcât sub amenințarea cu arma și asta numai după ce l-aș pune pe ăla care mă amenință să-mi arate că nu vrea să mă păcălească și chiar are glonț pe țeavă. Pen’că, din punctul meu de vedere, din momentul în care le-ai încălțat, sex-appeal-ul se face mic, mic, mic, se ghemuiește într-un colț și așteaptă să-ți revii. Bineînțeles, fără să știe că nu mai ai cum să-ți revii după o așa traumă.
Text scris de Elena.
Provin dintr-o familie cu tată CFR-ist și mamă casnică. Mama a muncit doar 13 ani cu carte de muncă. Are o pensie de 338 lei. În rest a făcut croitorie acasă. Am un frate mai mare și o soră mai mică. Viața ei am fost noi, copiii, și tata. Nu ne-a dat la gradiniță că făceam râie și luam păduchi. Eh, păduchi și râie am avut până la urmă, dar în școală.
Așa că, a avut tot timpul din lume să mă crească în spiritul femeii de casă și cel al căsătoriei. M-a îndoctrinat cu regulile vieții de familie. Parcă o aud: “Femeia este făcută să țină casa lună, să gătească, să calce, să cârpească chiloții și șosetele bărbatului și să facă copii. Și nu uita: barbatul este oglinda femeii!”. Continuarea
Mă macină două întrebari de ceva vreme. Două întrebari pe lângă care alegerea lui Trump e doar un mizilic pentru copilașii de ciclu primar.
Prima. De ce naiba nu le spune nimeni corporatiștilor, ăia pe care-i văd io dimineața pe magistrala Pipera, că pantalonii albaștri nu merg de nicio culoare cu pantrofi negri? Serios, de fiecare dată îmi vine să întreb dacă au alții pregătiți în rucsac și ăia din picioare sunt “dăcât” pentru deplasarea până la birou. Chiar nu există nimeni în viața lor, nici măcar o oglindă cumsecade, care sa le spună: “coaie, nu, pantaloni albaștri cu șosete și pantofi negri, NU. Niciodată!”
Continuarea
Prin clasa a cincea, în zilele când aveam la şcoală “educaţie fizică” (sport, pentru ăştia mai tineri), îmi luam pantalonii de trening pe sub cei de la uniformă. De lene, ca să nu mai car alte plase sau genţi după mine. Până a observat unul dintre golanii mai mari de la bloc şi m-a luat la fix:
-Cum, bă, şi dacă-ţi “pică” vreuna, ce faci?
Bine, eram mult prea mic şi prea prost, ca să înţeleg ce-a vrut să spună cu “picatul”, dar mi-au rămas undeva în creier vorbele lui. Motiv pentru care, în ziua aia a fost ultima oară când am purtat ceva pe sub pantaloni. Şi aici mă refer la izmene sau indispensabili, cum vreţi voi sa le spuneţi.
Pentru ca s-au dus alea trei zile in care „trebuie sa fim mai buni si sa purtam lumina in suflet” si acum toata lumea s-a intors la rautatea obisnuita de fiecare zi, mi-am permis sa ma enervez un pic. Si m-am gandit sa scriu aici cam care mai sunt chestiile care m-au scos din pepeni, zilele astea:
-Glumele rasuflate cu miei, oua si lumanari. Ah, si cu Isus. Care au fost funny la inceput. Repetate an de an… oh, mama. Continuarea