Da, știu, azi ar fi trebuit să avem „Ce mi-a plăcut”, dar, din nefericire, săptămâna asta nu am avut ce articole să salvez. Și nu pentru că nu mi-aș fi dorit, dar efectiv NU AM AVUT CE.

Prin urmare, am luat eu frumușel articolul scris de Claudiu, care ar fi trebuit publicat ieri, și l-am mutat azi. Lectură plăcută vă orez.

…

Ca întotdeauna în viață, există o veste bună și una proastă.

Vestea bună este că, luată individual, prostia nu este întotdeauna periculoasă. Un om poate spune o tâmpenie, poate avea o idee complet ruptă de realitate sau poate susține cu o convingere impresionantă că Pământul este plat (cunosc personal cazuri). În general, dacă îl lași în pace, pagubele sunt limitate. Eventual își strică propria zi, mai pierde o dezbatere și provoacă o ușoară suferință celor care au ghinionul să stea lângă el.

Vestea proastă este că prostia are o capacitate extraordinară de reproducere socială.

Nu are nevoie de condiții speciale, de investiții sau de infrastructură. Are nevoie doar de încă un om care să spună: „Exact! Și eu gândesc la fel!”. Din acel moment, lucrurile devin interesante. Cei doi nu mai sunt niște indivizi care au aceeași părere discutabilă. Sunt începutul unei comunități intelectuale. Au găsit ceva în comun. O viziune. O misiune. Poate chiar un dușman comun, pentru că orice idee suficient de proastă are nevoie de cineva suficient de inteligent care să fie acuzat că nu o înțelege.

Și uite așa, dintr-o simplă prostie se naște o mișcare de opinie.

Oamenii au o nevoie aproape biologică de a se simți acceptați. Vor să aparțină unui grup, să fie ascultați, să conteze. Este perfect normal. Problema apare atunci când, pentru a obține toate acestea, sunt dispuși să renunțe la un detaliu minor: creierul.

Să presupunem că cineva afirmă, la o masă cu prietenii, că toate problemele economice ale lumii sunt provocate de o conspirație organizată de trei oameni care se întâlnesc într-un subsol. În mod normal, cineva ar trebui să întrebe cine sunt cei trei, de ce tocmai ei și de ce au ales un subsol în locul unei săli de conferințe. Dar nu.

Un alt participant intervine și spune că a citit și el ceva asemănător. Al treilea își amintește un videoclip. Al patrulea cunoaște pe cineva care lucrează în domeniu. Nu știe exact în ce domeniu, dar asta este nu o problemă. Nimeni nu a verificat nimic. Nimeni nu a demonstrat nimic. Dar toți au plecat de acolo mai convinși decât au venit.

Asta este frumusețea validării reciproce. Nu trebuie să ai dreptate. Trebuie doar să găsești suficienți oameni care să nu te contrazică. Uneori, prietenia începe cu o pasiune comună. Alteori, cu o prostie comună. Diferența este că prima poate evolua.

Astăzi, omul nu mai trebuie să studieze ani întregi pentru a deveni specialist în ceva. Trebuie doar să descopere un subiect, să citească două articole, să urmărească un podcast și să dezvolte o antipatie profundă față de specialiștii care îl contrazic. De aici înainte, cariera este asigurată.Îl găsești peste tot. Explică medicilor cum funcționează medicina, economiștilor cum funcționează economia și inginerilor cum ar trebui construit un pod. În pauze, rezolvă și conflictul din Iran, pentru că nu are rost să lase asemenea lucruri nerezolvate când tocmai are telefonul în mână.

Nu îl deranjează că nu știe. Îl deranjează că alții pretind că știu mai bine.

Expertul spune: „Depinde de context.”

Atotștiutorul spune: „Este simplu.”

Expertul vorbește despre limite, probabilități și incertitudini.

Atotștiutorul are un răspuns pentru orice.

Expertul poate spune „nu știu”.

Atotștiutorul consideră că această expresie este rezervată oamenilor care nu au suficientă imaginație.

Un om care spune o prostie poate avea un moment de luciditate. Poate chiar să se răzgândească. Poate să se întoarcă acasă, să se gândească și să constate că a exagerat. Dar pune-l într-un grup în care toată lumea gândește la fel și ai eliminat aproape toate motivele pentru care ar trebui să se îndoiască. Este situația în care dorința de armonie și apartenență poate ajunge să suprime evaluarea critică a ideilor. Cu alte cuvinte, uneori oamenii preferă să fie de acord decât să aibă dreptate.

Pentru că apartenența este confortabilă, iar dezacordul presupune efort. Trebuie să argumentezi, să asculți, să accepți că poate celălalt are dreptate. Este o activitate solicitantă, aproape indecentă. Într-un grup bine sudat, întrebările incomode sunt privite cu suspiciune. Cel care cere dovezi devine negativist. Cel care aduce nuanțe strică atmosfera. Cel care spune că lucrurile sunt mai complicate decât par este suspectat că încearcă să pară inteligent. În schimb, cel care repetă convingerile grupului este primit cu căldură. Nu contează prea mult ce spune. Contează că spune ceea ce trebuie.

Așa se formează acele mici republici ale certitudinii în care toată lumea are dreptate, nimeni nu știe exact de ce și orice informație contradictorie este tratată ca o tentativă de destabilizare. Au și ele constituția lor nescrisă: dacă toți suntem de acord, înseamnă că avem dreptate. Dacă cineva nu este de acord, înseamnă că nu a înțeles.

Este un sistem democratic perfect. Cu excepția faptului că adevărul nu are drept de vot.

Înainte de internet, prostia avea anumite limite geografice.

Puteai avea un vecin care era convins că știe cine conduce lumea, dar exista o probabilitate rezonabilă să nu afli niciodată. Cel mult îți povestea când coborai gunoiul sau când îl întâlneai în fața blocului. Astăzi, același vecin poate avea zece mii de urmăritori, un canal pe YouTube, un grup privat și o comunitate care îl consideră un vizionar persecutat.

Internetul nu a inventat prostia. Ar fi nedrept să-i atribuim o asemenea performanță. A eliminat distanța dintre cei care o produc și cei care o consumă. Mai mult, algoritmii platformelor pot amplifica exact acele conținuturi care provoacă reacții puternice. Iar indignarea, certitudinea și conflictul sunt combustibili excelenți pentru atenție.

Nu trebuie să fii competent pentru a deveni popular. Trebuie să fii convingător, spectaculos sau suficient de scandalos încât oamenii să nu poată trece mai departe fără să comenteze. Un om care spune că nu este sigur de nimic nu produce întotdeauna multă emoție. Un om care anunță că a descoperit adevărul ascuns al universului într-un videoclip de șapte minute are deja un avantaj competitiv.

Așa am ajuns să avem experți în toate domeniile, de la vaccinuri la fiscalitate, de la geopolitică la educația copiilor. Oamenii care ieri nu știau unde se află o țară pe hartă astăzi explică echilibrul strategic mondial cu o siguranță care ar putea face invidios un general.

Și, desigur, există întotdeauna comentariul acela:

„Eu nu sunt specialist, dar…”

După care urmează o analiză de 5 de rânduri despre un subiect pentru care unul care chiar știe ar avea nevoie de trei volume și câteva nopți nedormite.

„Nu sunt specialist, dar…” este probabil cea mai eficientă metodă de a anunța că urmează să faci pe specialistul în următoarele cinci minute.

Orice grup are nevoie de un element care să-i țină membrii împreună. Uneori este o pasiune, alteori un interes comun. În cazul comunităților construite în jurul convingerilor rigide, rolul acesta îl poate juca un dușman. Cineva trebuie să fie vinovat.

Dacă lucrurile merg prost, nu este pentru că am luat decizii proaste. Cineva ne sabotează.

Dacă argumentele nu se susțin, cineva ascunde adevărul.

Dacă realitatea contrazice teoria, înseamnă că realitatea este manipulată.

Este un mecanism psihologic extrem de convenabil. Îți permite să păstrezi intactă imaginea despre propria inteligență, chiar și atunci când toate dovezile se încăpățânează să te contrazică.

În plus, dușmanul comun oferă grupului un sentiment minunat de superioritate morală.

Nu mai suntem doar niște oameni care cred același lucru. Suntem niște oameni care au înțeles ceva ce restul lumii nu poate înțelege.

Aici apare una dintre cele mai amuzante contradicții ale speciei umane: cu cât cineva are mai puține argumente, cu atât poate deveni mai convins că face parte dintr-o elită intelectuală persecutată.

Nu este exclus ca, în anumite grupuri, cel mai mare merit să fie tocmai incapacitatea de a înțelege de ce ceilalți nu sunt de acord.

Ar fi foarte simplu să terminăm acest articol concluzionând că problema este la ceilalți.

Am putea să râdem de vecinul care distribuie teorii conspiraționiste, de colegul care știe totul, de prietenul care nu acceptă niciodată că greșește sau de grupul de oameni care au transformat o părere într-o religie. Ar fi reconfortant. Numai că mecanismele despre care vorbim nu sunt rezervate unei specii aparte de oameni care trăiesc în comentariile de pe internet. Le folosim și noi.

Și noi căutăm oameni care ne confirmă părerile. Și noi avem tendința să acordăm mai multă atenție informațiilor care ne dau dreptate. Și noi devenim defensivi când cineva ne contrazice.

Diferența este că, atunci când o facem noi, există întotdeauna un context. Când o fac ceilalți, este prostie. Poate că acesta este adevăratul talent al omului: nu doar capacitatea de a greși, ci și talentul de a construi o explicație elegantă pentru care greșeala lui este, de fapt, o dovadă de inteligență.

Așa că poate că nu ar trebui să ne întrebăm de ce există atât de mulți oameni care gândesc la fel și greșesc împreună. Ar trebui să ne întrebăm de ce ne place atât de mult să fim înconjurați de oameni care ne dau dreptate. Pentru că adevărul poate fi incomod, poate fi complicat și, uneori, ne obligă să ne schimbăm părerea. În schimb, validarea este caldă, primitoare și nu solicită absolut nimic. Mai ales atunci când vine de la oameni care au exact aceleași idei ca noi. Iar dacă ai ajuns până aici și te gândești că articolul descrie perfect câțiva oameni pe care îi cunoști, felicitări. Ai identificat fenomenul. Și, în felul acesta, cercul se închide. Proștii nu sunt niciodată singuri.