Și bărbații nasc câteodată (partea a doua)

Articol scris de colegul @Kronwurst.

…

La ceva timp după ce am adus pe lume pe cale naturală un os de pește, mi-a fost încredințată din nou o sarcină: să am o aventură cu o legumă care mi-a căzut cu tronc în plasă și am crezut că e spălată suficient de bine. Se pare că nu.

Pe îndelete: n-a fost nevoie de analize ca să-mi dau seama că ceva crește în mine și că nu e un boț cu ochi, o bucată de humă. Grețurile matinale apăreau cu o precizie de ceas elvețian cu cuc, vărsăturile, așișderea. Încă nu apăruseră căpșunele românești, gustoase, stropite doar în Satu Mare, am luat grecești fără niciun gust, dar ochioase. Ca oricărei persoane însărcinate cu o misiune, mi-ar fi plăcut în combinație cu castraveți murați, dar aveau un gust oribil împreună. De-aia le și vomitam, mă gândeam eu.

Fac o paranteză, că podul din picioare nu îl mai pot face:

Era primăvară, intermediarii cu certificate de producător de origine bronzată aduseseră pe tarabe o varietate mare de legume bio crescute forțat în grădini turcești, unele roșii erau mai cu moț ca altele în grămada care cerea vârf, salata verde stătea la pozat cu stropi de emoție pe frunze, iar castraveții Fabio în haine sintetice priveau cu sufletul moale la nou-veniții cornișoni răutăcioși, care erau puși pe înțepat fetele lacome.

Descumpănite, unele cepe verzi încercau să reziste sacoșelor nemiloase, formând legături, ca să pară mai mari. Altele abandonaseră lupta și se uscau de dorul solariilor. Am luat doar pâine ca în vremea bunicii lui Stalin, cu fulgi de cartofi cu coajă, bătută (și bunica, și pâinea) și niște ridichi tinere. Nu știam că au așa o viață scurtă, de la piață până acasă se pare că au îmbătrânit, că erau toate zbârcite în plasă.

Ajuns acasă (după un ocol silvic prin pădurea de uscături de la piața Lidl) cu legume proaspăt culese cu cel puțin câteva săptămâni înainte, mi-am preparat salata de juma’ de kil. Pentru că celelalte verdețuri maronii la pungă, inclusiv rucola spațială, erau gata spălate, nu mi-a mai rămas decât să frec ridichile de pământ și să sper că nu am nimerit unele iuți de gură. În perioada respectivă, mesele mele erau de o cruditate crasă, inclusiv uneori carnea de pui de pe os.

Ca să elimin eventualele dioxine, stropeam bolul cu puțină zeamă de lămâie și apoi îl tapetam cu iaurt. Ca să mă păcălesc că mănânc sănătos, prăjeam și o felie din pâinea susnumită în prealabil, cică să ard caloriile din zahăr, pe care o adăugăm la final pe post de crutoane. Un fel de panzanella paisanului eliberat din robie.

Închid paranteza, că îmi zboară gândurile.

3 mese pe zi mâncam cam același lucru, poate pentru că îmi place rutina și nu dictonul: „mănâncă, bea, f*te și cântă, că te-așteaptă o groapă adâncă” (eu oricum am lăsat cu limbă de (vită și praz pe) moarte că vreau incinerare cât mai îndepărtată pe axa temporală).

La câte rahaturi, atât din Grecia, cât și din Turcia, ba chiar și din Iordania (cu cardamom) am mâncat la viața mea, disconfortul intestinal nu era un concept abstract pentru cineva cu intoleranță la zahărul pudră de pe haine. Doar că de data asta, mișcarea intestinală, peristaltismul sau bowel movement, spuneți-i cum vreți, avea un alt algoritm și crampele apărute nu s-au vindecat cu Anticârcel de la Zdrovit. Deși luam și noaptea, ca să previn criza economică a firmei producătoare.

Am așteptat câteva zile. Oricâtă salată de boeuf cu pui aș fi mâncat în trecut, cântarul nu mințea niciodată. Acum, 1 kg în minus pe săptămână și eu doar băteam pasul pe loc. M-am îngrijorat, pentru că la câte episoade de filme medicale văzusem, eram sigur că am lupus. Măcar nu mi se vedea sarcina de sub tricoul cu burtă și nici nu urinam mai des de 25 de ori pe zi și de 6 ori pe noapte. Dar după ce mâncam, parcă dădeau turcii iama în sarmale cu orez sârbesc pe insula Ada Kaleh, așa îmbrânceli resimțeam pe raionul gastro.

Instinctiv, am început să urmăresc cauza și efectul: când mâncam normal, mă rupeau durerile de burtă. Când săream peste măsuța de seară și spărgeam doar semințe de dovleac, mie doar alea-mi plac, înceta orice conflict internistic. Preventiv, la o ecografie abominabilă, dar până atunci, vreo 3 zile am mâncat de 3 ori pe zi doar câte trei pungi de semințe albe prăjite și sărate. Și ceva fistic, de ce să nu recunosc, dacă tot am saltea California, să o asortez și cu fistic de acolo. Bine am făcut.

Și în ziua programării, m-am dus întâi la bufetul gării, ca să beau o cafea irlandeză de încurajare. Abia apoi m-am îndreptat spre Medlife, făcând slalom printre atacurile cu dejecții ale ciorilor din zona gării, care se întorc zilnic acasă cu valorile lucioase ale brașovenilor. Ochiul maro al zeului egiptean Curus mă cam gâdila, de parcă mă vizitaseră extratereștrii constructori de piramide peste noapte și îmi sondaseră fundul în scopuri exploratorii cu o piramidă.

Nervul sciatic a început să șchiopăteze ușor pe pulpă, m-au trecut toate transpirațiile și apoi am avut o epifanie: am simțit că efectiv m-am kkt pe mine în reluare, deși mi-am încleștat sfincterul cu toată forța lui Analchin Skywalker. Cu mâinile ținându-mă de burtă, fug repede la baia de lângă recepție, mai disperat ca oricând. Prea târziu. În intimitatea cabinei, am văzut cum dintre picioare îmi zâmbea cu o ultimă grimasă un individ, întins fără suflare în lenjerie intimă. Lenjeria mea intimă.

Oh, MG! Eram din nou părinte. Născusem iar, un prea-frumos…vierme cilindric parazit? Un limbric? Naiba știe ce fel de celenterată descreierată era. Să tot fi avut 20 cm lungime.

Surprins de intimitatea momentului, mi-a trecut orice chef de ecografie, l-am învelit pe ăla micu’ în hârtie igienică și m-am dus repejor, pe jos, unde altundeva, decât la camera de gardă. După o scurtă discuție fără inhibiții de tipul „Show and Tell”, în care am aflat că sunt suspect dovedit de ascaridioză, am lăsat creatura la ei spre distrugere veșnică și am plecat cu o rețetă de pastile antihelmintice (ocazie cu care am învățat cu toții un cuvânt nou) și cu recomandarea de a mânca… n-o să ghiciți, cât mai multe semințe de dovleac. Dar crude și fără sare.

Se pare că viermele a fost doborât de dieta mea norocoasă și a căutat scăpare. Dar odată ajuns afară, l-a omorât atmosfera toxică din … chiloții mei 😂. Bine că nu a cred că a avut rude care să iasă după el să îl caute, eu am urmat tratamentul cu rigurozitate și nu am spus nimănui altcuiva ce am pățit. Până acum. Nici analize nu am mai făcut, dar nici dureri de trafictube gastric nu am mai avut. Și m-am rotunjit rapid la față, ca Gioconda după tentativa de vandalizare cu tort.

Sper că e clar că nici verdețuri/fructe nespălate nu mai consum. O perioadă, în minte îmi rula mereu reclama aia în care o prună era spălată cu săpun, pentru a preveni holera. Semințe am continuat să mănânc până la ore târzii. Nu dați cu pietre, eram tânăr, să arunce primul un comentariu ăla care n-a mâncat seara târziu ceva. Cândva.