Am primit ieri acest comentariu prin intermediul căruia eram tras un pic de urechi, poate pe bună dreptate.

Zic „poate pe bună dreptate”, în ideea că oamenii de pe aici poate s-ar fi așteptat să scriu și despre cele două subiecte pe care le menționează Maria.

Așa c-am simțit nevoia să vă spun de ce nu am scris niciun cuvânt pe cele două teme. Și, în general, de ce nu scriu nimic despre anumite teme care inflamează internetul.

Să le luăm pe rând, să începem cu Trump și dosarele Epstein.

Efectiv nu văd ce-aș putea să scriu pe acest subiect. Să spun că nu e în regulă, după ce-au mai spus-o niște alte mii de oameni înaintea mea? Ok, poate aș face asta, până la urmă ce mai contează o părere în plus sau în minus.

Doar că simt c-aș face-o degeaba, în sensul că, într-o lume normală, toți cei ale căror nume sunt pomenite în dosarele Epstein nu ar trebui să mai existe din punct de vedere public sau politic. Într-o lume normală poate ar trebui să se lase și cu niște condamnări.

Vi se pare că se întâmplă ceva de genul, cel puțin în ceea ce-l privește pe Trump? Vi se pare că pe Trump însuși îl interesează câtuși de puțin? Ca să nu mai spun că trăiesc cu convingerea că nici măcar pe cei care l-au votat nu-i interesează absolut deloc.

Ba, dimpotrivă, s-ar putea chiar să-l aplaude. Pe sistemul: „ia uite, habar nu aveam ce șmecher e ăsta al nostru, bravo, coaie!”.

Atunci pentru ce să mai scriu eu ceva pe subiect? Ca să ce?

Cât despre celălalt subiect menționat de Maria, lucrurile stau mult mai simplu: nu am putut să citesc niciun cuvânt pe subiectul adăpostului de câini din Suraia.

Nu m-am putut uita la niciun video, nu am putut să văd vreo imagine de-acolo. Da, știu despre ce e vorba, mi-au părut și mie postări pe subiect, dar preferam să trec peste ele.

Pentru mine, orice subiect legat de suferința animalelor este îngrozitor de dus. Nu mă țin nervii, nu mă ține stomacul, nu mă ține absolut nimic atunci când e vorba despre animale care suferă.

Ca să fie și mai clar: nu mă pot uita nici măcar la filme cu animale care suferă, deși știu că sunt filme și că niciun animal n-a suferit cu adevărat. Pur și simplu NU POT. Creierul meu refuză să ducă acest gen de informație.

Și, da, poate că nu e în regulă, dar ce pot să fac dacă asta simt? Tot ce pot face este să încerc să trec peste astfel de subiecte provocându-mi cât mai puțin damage emoțional.

Dacă văd o simplă poză cu un animal care suferă, pentru mine ziua aia e futută. Despre videouri nici nu mai poate fi vorba.

Și-atunci cum să mă apuc să scriu despre ceva care mă consumă în halul ăsta?

Cât despre restul de subiecte care inflamează internetul și despre care nu vedeți nimic scris aici, explicația este foarte simplă: foarte des nu simt nevoia să mai zic și eu ceva despre un subiect despre care deja vorbește toată lumea.

E posibil să nu vă dați seama de o chestie care este extrem de importantă: pentru mine, blogul ăsta este oaza mea de normalitate. Încerc, pe cât posibil (deși nu reușesc întotdeauna), să-mi respect motto-ul: viața-i mult prea serioasă ca să n-o luăm în râs. E scris chiar pe prima pagină.

Și mai am o convingere, aceea că foarte mulți dintre cei care intră pe blog o fac și pentru că aici sunt șanse să găsească un articol care nu are legătură cu scandalurile zilei. Sunt aproape convins că oamenilor li s-a cam luat de încrâncenarea și ura care domnesc în online, indiferent de subiect, și preferă să vină aici unde sunt șanse mari să găsească un articol din cu totul altă zonă.

De altfel, ca idee, să știți că este mult mai ofertant și mult mai simplu să scrii despre subiecte care inflamează interneții. Nu trebuie să-ți pui capul la contribuție, tot ce ai de făcut e să înșiri câteva fraze, după care să întrebi: „voi ce credeți”. Și gata, aștepți comentariile care nu vor întârzia să vină.

În schimb, știți ce e mult mai greu? Să încerci să găsești în fiecare zi câte ceva care n-are legătură cu subiectele care ard pe internet, dar care să-i și intereseze cât de cât pe cei care intră pe blog.

Iar faptul că acest blog încă există (și încă e citit de foarte mulți oameni) e posibil să-mi dea dreptate, nu credeți? Plus că-mi place să cred că mă și pricep la ce fac.

Cu speranța c-am fost clar în explicații, vă aștept părerile.

Altfel, deși o înțeleg pe Maria în demersul ei de a-mi semnala ce și-ar fi dorit, nu prea mi se pare în regulă. Sper că nu e nevoie să explic de ce.