Am un amic cu care am copilarit in Valcea, pe care l-am invidiat tot liceul. Era genul ala de adolescent ce pare mai matur decat varsta lui, cu succes la gagici si cu o conformatie a corpului pe care orice ar fi imbracat venea ca turnat. Poate nu realizati, dar e dificil rau sa pui haine pe tine la varsta aia. In timp ce majoritatea aratam ca niste schelete ambulante, cu omoplatii incercand sa iasa la suprafata, pe el orice sacou cadea ca la prezentarile caselor de moda. Prin urmare fetele intotdeauna il considerau mai copt, iar omul profita din plin de asta.

Unde mai pui si ca avea un frate mai mare, student la Bucuresti, rezident in Regie! Poate nu realizati, dar cu greu ai fi putut gasi o combinatie mai meseriasa (pentru astia mai tineri, „meserias” este varianta arhaica a lui „cool”) la varsta aia. O data la cateva week-end-uri tipul pleca in vizita, la frate-sau. Si venea cu povesti despre chefuri si alte chestii atat de tari, ca noi ceilalti ne retrageam in cate un colt sa varsam lacrimi amare de necaz. Iar fetele stateau cu gura cascata in timp ce isi lasau numar de ordine, la coada, poate-poate ajung si ele in atentia micului Zeu.

Ei bine, intr-un week-end din asta , cu party studentesc, omul nostru ia din nou drumul Capitalei. Doar ca ajuns in camera de camin unde-si ducea frate-sau glorioasele zile ale tineretii studioase, nimic. Liniste si pace. Dupa uluiala initiala, se uita bine in jur si gaseste un bilet. Acu’ poate nu stiati, dar in anii nouazeci, era mai subtire cu telefoanele mobile si mijloacele de comunicare de azi. Mai precis, lipseau cu desavarsire. Nici macar telefoanele publice cu cartela nu aparusera. Asa ca un bilet lasat pe pat, era tot ceea ce stiinta putuse sa produca pana la ora aia. Bine ca exista si ala, pentru ca de obicei in camerele de studenti, dadeai cu tunul si nu gaseai un instrument de scris? Ce dracu’ sa faci cu ele?

Usurat ca n-a fost uitat si parasit, gaseste pe bilet toate coordonatele locului unde gasca se deplasase pentru un alt chef monstruos. Urmand detaliile precise, amicul meu se imbraca la patru ace si apoi se indreapta tacticos spre metrou, ca sa faca jonctiunea cu grupul de studiosi. Poate n-are rost sa mai subliniez, dar la noul lui sacou, accesorizase inclusiv o palarie. Doar era venit la Capitala, nu?

Odata urcat in metroul aproape gol, ocheste doua gagici, singure, care stateau de vorba. Si, pentru ca niciodata nu strica sa legi noi prietenii, dupa un schimb de priviri insinuant si insinuos, se duce sa se aseze exact langa ele. Fetele au dat ochii peste cap si chicoteau pe limba lor, magulite de atata atentie. El, dur si hard to get, se uita in fata si isi culegea prinosul de admiratie. Era obisnuit cu asta, doar ca orgoliul lui era multumit ca are acelasi efect si asupra fetelor din Capitala. Ceremonios, si-a scos si palaria pe care a pus-o langa el, pe bancheta. Nu e politicos sa stai cu capul acoperit in prezenta femeilor, de. Iar el voia sa fie un gentleman desavarsit.

Acestea fiind savarsite, trage luuung aer in piept si da sa inceapa o conversatie cu tinerele companioane. Probabil a inspirat un pic prea mult si organismul lui a simtit nevoia sa pastreze constant volumul de aer, pentru ca in momentul acela, total neasteptat si deosebit de sonor, a tras o mare… basina. Dar asa cu simt de raspundere, pentru ca a rasunat in tot compartimentul. Moment in care creierul lui s-a blocat, fetele au amutit brusc si eroul nostru, dupa un efort de gandire colosal, nu a mai fost in stare sa spuna decat atat:

-Pardon!

Si ce bine incepuse seara aia.

mihai_vasilescu_fart

 

sursa foto