Mi-am luxat glezna de la dreptul. Până aici nimic dramatic sau neobișnuit. Posed niște glezne deosebit de fragile, entorsele sunt ceva cu ce-am crescut de mititel. Ca să înțelegeți, fac entorse măcar de patru-cinci-șase ori pe an, doar că nu le bag în seamă decât pe cele cu adevărat grave.

Entorsele de gradul 1 sunt pentru mine ceva atât de obișnuit că nici nu mă mai obosesc să le tratez în vreun fel. Și nu glumesc.

Plec până la megaimaj, mă întorc șchiopătând, mă întrebă Mara ce-am pățit. Nimic, răspund, mi-am scrântit glezna. Evident, nu se poate abține să nu întrebe exasperată: IAR?!

Nfine, revenind, că nu asta voiam să vă povestesc, ziceam că tocmai ce-am executat o entorsă nițel mai serioasă la glezna dreaptă, e un gradul doi destul de hotărât. Probabil c-ar fi rămas doar la stadiul de gradul 1 spre 2, dacă creierul meu ar funcționa ca al unui om normal. Dar cum n-am eu norocul ăsta, am reușit s-o agravez nițeluș.

Am pățit necazul la alergat. M-am oprit, am așteptat să treacă valul de durere, după care am flexat glezna de câteva ori să văd dacă ține. Părea că ține, așa că, pe sistemul „cât de rău poate să și fie”, mi-am continuat liniștit alergarea. Am ajuns acasă fără să pară că am vreo problemă deosebită.

Miracolul s-a sfârșit odată ce n-a mai fost încălzită. Glezna, zic, după ce m-am liniștit și s-a răcit, am constat cu surprindere că s-a umflat și că de-abia reușesc să calc pe piciorul drept. Oh, no, cine s-ar fi așteptat la așa ceva?

Și-acum vine partea pentru care m-am hotărât să scriu despre. Nu știu ce hal de entorsă e asta, pentru că nici gând să pot merge sau să alerg, șontâcăi p-aici ca un iepure beat, în schimb, dacă mă urc la volan, nu simt nici cea mai mică urmă de durere, glezna funcționează absolut normal.

Nici măcar nu mi-aș fi dat seama de asta, dacă n-aș fi văzut pe geam mașina parcată de stăpâna sufletului meu, mașină care nu era perfect paralelă cu bordura. Moment în care OCD-ul meu a început să zbiere isteric: N-AI CUM SĂ LAȘI MAȘINA ÎN HALUL ĂLA!

Așa că m-am încălțat (cu greu) și-am șontâcăit până la ea. M-am urcat la volan, am pornit motorul și miracol: am parcat mașina cum trebuie, fără ca glezna mea să dea măcar vreun semn că e luxată. Și-am făcut ceva manevre, pentru că eu nu las mașina până nu e perfect paralelă cu bordura. Nimic! Glezna mea se comporta de parcă n-ar fi avut nimic,

După care m-am dat jos de la volan și-am șontâcăit până în casă (nu vreți să știți în ce hal mă doare când urc și cobor scări), dar mi-a fost imposibil să nu mă gândesc de ce la volan nu m-a durut absolut deloc și o puteam mișca normal?

Până la urmă cred că am găsit explicația, prieteni. Dacă nici asta nu e dovada supremă că sportul și mișcarea sunt periculoase, că nimeni n-ar trebui să se expună la astfel de pericole, nu știu care mai e.