Am fost cu gâzele în prima zi de școală, c-am vrut să iau și eu parte la magia începerii anului școlar. A fost extrem de… ăăă… captivant.

De departe cel mai interesant lucru a fost că n-au funcționat microfoanele celor care vorbeau și comunicau lucrurile de o deosebită importanță pentru copii și părinți. Chestie la care efectiv nu mă așteptam, după ce ne-a bubuit muzica în urechi măcar jumătate de oră, până s-a strâns toată lumea și s-a umplut curtea.

Primul a vorbit ceva popă, dar la el m-am bucurat că nu s-a auzit nimic.

Au urmat trei cetățeni din conducerea scolii. Cel puțin asta bănuiesc, că de auzit nu s-a auzit vreun cuvânt când vorbeau. Era ca-n filmele mute, îi vedeai că dau din buze, dar de auzit auzeam doar părinții de prin jur.

Cam 20 de minute a ținut toată pantomima. Nu, n-a fost nimeni în stare să le spună celor care vorbeau că nu se aude nimic. Sau, doamne ferește, să le facă microfoanele să funcționeze. Până la urmă s-a sfârșit chinul, copiii au intrat în clase. N-am reușit să-mi dau seama cum au reușit să afle copiii că trebuie să meargă la clase. Probabil că vreunul dintre cei trei care au vorbit era telepat.

Nfine, ca să nu fie o dimineață total pierdută, am asistat la discuția a doi tați. Că ce să și fac dacă tot nu se auzea nimic? Unul dintre ei tocmai își cumpărase mașină ca nouă, din 2010, cu doar 70.000 de kilometri. Reali. N-am reținut marca și prețul, dar la așa chilipir ce importanță mai are? M-am bucurat și pentru el și pentru bătrânica din Germania.

Acum vă las, ne mai auzim pe subiect în 2023.