Doua scurte

Metamorfoza

Nu stiu cum stati voi, dar eu am un vecin. Genul ala despre care nu-ti imaginezi din ce traieste si pe care il gasesti afara in fata blocului, cu o bere la pet in mana, si vara si iarna. Si dimineata si seara. Si pe patruzeci de grade si pe minus douazeci. E imposibil sa nu stiti despre ce vorbesc, cred ca toate blocurile din tara au cate un specimen din asta. Sau chiar mai multe.

Mi-era absolut indiferentă prezenta lui, pana in momentul cand m-a vazut fumand si mi-a cerut o tigară, pe care i-am dat-o. Mare greseala. Din momentul acela, nu exita data sa trec pe langa el si sa nu aiba un chef nebun de fumat. Si ne intersectam de minim doua ori pe zi. Pai asta inseamna ca cel putin o zecime de pachet ar trebui sa i-o donez dumnealui, cu generozitate. Si cu zilele in care il vad de cinci sase ori, cum facem? Pai nu mai bine ma duc eu si-i cumpar cate un pachet de tigari intreg? Cam o data la doua zile asa. Macar stiu o treaba.

Dar ce m-a amuzat tare de tot este stilul in care s-a metamorfozat modul in care imi cere tigarile. La inceput m-a abordat timid. „Buna ziua, vecine! Va deranjez si eu cu ceva. Se poate”? Se poate cum naiba, shoot me. „Daca va rog frumos, imi dati si mie o tigara”. Si i-am dat, ce era sa fac. Sunt fumator, stiu cum e sa-ti arda buza. Dupa aia a inceput sa mai scada usor-usor, de la o intalnire la alta, din politetea tonului. Din ce in ce mai scurt si concis, isi exprima dorinta. Azi dimineata a fost cel mai sec: „Da-mi si mie o tigara”? Direct si fara introduceri plictisitoare, ca doar suntem barbati, ce naiba, ne dam pe dupa cuvinte?

Musai trebuie sa ma las. Macar pentru placerea de a-i vedea fata cand i-oi spune.

sursa foto

The little fan

Sambata dimineata am fost baby-sitter. Adica am avut grija de fiul unui prieten bun, care n-avea altceva mai bun de facut la ora aia decat sa participe la un concurs pentru bikeri. El si inca vreo doua-trei sute de dilii se intreceau cu porcariile alea pe doua roti, undeva in afara Bucurestiului. Pe la Caldarusani, sau asa ceva. Iar eu si prietenul I aveam grija de fiu-sau, un pusti de cinci ani, Andrei.

Tac-su il echipase pe asta micu’, exact ca pe concurenti: casca, ochelari de biker si o bicicleta in miniatura. Arata de belea, senzatie.

Nu stiu de ce mama dracului, organizatorii plasasera o rulota de-aia de vinde inghetata, chiar langa locul unde ne instalasem noi tabara de bere, asteptand sa se termine saracia de concurs.

Acu’, voi cam care credeti ca este reactia unui copil la vederea unui munte de inghetata? Exact, ati ghicit: vreau inghetata. Stai s-o sun pe ma-ta sa vad daca ai voie (puteam sa-l sun si pe taica-sau, dar cred ca ar fi fost exagerat, in timp ce ala pedala cu limba atarnandu-i pe piept). Ma-sa nu raspundea la telefon. Normal, cu cei doi plecati de acasa, de ce sa mai stai pe langa telefon. Pana la urma am aflat. Era in regula. Andrei avea voie toata inghetata din lume. Pai hai sa-i luam.

Vanzatorul, observa costumatia de biker a pustiului. Isi ia un aer usor superior si-l intreaba:

– Iti place ciclismul?

Andrei, cu ochii dupa „aia de ciocolata”, raspunde sec:

-Da.

Crezand ca aici s-a terminat conversatia plictisitoare si trece o data la placuta activitate a linsului din cornet. Ti-ai gasit. Vanzatorul era nevorbit rau. Plus ca il simteam ca ar fi vrut sa incheie conversatia in avantaj. I-a dat-o sa-l incuie:

-Si ce ciclisti iti plac?

–Cancellara si Sagan! Pam-pam! Imi iei si de vanilie?

Fata vanzatorului? Priceless!