Ieri, deși era ultimul lucru pe care mi-l doream, am fost nevoit să recurg la un gest de mare curaj, la o adevărată încercare emoțională care mi-a consumat și ultimele resurse de nervi și energie: am luat un uber și m-am dus în Drumul Taberei. Ziua, ca sălbaticii.

Și-am plecat.

Mergem, ce mergem, mașina lasă în urmă metri întregi de asfalt, uneori și câte 10‐20 odată. Ce să mai, mă simt că un adevărat Marco Polo plecat sa cucerească lumea.

Și cum avansam noi așea în adevărate salturi atemporale, îi arăt pe dreapta șoferului o chestie care seamănă izbitor a gură de metrou:

– Aici o să fie metrou?

Omul s-a uitat sictirit într-acolo:

– Mdea. Dar noi nu prindem.

Face o pauză scurtă și conchide:

‐ O să am io piscină până-i dau ăștia drumul.

Brusc mă uit cu nețărmurit respect la el:

– Stai la casă?

Pufnește pe nas:

– Stau pă dracu’, stau la bloc.

Well…