Ieri dimineață când am intrat în metrou am crezut c-am pășit într-o lume paralelă. Vagonul era aproape gol, deși eu nu schimbasem nimic la ora de plecare spre muncă. M-am și dat înapoi doi pași ca să văd dacă n-am nimerit naiba în metroul spre rai sau ceva. Nope, era ăla bun, de Pipera.

Ulterior, când am ajuns și la mega și-am văzut că sunt fix doi oameni la casă, la aceeași oră la care de obicei coada ajunge până în fundu’ magazinului, mi-am zis că sigur-sigur ori este efectul întârziat al lui Velăntaines Dei, ori deja a început lumea să se acundă prin munți de frica lui 1 Martie. Caz în care aș vrea să le transmit că e cam devreme, băieți, ce naiba faceți mai bine de o săptămână pe Jepii Mici, din ce trăiți? Din ce vânați? Foarte dubios, vă spun.

În fine, revenind, că nu despre asta voiam sa vă povestesc. Ziceam c-am intrat în metroul aproape gol, mi-am scos telefonul și-am început să scrolez. Că, na, ce naiba să faci la ora aia și fără potențiale subiecte în jur. Da’ n-am apucat să scrolez prea mult și-am simtit cum mă lovește peste față un damf din ăla de transpirație stătută, de era să mă dea jos din picioare. Bietul meu simț olfactiv l-a perceput fix ca pe un croșeu.

Vă jur că-n primul moment am avut impresia clară că eu put în halul ăla, motiv pentru care m-am și mirosit așea discret pă peste tot. Nu, nu puțeam eu. Și-atunci cine naiba? Moment în care am avut proasta inspirație să mut oleacă nasul spre cavalerul carea atârna gânditor de bară în dreapta mea. Băbăiete, băi, oameni buni, cum să vă explic ca sa fie limpede? Cetățeanul ăla nu că puțea, cam așa ți-ai imagina că miroase dacă te apuci să plimbi groapa de la Glina cu metroul.

M-am mutat mai la stânga, cât sa ies din aria de acoperire a croșeului degrabă ucigătoriu de fire de păr din nas, după care, în siguranță fiind, am început să-l studiez pe cavalerul mirositor. Well, ce să vezi, era îmbrăcat la costum și pardesiu și nu părea deloc neîngrijit, chestie care m-a lăsat mască. Dar știți ce era cu adevărat trist? Că omul era tânăr, după aproximarea mea abia trecut de treij’ de ani. Și dacă m-aș fi așteptat de la un bătrân la o surpriză din asta, p-ăștia în putere să mor eu dacă-i înțeleg cum ajung în halul ăsta.

Bun, am înțeles, există șanse să nu simți că puți. Nu-mi dau seama cum și de ce, dar se poate întâmpla. În schimb, nu mă duce capul să pricep de ce nimeni din jurul omului ăstuia nu-i poate spune: „boss, puți ca un hoit de coiot ucis de bizoni și rămas de opt zile în preerie, vara”. Nu de alta, dar i-ar face un bine și lui și și-ar face și lor. Că am așa o bănuială că nu e tocmai cea mai mișto senzație din lume să muncești în aceeași incintă cu cavalerul nostru. Iar mie, costumul cu care era îmbrăcat, îmi spunea că nu se duce să lucreze la câmp și nici în schimbul doi pe vidanjă, ci fix într-un birou unde are măcar câțiva colegi de suferință.

Mno, ce voiam să-ntreb, voi ce-ați face? Presupunem că aveți un coleg aflat în această delicată și urât mirositoare situație, i-ați spune?