Sunt fascinat de cetățenii ce reușesc să aibă convorbiri telefonice, care conțin detalii relativ initime despre viețile lor, în vagonul de metrou supra-aglomerat. Relaxați, cu voce tare, de parcă sunt singuri cuc în livingul din casa de la țară, unde se mai aude doar troznetul lemnelor care ard ușurel în șemineu. Sunt fascinat, vă spun, de fiecare dată când îi întâlnesc mă uit la ei plin de admirație mută.

Pot să înțeleg că te sună șeful chiar când ești în metrou și n-ai de ales, trebuie să-i răspunzi, că nebunul dracu’ e în stare să te dea afară sau să te lase fără prima de Crăciun. Pot să înțeleg c-ai lăsat copilul bolnav acasă și în condițiile astea răspunzi la telefon chiar dacă ești într-o întâlnire privată cu Papa. Pot să înțeleg când „arde” ceva și vei răspunde în orice condiții. Pot să înțeleg chiar și nevoia de a-ți hrăni glanda, până la urmă foamea e cea care ne-a împins să ne dăm jos din copaci, să scurmăm după râme și, în cele din urmă, să ajungem bipezi.

Dar să stai practic lipit de o duduie care latră-n telefon, deci automat și-n urechea mea dreaptă, numai porcării pe care le putea vorbi foarte bine și de la birou, când se preface că muncește, este de-a dreptul fascinant, vă spun, fascinant.

Ieri dimineață, de exemplu, am asistat la o călătorie spectaculoasă prin lumea analizelor pentru Zona Zoster (nimic grav, se pare că era alarmă falsă, dar o să afle mai multe săptămâna viitoare; oricum, dacă tot s-a dus la doctor, își face tot setul de analize, că doar sunt incluse în abonament), urmată de o scurtă concluzie referitoare la cozonacii ce vor însoți sărbătorile ce stau să vină (cine mai stă să facă în ziua de azi? anul trecut a cumpărat trei bucăți, superbi și foarte buni la gust, zici că erau făcuți în casă), plus o incursiune psihologică în universul relațiilor de cuplu (da, s-a văzut cu ăla, nu e cine știe ce, dar e dispusă să-i mai dea o șansă; aici m-am abținut extrem de greu să nu întreb: „dar pe nefercitul ăla l-ai intrebat dacă vrea?”).

Iar cel mai fascinant (dacă „fascinant” n-are grad de comparație, ar trebui să-i inventăm unul măcar pentru situațiile de genul ăsta) a fost pe când ne pregăteam să ajungem la Victoriei. S-a întrerupt brusc din conversație și, fără să închidă telefonul, s-a aplecat peste umarul femeii care stătea în fața ei și s-a interesat dezinvolt:

– Coborâți la prima?

Mă uitam la ea, o tipă relativ tânără, relativ bine îmbrăcată (aici nu e vina ei, sunt io din cale afară de pretențios), vorbea relativ corect și părea relativ inteligentă. Cu toate astea, n-avea nicio problemă să turuie nonșalant și tare, foarte tare (știți, în metrou se aude mai greu în timpul mersului din cauza uruitului ăla, deci ești nevoit aproape să urli) și mă întrebam cum ar reacționa dac-aș bate-o pe umăr și-aș întreba-o de ce crede ea că mă interesează de unde se aprovizionează cu cozonaci sau cum stă cu analizele pentru Zona Zoster. Ieșea scandal de la prima oră? Ieșea. Nu că m-ar fi deranjat, dar mi-era lehamite și lene. Așa c-am tăcut naibii din gură.

Dar, pentru că am ajuns la vârsta și experiența la care pot să accept că mai greșesc și eu (foarte rar, spre deloc, ce-i drept), sunt dispus să-mi plec urechea și la alte păreri. Poate sunt eu obtuz, inflexibil, și de fapt e ceva foarte natural și firesc să-ți expui problemele de viață personală, la telefon, în metroul ultra-mega-super-aglomerat. Caz în care îmi voi cere scuze.