Prin 2000 mă apucasem de vândut fum. Îl împachetam frumos, îi puneam o fundiță colorată și-l vindeam la bucată oricui avea nevoie. Mă rog, jobul în sine era de consultant asigurări de viață, dar toți cei care lucram în domeniu căzusem de acord că să vinzi așa ceva era practic același lucru cu a vinde fum.

Chestia e că asigurările astea nu se vindeau singure și nici prea lesne. Trebuia să te întâlnești cu clientul, trebuia să duci munca de convingere, trebuia să-i prezinți nisțe proiecții pe termen mediu și lung, d-astea. Dar cel mai tare este că pentru proiecțiile astea pe termen mediu și lung ar fi trebuit să te duci la potențialul client cu un calculator, respectiv un laptop, că desktopurile erau oleacă mai dificil de transportat.

Am zis „ar fi trebuit” pentru că în anii ăia găseai mai ușor păr pe broască decât laptopuri. Nu că n-ar fi existat la vânzare prin magazinele specializate, dar aveau niște scoruri care descurajau pe loc orice tentativă de a te împroprietări cu așa ceva.

Așa că lucram cu toții pe cele două sau trei laptopuri pe care le aveam în agenția de vândut fum unde dădeam cu sapa.

Și cum românii sunt din cale afară de inventivi, ne-am adaptat urgent la situație. În sensul că ne duceam la clienți, pregătiți, cu trei proiecții gata executate și printate. Una pe scenariu negativ, una pe moderat și una pe pozitiv. Ca să ai ce să-i arăți omului în caz că voia să știe și ce se întâmplă dacă asigurarea lui de viață nu dădea chiar rezultatele scontate.

Well, cam ce credeți voi că se întâmpla dacă, în timpul prezentării, clientului îi venea ideea năstrușnică să mai modifice vreo cifră. Ceva de genul că dintr-o dată îl auzeai rostind naiv și încrezător „și dacă vreau să măresc suma asigurată după cinci ani?”. A? Cam ce bănuiți voi că se întâmpla în condițiile în care eram cu niște foi după mine, iar laptopul, care mi-ar fi rezolvat problema proaspăt ivită pe loc, se afla în agenție. Dacă nu bănuiți, vă spun io. Trebuia să stabilești ALTĂ întâlnire cu omul, întâlnire la care să aduci printate noile proiecții. Bref, în trei cazuri din cinci clienții se răzgândeau și nu mai făceau nicio asigurare. Că doar vorba aia cu „bate fierul cât e cald” nu s-a inventat de pomană.

Și uite-așa m-am chinuit eu cale de vreun an de zile cu întâlniri la care ajunsesem să car maldăre de foi după mine, de ziceai că lucram la ceva organizație care strânge maculatură.

Daca-aș fi știut io pe-atunci că în câțiva ani or să cadă laptopurile pe noi la orice colț de stradă, cred c-aș mai fi avut oleacă de răbdare. Că bani se făceau, fumul a fost mereu profitabil.

A propos, ce voiam să vă întreb, dacă faceți un inventar mental rapid, câte device-uri de genul calculator aveți prin casă? Că eu, la un moment dat, numai laptopuri aveam vreo trei și nu mă înduram să scap de ele, deși nu le mai folosea nici naiba.