Pe strada Paris, puțin înainte de Piața Victoriei, o doamnă cu evidente tulburări de glandă, tulburări care, după cum se putea observa cu ochiul liber, o aduseseră în pragul a ceea ce medicii numesc obezitate morbidă, doamnă despre care eu aș putea spune, cu binecunoscuta-mi inocență, doar că era extrem de grasă, mergea agale pe mijlocul carosabilului trăgând liniștită din țigară.

Probabil se baza pa faptul că niciun șofer sănătos la cap n-ar fi riscat să-și lovească mașina de un astfel de iceberg în mișcare. Dar eu, norocos fiind, am reușit cumva să mă stecor cu trotineta pe lângă corpul dumneaei generos. Ce-i drept, m-am simțit cam ca Magellan pe când traversa pentru prima oară strâmtoarea care-i poartă numele, dar în cele din urmă, cu multă abilitate și sânge rece, am reușit s-o ocolesc.

Moment în care duamna cu dimensiuni impresionante cred că s-a speriat farte tare (pe bună dreptate, de altfel, cine s-ar aștepta să-i fie tulburată plimbarea pe mijlocul străzii de tot felul de mijloace de transport stupide?) și mi-a aruncat gros, cu năduf, din fundul plămânilor, un:

– Morții mă-tii de schelet ambulant!

Iar mie mi-a venit să mă dau jos de pe totinetă, s-o strâng în brațe (mă rog, măcar să încerc) și s-o pup pe prelungirea gușei triple îndobște cunoscută sub numele de „obraz”. Așa compliment drăguț nici nu-mi mai amintesc când am primit ultima oară. Vă zic, a venit la fix, mai ales după cât am putut să bag în mine tot weekendul trecut. Promit că dacă mă mai intersectez vreodată cu orbita pe care gravitează doamna, mă dau jos de pe trotinetă și-i spun cât pot eu de ceremonios:

– Sărutmâinile! Ce bine arătați astăzi, se vede c-ați mai slăbit.