Ieri dimineață am uitat să cobor din autobuz. Nu de tot, acum când scriu nu mai sunt în el, doar că m-am dat jos o stație mai târziu dăcât trebuia. După ce m-am răcorit bine de tot înjurând la madam Firea (nu era ea de vină, dar e reconfortant s-o bagi în mă-sa și când nu e), am luat-o vitejește pe jos spre gura de metrou. Prin frig.

Am auzit chitara de cum am pus piciorul pe prima treaptă, dar mi-am zis că e trecut de 9.00, am întârziat deja, și-ar cam trebui să trec pe lângă el fără să mă opresc. Dar mă vede și se oprește brusc din cântat.

– Salut, poți să vii un pic?

Mă uit în spate să văd dacă mai e cineva. Nu mai era, deci cu mine vorbea. Mă apropii și mă uit întrebător la el.

– Am văzut c-ai scris despre mine…

O fracțiune de secundă am rămas cu gura căscată. Jur. Plus că nici nu-mi dădeam seama dacă e reproș sau doar o constatare. Așa c-am rostit așea mai cu juma’ de gură:

– Am scris. Am făcut rău?

Râde.

– Nuuu, ai scris de bine. Mulțumesc!

– N-ai pentru ce, a fost plăcerea mea.

Râde iar. Am câțiva lei cash la mine pe care mă pregătesc să-i pun în cutia de carton. Nu-i vrea. Nu-i pun.

Începe din nou să cânte, iar eu plec. În timp ce mă îndepărtam se oprește din nou și strigă după mine:

– Să știi c-am dat și eu share. Caută-mă pe Facebook.  

Am zâmbit.

Nu vreau să-l caut pe Facebook, nu vreau să știu cine e. Vreau să rămână doar tipul ăla care cântă la metrou pentru că așa vor viața asta și sufletul lui.

E mișto, bă, e cel mai mișto lucru din lume să poți s-ajuți oameni pe care nu-i cunoști fără să ți-o ceară nimeni, doar pentru că așa vrei tu. 

mihai_vasilescu_ajuti_altii