Dacă e sâmbătă, e Elena. 

31 decembrie, aproape ora 19.30. Juma’ de oră de muncă mai aveam pe anul trecut. În prăvălie nu mai era nici țipenie de client. Doar noi angajații patriei. Simțeam deja cum intra (adânc) în mine plictiseala, așa c-am luat calea biroului cu gândul să-mi asez trupul de milfă pe scaun și să aștept. Ce să vă zic?! Doar ochii albaștri ca marea mi se mai mișcau rar. Și cum stăteam eu așa clipind foarte rapid de frică să nu se atingă prea mult ploapele și să adorm, observ pe monitorul camerelor de supraveghere o umbră printre rafturi.

De nicăieri aparuse o femeie pe la vreo 35 de ani, îmbrăcată în negru și agitată rău.  Se tot apleca și se ridica pe vârfuri uitându-se printre și peste rafturi. Părea că vrea ceva musai, dar nu găsește. Doi colegi stăteau de vorbă în dreptul ușii de la birou. Strig la unu’ dintre ei:

– Mihai, vezi că-i o clientă care aleargă haotic printre rafturi. Pare că vrea ceva. Abordați-o și voi că poate vă scoate din plictiseală. Și din sărăcie. Căci target nefăcut.

Nu termină de înghițit ironia mea că apare clienta în raza lui vizuală și sub imperiul impulsului primit direct în plex, o abordează. Cu o lipsă de chef vizibilă de pe lună:

– Saru’ mâna! Căutați ceva anume?

Clienta, scoasă brusc din ritmul alert, se oprește în loc și dintr-o smucitură de cap, răspunde. De fapt a urlat scurt:

– Căăăăști!

Atât de tare și de scurt a țipat că ăstuia i s-a lipit tricoul de raftul din spate. Cu ochii bulbucați de frică, o întreabă fin de abia l-am auzit:

– Nu vă supărați, ce fel de căști?

Întrebare logică de altfel pentru că vindem căști de gaming, de PC, de telefon și încă vreo cinșpe feluri. Doar că logica lui a înfierbântat demonul din femeie și cu un alt urlet l-a lipit și pe el de raft.

– D-alea de 9 leiiii!

Acu’ ce să vă zic, pe Mihai ăsta al meu nu l-au fericit ursitoarele la naștere cu vreun fizic de temut. Sigur-sigur erau plictisite sau ceva, că omu’ la 23 de ani are doar vreo 40 de kile.

Îl văd pe cameră cum începe să pipăie cu mâinile rafturile din spatele lui și cum se îndreaptă cu mers de furnică spre ușa biroului unde eram eu. Voia să prindă curaj aschimodia, că mă știa pe mine înăuntru. Ajunge. Cu un picior băgat deja în birou și știind că eu mă impresionez la tehnici de vânzare, încearcă o ultimă descoperire a nevoii:

– De băgat sau de pus peste urechi?

Moment în care am căzut de pe scaun. În spasme. Băăă, ești nebun?! Cum dracu’, mă, să întrebi balaurul așa ceva? Dă-i căștile alea odată că dacă e să mor, vreau să mor de plictiseala nu ucisă de vreo nebună. Tot urlând îi răspunde aia că vrea de băgat. La care Mihai al meu:

– Să știți că nu mai avem. Dar…

Nu termină de dus vorba până la capăt că strigătul femeii m-a făcut să pun mâna dreaptă pe pixul roz de pe  birou. În stânga aveam propria-mi inima care sărise singură din piept. Fix în momentul ăla clienta a procesat informația transmisă de Mihai. S-a uitat la el lung și vă jur că s-a lăsat pe vine și a bufnit în plans nervos:

– Vreau căștile de 9 leiiiiiii!

M-am speriat graznic. Butonul de panică era în celălalt colț al magazinului, mai exact la casierie, iar eu n-aveam decât un nenorocit de pix roz cu care să mă pot apăra. Bine, si pe Mihai, dar după modul în care se trecurase în spatele meu și tremura din țâțâni, aveam o bănuială că la o adică trebuie să-l apăr și pe el cu același pix roz.

Cu un ultim efort de gândire încerc să ne salvez pe amândoi. Nu de alta, dar abia îmi luasem o rochiță nouă pentru revelion cu care chiar nu voiam să fiu îngropată. Ci să îngrop eu pe cineva, eventual, dacă înțelegeți ce vreau să vă spun. Așa că-mi adun ochii din fundul capului, inima din chiloți, rotulele de pe jos, și-i zic:

– Nu mai sunt la 9 lei pentru că avem reducere la ele.

– Cât costă acum?

– 4.5 lei. Deci avantaj client, îi spun zâmbind spasmodic.

Am dat-o și io în promoții și beneficii că în damblageală o dădusem deja.

– Doriți?

S-a luminat toată:

– Vreau două perechi.

Și-am trimis-o la raion să și le ia singură. Aș fi putut s-o servesc chiar eu, dar ca să mă deplasez mi-ar fi trebuit și niște picioare și un creier care să le coordoneze. Însă al meu era deja pane.

Am închis și-am plecat la petrecere unde-am constatat că rochița nouă nu-mi venea atât de bine pe cât îmi imaginam eu. Cred că d-aia n-am îngropat pe nimeni.

Și totuși, ce naiba facea aia cu caștile de 9 lei în noaptea de Revelion?

mihai_vasilescu_superman