Articol scris de Iulia.
…
Oare v-am povestit vreodată despre cum era nu numai să mor, dar și să îl nasc pe fi-miu prematur prin pădurile patriei?
Dacă da, treceți mai departe și iertați-mă, că sunt senilă. Dacă nu, luați un loc și poftiți poveste.
Sigur-sigur v-am povestit în repetate rânduri că mi-e o frică de zburătoare de mă și anume pe mine.
N-am o explicație, nici nu m-a traumatizat Puiul lui Brătescu-Voinești, nici nu m-a atacat vreodată vreo orătanie anume, pur și simplu mi-e o frică irațională de dânsele.
Așa. Acestea fiind zise, anul era 2018, luna lui Cuptor. Având în vedere faptul că eu l-am născut pe fi-miu în treișpe august, vă dați seama că eram destul de foarte gravidă la momentul respectiv.
Musiu Soț era plecat pe nu mai știu unde. Prin urmare, eram singură acasă cu numiții Otto și Fred, băieții noștri de Schnauzer uriaș care între timp au plecat dincolo de curcubeu 🌈.
La momentul ăla, băieții aveau în jur de un an jumate (Otto) și un an (Fred). Erau niște băieți extrem de cuminți și bine educați și deosebit de cuminți și protectori atunci când eram eu singură cu ei.
Poate o să vă povestesc cândva și cum m-a salvat Otto de o haită de maidanezi gata să ne halească, tot pe când eram cu burta la gură. Dar asta e o poveste pentru altă dată.
Revenind. Era vară, cald și frumos. Eu, singură cu câinii.
Pe la un 8 dimineața, mă gândesc că ar fi o idee bună să îi scot la o plimbare prin pădure, că apoi urma să vină vipia a mare și nu mai era de ieșit.
Încarc deci câinii în mașină și mă duc spre păduri.
Ne plimbăm, toate bune și frumoase, ne îndreptăm spre mașină să ne întoarcem spre casă.
Mai aveam vreo câteva sute de metri până la parcarea unde lăsasem mașina.
Brusc și dintr-o dată, amândoi câinii mei dispar in boscheții de lângă drum. Nu-mi bat capul prea mult, lângă drum curge râul din zonă, așa că mă gândesc că s-au dus să se mai răcorească o ultimă dată înainte de plecare.
Mai fac câțiva pași, strig câinii. Câinii… i-ai de unde nu-s.
În boscheți…foială.
Strig din nou câinii.
Și unde nu-mi apare dintr-o dată câinele Otto cu ceva în bot, cu câinele Freduț în pas alert în urma lui.
Înțepenesc.
Ceva-ul dădea din aripi. Frenetic.
Mă cac pe mine. Nu știu ce să fac.
Otto vine cumva mândru spre mine, parcă dorind să îmi arate captura.
Eu aș fugi mâncând pământul, dar burta de dimensiuni generoase nu îmi permite să fac asta și nici să abandonez câinii în pădure nu-mi vine.
Stau țeapănă în mijlocul unui drum forestier, un câine vine în alergare spre mine, cu ceva orătanie în bot, încă foarte vie și foarte zbătându-se, al doilea câine venind în goană după primul.
Îmi trece toată viața prin fața ochilor.
Vreau să fug.
Îmi vine să plâng.
Vreau să fug.
Câinii.
Nu poți abandona câinii.
Pasărea. Dacă scapă din botul câinelui și zboară direct spre tine?
Paralizie.
Ultimul neuron se activează.
Urlu la câine să lase.
Câinele se oprește brusc pe loc. Scuipă orătania, aruncându-mi o privire nedumerit-indignată.
Orătania își ia zborul spre adâncurile pădurii. Câinele Otto vine la picior, cu o pană atârnată de bot și o privire care îmi spune că în continuare nu pricepe de ce nu a făcut bine că mi-a adus vânatul.
Câinele Fred dă să o ia la goană înapoi după prada tocmai scăpată.
Cu ultimele puteri, urlu la el să vină la mine.
Tremur din toate încheieturile. Dacă apare orătania înapoi din boscheți? Dacă își aduce și familia cu ea, să se răzbune? Dacă toată zburătoarele din pădure decid să ne vâneze?
După ce mă hiperventilez o bucată, care probabil a durat câteva zeci de secunde, dar mie mi s-au părut câteva eternități, reușesc să mă întorc pe călcâie și să pornesc spre mașină.
Încarc câinii și plec spre casă, încă tremurând din toate încheieturile.
N-am murit de spaimă, da nici departe n-am fost.
Și n-a mai scos nici dracu câinii la pădure singură de atunci.
Poza e fix din ziua aia, la câteva minute după ce îi urcasem în mașină. Știu că nu e de cea mai bună calitate, dar e reală.
Normal să-ti fie frică de păsări, se trag din dinosauri. Mici da’ feroce, până ajung in oală.
Comentariu beton!64
Iată, cineva care înțelege cum stau lucrurile!
Comentariu beton!15
Pe 18 august 2023 am adus în casă un pui de pisică găsit pe stradă. Încă avea urdori la ochi. Mai mic decat palma a băut aproape două biberoane, în prima seară. Seamănă bine cu un alt cotoi celebru, așa că i-am spus Vasile.
Ei bine, Vasile al meu a început să crească neverosimil de repede și s-a oprit când a ajuns la dimensiunile unui raton.
Acum mai bine de o lună, prin nu știu ce minune, am rămas singur acasă pentru câteva ore, într-o sâmbătă. Poate pentru mulți este un aspect banal, dar pentru mine, singur sâmbăta este un eveniment. Așa că am executat ceea ce am într-un mare deficit: m-am culcat.
La mine, fiecare somn este însoțit de vise cu scenarii bine scrise. De data aceasta visam că eram înconjurat de multe păsări care fâlfâiau în jurul meu. Ce mi-a atras atenția, a fost faptul că visul ăsta avea sonorul cam tare, așa că m-am trezit.
A fost foarte interesant când am deschis ochii.
Vasile era în pat lângă mine și ținea în gură un porumbel care dădea disperat din aripi. Era o imagine atât de ireală încât am crezut că visez în continuare. Dar când i-a dat drumul și pasărea a început să zboare prin casă, m-am trezit pe bune.
Acum o săptămână ne-a mai adus unul. Tot viu. Anul trecut ne-a adus o gaiță.
Nu știu de ce face asta, în condițiile în care are mâncare suficientă 🤣
Comentariu beton!81
Aidecapumeu, muream pe loc! 😱😱😱
Și pisica noastră mai vine cu pradă, dar vii numai șoareci aduce, cu care se mai joacă uneori înainte să îi consume.
Orătănii n-am găsit decât gata lichidate prin curte, din fericire.
Poate nu ii place si vrea sa ii gatesti fancy. 😂😂😂 Altfel suna porumbel la tava in loc de bobite sau pliculet.
Comentariu beton!32
Și eu am un motan vânător, Midas pe numele lui. Da, e galben auriu. Problema e că ce vânează nu se transformă în aur, dar tot mici comori sunt.
Acum niste zile, de ziua mea, am primit o jumatate (de jos) de șoricel. Săptămânal șoparle, mai mici, mai mari, depinde de zi, pasări mai mici, mai mari. Ei, aici voiam sa ajung.
El circulă pe geamul de la baie. Acum vă rog să vă imaginați că vă duceți la baie cu ochii cârpiți de somn, vă așezați pe toaletă, vă mișcați un pic piciorul drept și simțiți ceva călduț și pufos. Surpriză, nu e motanul în cauză, ci o coțofană sau cum îi ziceți voi la cioara aia cu alb. La noi în zonă îi zice ciorcobală și e asociată cu chestii necurate.( Dacă eram vecina de mai jos, probabil dădeam foc la casă și aia era.) Maaare, dospită, crescută, nici acum nu îmi imaginez cât s-o fi chinuit să o aducă. Multumesc, dar nu multumesc, Midas.
Pot spune că sunt traumatizată, dacă se întâmplă să calc pe ceva, nu mă gândesc ah, sosetă aruncată de copii, primul gand e: ce animal o fi ăsta?
Comentariu beton!50
Pisicul meu are un ghid propriu al apocalipsei casnice, iar trofeele pe care mi le-a adus până acum sunt aranjate în ordine descrescătoare a haosului provocat.
O coțofană vie, pe care ne-am chinuit vreo 20 de minute să o gonim din casă.
Un șarpe mort (măcar ăsta nu mai fugea…).
Șoareci și șobolani (atât morți, cât și vii). Vedeta a fost un șoricel ajuns direct în dormitor, care s-a baricadat strategic între perete și șifonier, ocazie cu care am mutat și mobila.
Porumbei, turturele și vrăbiuțe (în toate stările posibile: de la vii și speriate, la moarte).
Marele premiu: Cucul pe care îl ascultam cu drag dimineața, la cafea. I-am găsit doar penele și capul sub masa din bucătărie. Cu alte cuvinte… mi-a mâncat cucul, la propriu!
Comentariu beton!65
@Gabriela, da, probabil dacă le-aș face un sosuleț, ceva, ar fi mai încântată 😂
@Lala, sincerele mele compătimiri, m-a luat cu hiperventilație numai citind!
A noastra pisica ne-a incercat pe rind cu pasari moarte, apoi vii. Nu a mers. A adus soareci morti. Nu a mers. A adus soareci vii.
Cind a vazut ca nici soarecii vii nu sint agreati, a tras concluzia ca pe noi nu ne poate multumi nimic.
Merita filmata cind aduce acasa un ceva iar noi ii aruncam prada. Expresia aia de preplexitate e inegalabila
Faza e ca nici nu maninca prada. Ca are mincare, si hei, sa se mutdareasca altii daca vor
Comentariu beton!17
@all Bine, nu am mai spus că vine și cu șoricei, lăcuste, greieri, liliac (acum două zile), vrăbii, broscuțe. Și când se plictisește, se bate cu alte pisici.
Dar pe cât de vânător este, pe atâta este de iubitor și atașat de noi.
Comentariu beton!13
Mâncarea nu e pentru el, e pentru tine!😄 Unele pisici te adoptași se strâduiesc să te ingrijească. Vrea să te hrănească.🤷
Comentariu beton!17
Sa i multumesti ca nu ti i aduce decapitati! Tot in pat!
Eu stiu de ce procedeaza maidaneza mea imperiala asa: de drag 🙂 Atat de draga ii sunt, ca mi face cadouri 🙂
Comentariu beton!15
Maximă asta,ești grozavă Iulia!bine,la toți 3 copiii am făcut treabă aproape până în ultima zi,dar ce zici tu mi-a întrecut așteptările.
😊
Ce să zici… Fiecare cu păsăricile lui/ei… Mai câte una-două, mai în stoluri, că doar oameni suntem! 🤗🐦🤗
😂😂😂 cam așa ceva
Où sont les petit oiseaux ? Dans nos têtes.
Nici eu nu suport orataniile, nici macar în farfurie. Dar ce vreau sa va pvestesc nu-i (doar) cu mine ci mai ales cu fiica-mea. Apartamentul nostru era încă „under construction”, ne mutasem si aveam mobilă in dormitor, bucatarie + un pat aflat stingher lângă biroul cu calculatorul (mare, calculatorul, luat in rate de la Flanco, ce vremuri). Era primăvară, copiii erau încă la mama mea, până terminau clasa. Fiică -mea in vizită. Noi (maturii) plecam la muncă. Și sună a mică „mama, vino acasă, este o pasare rea în cămara, cred ca-i un pui de bufniță”. Eu am înlemnit. Caut sot, plecase pe teren, nobody nu știa până la ce oră. Mi-am spus că nu pot lăsa copilul in pericol (blestemam ideea ca ne uitasem la Birds in weekend) si ma duc acasă. Deschid cămara cu mâna in care nu țineam o mătură lungă. Zbarrr, pe langa mine „puiul de bufniță” care era un porumbel amețit. Așa că haulind amândouă, eu cu matura, fiică-mea cu o bară de lemn ce aștepta sa fie montată, am speriat pasărea de tot. Ideea de a deschide toate ferestrele ne-a venit după ce animalul se izbise de cateva ori de geamuri. A găsit drumul spre libertate! A lui, a noastră?
Comentariu beton!14
Eu am dat nas în nas cu un liliac. Într-o baie, la o pensiune.
Nu mai țin minte exact, dar e posibil să fi urlat de să se fi auzit până în județul vecin (eram la Sibiu atunci).
Noroc că eram împreună cu vecina din capu’ satului, care a înșfăcat un mop și încă un prieten cu care eram și au capturat și eliberat bestia 🦇
Iulia, te înțeleg perfect. Eu nu suport insectele, de nici un fel! Am oroare de fluturi! Îmi plac doar la distanță. Cred ca aș inebuni dacă s-ar așeza unul pe mine 😃
Cu fluturii normali n-am o problemă, cu ăia de noapte.. sunt în stare să plec de acasă dacă intră vreunul și nu are cine să-l anihileze!
io dăkît am venit să spun buna zîua! mă rog, Hola! c-așa se zice pă la noi; și că constat că respectăm principiul UE, unitate în diversitate! cabrio am avut și io! bine, prin 2002 o vechitură din ’86; cîine la fel; arăt de parcă aș fi gravid (se va lucra la aspect), da’ păsările… mie-mi plac! gătite bine, cu usturoi sau smîntînă!
bunicii paterni aveau în curte și în podul casei; păsări, zic; găini în ogradă și porumbei în pod; și era mișto cînd în vedeam pe bunicu’ cum pune o placă mare peste găurelele din frontonul casei, după care se urca în pod, de unde cobora mai apoi cu un lighean de porumbei cu gîturile sucite; mă rog, dura umpic pînă-i prindea, da’ tocănița ieșea bună de fiecare dată!
Comentariu beton!13
Cabrioleta din poză era un Golf 3 din ’93, parcă 😁
Porumbel n-am mâncat, da’ cred că nici n-aș încerca, mi-ar fi frică să nu mă atace din farfurie!
Chestia cu bunicii si cu pasarile gatuite e la fiica-mea si, ca, sa fiu in tonul povestii Iuliei, ma mir ca nu a facut si ea fobie la pasari! Stati sa vedeti: in anul cand i s-a nascut “fratioara”, ea avand 3,5 ani, am stat vreo luna jumate la parintii mei ei la Iasi, taticul lor avand multa treaba pe la francezi. Parintii mei, avand ceva curte desi in centrul orasului, cresteau cateva gaini sa aiba oua de curte pentru nepoti. Si intr-o zi binica iubitiare de nepoata vrea sa ii faca o supa buna de gaina asa ca il trimite pe bunic sa aduca materia prima asasinata. Bunicul, prin meseria lui, nu ucidea nimic, asa ca se duce cu gaina la poarta sa nimereasca un roman disponibil sa taie pasarea. Zgatia de fata, dupa bunic si mai ales dupa gaina asa ca fara sa stiu copila a asustat la decapitarea pasarii. Iar cand a inceput sa sara in toate partile biata gaina fara cap a figut fata mea ingrozita nestiind ce se intampla! Bunicul si-a primit pedeapsa, nu atat de la mine cat de la bunica, iar fiica-mea si acum se oripileaza cand isi aduce aminte scena.
Dar nu stiu sa ii fie frica de pasari mai ales ca le vede de regula doar in farfurie 🤪
Am crescut într-un oraș miiiic, aproape sat, la casă cu multe orătănii. Niciodată nu mi-a plăcut să pun mâna pe ele. Le hrănesc dacă e nevoie, dar momentul în care trebuia prins vreun pui fugit era traumă.
Mama a zis că e cazul sa varieze menajeria și acum posedă păuni. Într-o seară a trebuit să verifice nu-ș ce pe la pui și mi-a întins unul. Aolooo! Fugi cu dihania că nu pun mâna pe el.
Mai am oroare de șobolani, insecte, târâtoare, mai ales alea care au multe membre brr
Achiesez complet, păunii sunt foarte frumoși, da de la distanță, iar șobolanii, târâtoarele și alte chestii cu multe picioare… Brrr și bleacs!!!
#(alta) Iulia
Usa din spatele casei da direct in padure. Cand vine iarna, rozatoarele (veverite, chipmunks, soareci) se trag la caldura in casa si le auzim cum misuna prin pereti. Cum da primavara pleaca in lume.
Aprilie, frig, ma trezesc si gasesc un soricel dormind in palma mea dreapta. (am poze)
Il pun afară in drum spre baie. Juma’ de ora mai tarziu, il vad zgribulit in ploaia rece. Statea ghemuit si tremura de frig. L-am luat, l-am sters si l-am dus la etajul de jos, acolo unde nu merg pisicile. I-am pus mancare si apa si nu l-am mai vazut de atunci.
Comentariu beton!11
Am poză cu o șerpoaica de 2 metri infasurata in jurul meu, iubesc pasarile dar…intepenesc, mor subit, tremur si vomit in acelasi timp de la viermi, paianjeni si gandaci! Viata idilica de la tara pentru mine se traduce in „raiul gandacilor si iadul meu”! Te inteleg, fobia nu poate fi explicata, doar traita!
😱😱😱😱😱😱
Nu m-aș atinge de un șarpe nici dacă ar depinde viața mea de asta. Bine, probabil că n-ar mai depinde, dacă aș intra în contact cu el, că oricum aș muri pe loc de spaimă și scârbă.
De asta nu am vrut eu casa, ca pe acolo umbla insecte si mie nu imi plac deloc. Păsările nu ma deranjează. Asa ca trăim in apartament de bloc, 2 adulți cu o pisica. Apartamentul e învecinat cu o pădure. Pisica a adus in casa de pe balcon vreo 2 cărădăști (de alea negre, mari, cu clesti) sa se joace cu ele si indoor, ca outdoor probabil ca se plicitsise, si odata si a facut de lucru cu un liliac. Ala nu l a mai adus, doar l a pazit pe balcon. La un moment dat ne procopsisem si cu un șoricel in bucătărie si singurul lucru care ne a dat prin cap a fost sa introducem rapid pisica in bucătărie, iar noi sa închidem usa si sa asteptam in sufragerie. S a prins șoricel, s a aruncat pe balcon, a murit glorios sub rotile unei mașini in parcare. Câinele socrilor e cam nebun si vânează arici. Umbla cu ei in bot prin curte, nu reușește soacra mea sa ii salveze
@(alta) Iulia am făcut odată vacanța la Bodensee (lacul Constanța pentru români) și tot hălălăind pe acolo am ajuns la o expo permanentă de reptile. Într-o cușca se și putea intra, ocazie cu care te puteai fotografia cu un boa pe după gât. Subsemnatul nu s-a pozat, socoteam că parcă e cam stresat șerpălăul. Soția mea a făcut totuși poza când a văzut atâția copii ținând dihănia.
Mie nu mi-e frica de oratanii. Mi-e frica in schimb de inaltime. Cum vad un geam care porneste din podea sau un hău care poate are doar o treapta de 20 de cm si ma ia cu ameteala. Anul asta am fost la o clinica pentru o operatie minora. Primele testari le-am facut la parter, desi trebuia sa urc pe o scara exterioara nu foarte prietenoasa. Dar pe ea am putut sa o studiez inainte si sa imi fac curaj. A doua oara, astept, vine stomatologul si imi zice ca sala de operatie e la etaj. Urcam pe scara si ajungem la etaj. Scara dispare in spatele unii zid solid. 2 metri mai in colo mi se deschide un hău pe partea dreapta care imi arata scara. Peretele se transformase intr-un perete de sticla de sus pana jos. Am sarit de trei coti in sus de spaima de cred ca l-am speriat si pe domn’ doctor. Nenea doctorul si-a cerut scuze ca nu m-a avertizat, dar sincer de unde sa stie omul ca eu fac ca toate zburataciunile pamantului doar pentru ca mi-e frica de inaltime 🤷♀️?
Pfoai, te înțeleg perfect. Și cu înălțimea am o problemă (da, știu, multe nino nino 🤷♀️).
Pot să urc cât de sus, dar să nu văd josul, că mă ia cu panică și greață instant.
Asta-i fix scenă din Păsările lui Hitchcock…
Păsările, varianta autohtonă – pasărea și nebuna în pădure 😂
https://www.instagram.com/reel/Dbc7BvrzxHS/?igsh=ajN3eXR2cTM1amw5
E cu păsări? Tre să îmi zici înainte să deschid, că altfel risc să mor dreq p-aci!
@(alta) Iulia m-am sacrificat eu. Sunt un șoricar și alt câine ce aduce a mops, amândoi trăgând la soamne. Mopsul pare a fi vedetă, stau doi papagali pe el iar altul crede că se poate dormi fain în gura lui.
Nu-i nimic, Iulia, asa ne cumintim, iaca nu te mai duci in padure nici gravida nici ne-gravida
Noi am locuit 8 ani in padure (nu la, IN). Vecinul cel mai apropiat era padurarul, recte cantonul silvic, la vrei 200 m. Aveam ciobanesti de Asia Centrala (alabai), pe atunci in curte doi la numar. Scapau in padure extrem de rar, aveam grija dar se mai intimpla. Cam o data la doi ani, gen.
Dar STIAU ce e in jur
Cind ne-am mutat, in agitatia cu masinile incarcate si toate cele, au prins poarta deschisa. Barbatu-meu era la noua locatie, asteptind la descarcare. Chem ciinii, vez’de treaba. Ma suna barbatu-meu isterizat sa imi spuna ca l-a sunat padurarul, saracul om disperat de jivinele noatre care ii intrasera in curte si se amuzasera teribil omorind pe capete gaini si rate.
Ticalosii stiau ce au facut. Au taiat-o in cimp deschis. A reusit fiu-meu sa ii momeasca si sa ii bage in duba goala cind se intorcea dupa inca un transport.
Au fost legati. Al mai mic a inceput sa urle si sa se zbata, invocind universul in apararea sa. Cel mare a ramas cu o atitudine demna, de parca era in fata plutonului de executie, cu o expresie care spunea: ‘nu regret nimic’.
Ultimul transport a fost cu ei in duba. Am ajuns si au fost legati din nou in curtea noua. Al mic nu s-a mai zbatut de ceasul mortii; al mare in schimb a luat o atitudine resemnata. Cred ca era convins ca a ajuns la puscarie.
Doua zile mai tirziu au fost eliberati sub supraveghere. Chestie curioasa: gainile din curte nu au fost atacate niciodata. Im schimb, daca intra o gaina straina – regrete eterne…
Eu am arahnofobie de dimensiuni impresionante, (fobia, nu paianjenii). Paralizez cind ii vad. Te inteleg perfect.
Comentariu beton!12
Acu, între noi fie vorba, io dacă m-aș fi trezit cu 2 alabai în curte, spaima pentru găini ar fi fost cea mai mică problemă a mea 😂
Sunt frumoși de numa, da mi-e o frică de ei de mă și anume pe mine.
M-ați ajutat sa-mi completez cultura generala. Nu stiam cum e un Alabai, am googluit. Acum stiu. Este fix cum îi câinele imens, pe care-l plimbă o baba mica si slabuta (cam ca mine). Regulamentar, cu lesa si botnita. Dar trotuarul e ingust, lesa e lunga si eu traversez in pas grabit. Mai ales ca doamna vorbeste ungureste cu cainele. S-ar putea sa devina agresiv daca-i zic stai cuminte.
Iulia, sint incredibil de echilibrati si ocrotitori cu familia
Cu restul, daca e stapinul de fata, totul ok. Daca nu…
Faza. Ciinele mai in virsta (Boris) foarte misto, puteam sa il facem manusa, sa il innodam, nici o problema, statea. Pisicile si gainile LUI dormeau pe el (am poze).
Intrai in curte, totul bun, prietenie. La iesire…
A venit saracul un cioban cu caprele de la stina, a intrat, le-a bagat in grajd, Boris cuminte. A dat sa iasa din grajd. Nunu. A inceput ala sa miriie. Noi nu eram acasa. A inceput omul saracul sa tipe din grajd ca din gura de sarpe. L-a auzit vecina care era femeie de casa la noi, a venit si l-a scos de acolo, Boris fiind foarte obisnuit cu ea (statea mai mult la noi decit la ea).
Dar cu noi? Vai. Il calarea Stefan cind era mic, ii punea turte de zapada in cap. Ni-mic nu zicea.
A fost un ciine exceptional. Din pacate, fiind de talie uriasa, acum e dupa curcubeu. Doar 7 ani. Probleme cardiace. Il regret si acum dar nu e chip aici sa imi iau asa ceva pt ca stam in apartament, chinul lui ar fi prea mare.
@Nella zici că era pădurar? Și n-avea pușcă s-o pună la treabă?
Amintiri din vremea în care Vama Veche era Vamă și 2 Mai era un sat… E mai bine de un sfert de secol de atunci.
Stăteam la o gazdă în 2 Mai și mergeam pe jos până în Vamă cu cei trei Husky pe malul mării, ei alergau liberi, eu beneficiam de o plimbare. Restul găștii cu care eram mergeau în Vamă la plajă cu diverse mijloace, unii cu bicicleta, alții cu mașina.
Era vremea când plaja era mare și liberă de orice construcție. Paranteză: trecând prin Vamă în ultimii ani constat că topografia mea din memorie nu poate să se suprapună peste construcțiile noi, efectiv nu mai recunosc locurile. Poate vârsta? Paranteză închisă.
Trecând de ultimul cot de faleză spre Vamă observ pe cei trei năzdrăvanii grăbesc semnificativ pasul, după care se pun pe alergare. Zic: i-au văzut pe restul din gașcă și se grăbesc la umbreluță și apică. Draci: trec în fugă pe lângă ei și intră în sat (pe vremea aia exista această noțiune).
O iau și eu la fugă după ei și ajung pe o uliță unde era o scenă de război: masculul, Ice pe numele lui, venea spre plajă victorios cu o ditai gâsca în bot. Nu știai dacă să râzi sau să plângi, dar imaginea era mai mult de râs. Cât era el de ager, gâsca era mare, anvergura aripilor la fel și el se tot împiedica călcând pe aripile inerte.
În spatele lui cele două fete Foggy și Ina erau între vreo șase gâște cu care se războiau în parte. Mai atacau fetele, mai dădeau alea cu ciocul înapoi. În planul trei stăpâna gâștelor cu ciocul mare. S-a plătit regulamentar gâsca, nu eram la prima captură de vietăți de ogradă.
Cu toate că de data asta, vorba lu’ ăla mic al nostru: ce căutau gâștele pe stradă, că a fost luptă dreaptă, care pe care…
Dealtfel sportul preferat al senioarei Fogg era să vâneze pescăruși care pluteau pe la mal pe apă. Șansa era sub 1 la 1000 să prindă vreodată un pescăruș la 20-30 de metri de mal, ăia își luau zborul cum o vedeau că se repede spre ei, nu-mi făceam nicio grijă pentru ei. Făcea zilnic zeci de incursiuni lipsite de succes până într-o zi când a prins câteva pietre prin apă care au ajutat-o să ia viteză și a prins unul.
Din păcate pentru pescăruș Husky sunt niște bestii când e vorba de vânătoare pentru supraviețuire, atacă să ucidă – nu să se joace, deci nicio șansă să-l salvez.
Cu ăștia trei am avut din păcate multe victime de ogradă prin plimbările noastre, din fericire cu ultimii doi Husky am limitat serios pagubele, nu avem în palmares decât o găină scăpată pe sub un gard la Măgura…
Comentariu beton!12
Mno, câini primitivi, ce să le ceri? 😁
Și da, dacă orătăniile erau pe stradă, practic a fost luptă dreaptă 😂
Lăsând gluma la o parte, (și) de aia mi se pare mie riscant să mergi cu câinele liber, dacă nu are apel și oprire absolut beton și 100%. Ce te făceai dacă orătăniile erau pe partea cealaltă a unei străzi cu circulație de mașini? Nici nu vreau să mă gândesc.
Doar în zone absolut libere de pericole, atât pentru ei cât și pentru alte vietăți domestice, le dau drumul. Dar din când în când shit happens.
Sunt câini care 99,99% din timp sunt în lesă. Nu sunt liberi decât în incinte asigurate (sunt maeștri ai evadărilor) sau în natură departe de așezări locuite de orătănii. Ultimul mascul pe care l-am avut a reușit la vreo 6 luni să găsească o modalitate de evadare din curtea mamei, loc în care au stat liberi ani de zile predecesorii lui. Iar evadrea a constat în controlul tomberoanelor de la casele din jur, l-am găsit în trei minute după ce i s-a constatat lipsa. Pentru ăștia orice plimbare este ”treasure hunt”, doar-doar a scăpat cineva o bucățică de mâncare umană pe jos pe undeva.
Iar la episodul cu gâștele mi-ar fi fost imposibil să-i opresc, plecaseră cu 3-400 de metri în fața mea, vântul bătea din față (așa au simțit gâștele) și nu m-ar fi auzit oricum în condițiile de mediu de la malul mării. Eu contam că se opresc la cearceafurile noastre, nu că vânează gâște..
Comentariu beton!12
Pisica mea nu aduce „cadouri” vii, ea e mult mai practică. De-a lungul anilor a venit acasă cu pungi de mâncare, ca și cum ar fi fost la cumpărături. Mi-a adus salam, pește, brânză… tot ce prindea „la ofertă”. Peste drum e un non‑stop, iar bețivii cartierului își lasă sacoșele nesupravegheate. Altfel nu îmi explic de unde face rost de toate achizițiile ei.
Comentariu beton!34
Eu am fost in pericol de naștere prematura la fimiu din cauza unei lacuste. De xare mi-e frica de mor. Probabil unii inca mai povestesc nepotilor despre gravida care urla ca-n gura de sarpe, in 2004, august, intr-un Matiz albastru, la un semafor in centrul Bucurestiului. Si despre nefericitul care era la volan si inghetase cu ochii holbati.
Iar fie-mii ii e frica de fluturi. De fluturi, fratilor!
Si mie mi-e frica de fluturi! Groaza, oroare! Si de insecte cu piciiare multe sau lungi!
Imaginati-va asta: eu cu ploada de 5 ani la Antipa la expozitia de fluturi vii, aia din sera din spate. Doamna de acolo, cu 3 minunatii colorate pe mana, se apripie de fiimea sa o incante. Asta intepeneste brusc si i se activeaza sirena. S-au speriat dracu’ si fluturii si oamenii, cred ca si cateva animale impaiate au fugit de frica.
Si eu urasc porumbeii pentru ca nu stiu cum mama naibii stiu ei ca daca sub copac e o masina deschisa la culoare fac gainat inchis la culoare si, daca masina e de culoare inchisa, gainatul e deschis.
Comentariu beton!11
În vara anului de grație 1999 când eram însărcinată cu fiică mea, am fost alergată pe scări (urcare) două/trei etaje cu fiu meu de mână în brațe smuls nici nu mai știu cum, nu funcționa liftul și am coborât pe scări, la etajul 1 minunata vecină posesoare de câine de talia unui vițel tocmai îi pusese hrană în castron ( vițelul câine se hrănea pe scară ca să nu murdărească casa 🤬) nu știam că este câinele la masă și coboram cu fiu meu ciripind pe limba lui de bebeluș de 1.4 ani și burta cât China în care locuia temporar fiică mea, se activează instinctul animalului de a-și proteja hrana și ne ia la lătrat și alergat de numa’, a fost horror sarcină cu risc după trei etaje s-a sinchisit stăpâna să îl cheme și să urle la mine că i-am speriat cățelul, băi, ce a fost la gura mea nu cred că am mai reprodus altă dată. După experiența asta am așteptat să ne venim în fire cât de cât și am plecat la spital, a fost oribil. În rest, da, nu ating păsări sau șoareci , șobolani sau gândaci în rest nu am probleme. Prefer să nu am colocatari cu pene, blană sau multe piciorușe. Înțeleg pe toți cei care au probleme de genul ăsta.
Am avut surpriza îngrozitoare ca să fiu într-o vizită și să se plimbe lejer prin casă gândacii ăia mari cât o rădașcă și când au văzut gazdele că sunt oripilată s-au supărat, toate sunt ființele Domnului 🤦 fmm, am scurtat vizita și nu ne-am mai văzut de atunci.
Io locuiesc de peste 18 ani la tara, cu experienta vietii la tara din copilarie, vacantele de vara eheee…drept urmare nu ma mai sperii de nimic. Si daca m-as speria, tot aia e, ca nu mai are cine sa sara in ajutorul meu(nu ca pe vremea cind traia sarea prea des sa dea cu papucul dupa paianjeni, dar orisicit, era acolo sa ma auda daca zbier). In general mitele au imbatrinit si stau pe kurul lor, dar cind erau mai tinerele mai adunam de pe presul de la intrare cite juma de pasare, sau de sobolan mic(pe aia mari ii adun si azi din curte, daca sint sinucigasi si trec pe sub nasul ultimei achizitii canine). M-am dezobisnuit sa mai tin vreo usa de intrare deschisa, ca m-am trezit cu vrabii care au zis sa scurteze drumul prin casa si nu peste ea si a iesit circ, noroc ca n-am tavane, deci greul a fost sa le rog sa coboare de la 5m, unde-i culmea casei, la 2 si un pic ca sa iasa pe usa ailalta. Vara avem sopirle din alea mici si verzulii, mie imi plac de mor, pisicile sint si ele fani, dar din motive diferite. De cite ori nu m-am batut cu ele ca sa salvez gusterii, pe unii am reusit, pe altii ioc. Si vreo 2-3 serpisori de apa, eu m-am speriat de ei(si am icnit si atit), ei de mine si si-a vazut fiecare de drum. Cel mai misto a fost anul trecut cind chiar n-am habar cum, dar m-am trezit in casa cu un liliac si afara era inca foarte lumina, deci nici o speranta sa iasa rugat…traiasca internetul si pisicile si, raritate!, buna colaborare mama-fiu, ca dupa salturi mortale si flick-flackuri intinse(mitele), mica bestie a cazut pe sol si atunci am sarit amindoi, io si fii-meu, el sa tina mitele la distanta, eu sa pun mina pe evadat si sa-l redau naturii viu(nu cred ca era si vatamat). Dar daca mi-e incredibila scirba de ceva, aia-s paianjenii si calugaritele. Frate, la alea chiar urlu daca ma iau prin surprindere. Pentru paianjeni exista papuc, pentru calugarite nimic nu ma poate determina sa ma apropii de ele, le rog frumos sa plece singure 🙂
In copilarie avem un caine de vanatoare un brac care la un moment dat a scapat din casa lui si a vanat toate oratanile din curte si le-a insirat ca sa ne arate ce treaba buna a facut. Cand a avut pui a repetat manevra ca sa le arate cum se face. Nasol ca printre victime a fost si cocosul vecinilor , care l-a costat ceva pe tata :)) Ani mai tarziu, pisica mea la bloc, vana vrabii in balcon si le aducea in casa. Se juca cu ele, apoi le termina, daca nu le prindeam noi inainte. Dupa ce am facut-o criminala si am salvat prada de cateva ori s-a oprit. A inteles ca nu dorim vanatul :)))
Deci: femeie gravida, caini, pasari, cabrio-vasilestii ajung tot la pisici!
Mai sed pe aici, ca de claudiu mi-e frica!!
Sunt periculoși curcanii și unele gâște. În rest nu prea mi-e frică de păsări. Poate de câte un cocoș mai agresiv. De multe ori mă iau cu ei la ceartă 😆 Cel mai nasol mi se pare că te pot zgâria. Și mai nasol ar fi să repet crima din tinerețe, când a sărit un cocoș pe străbunica și am apărat-o puțin cam agresiv. Am lovit cu o bâtă cocoșul și cred că l-am nimerit în cap, numai „bine” încât să îl bag în tigaie 😬
Nu-mi dau seama dacă este vreo vietate din asta de care discutăm pe aici de care mă tem/mi-e scârbă/am fobie.
Păianjenii îmi sunt animale de companie, aș fi în stare să cresc salamandre (dac-ar binevoi să nu evadeze), n-am nicio problemă să decapitez orătănii.
Cre’că sunt defect.
Și pe fi-mii, când suntem la țară, îi pun să țină în palmă cei mai mari gândaci.