Îmi pare rău pentru folosirea cuvântului în engleză din titlu, dar nu reușesc să-i găsesc un corespondent în limba română care să exprime la fel de bine ce simt.
Zilele astea a avut loc întâlnirea de 35 de ani de la terminarea liceului, organizată de colegii din fosta mea clasă.
Nici măcar nu-mi vine să cred că s-au dus 35 de ani, efectiv au trecut într-o clipă, dar nu despre asta voiam să vorbim azi.
Probabil că n-aș fi aflat vreodată de această întâlnire dacă n-ar fi existat un grup de WhatsApp cu foștii colegi de liceu, grup în care am fost și eu introdus la un moment dat.
Nfine, i-am tot văzut discutând acolo pe subiect, pe măsură ce se apropia „evenimentul”, dar eu n-am simțit nicio secundă nevoia să mă duc.
Nu doar că n-am simțit nevoia, dar mă crispam doar la gândul că aș putea participa. Mă îngrozește, aproape că-mi face rău fizic doar ideea c-aș putea fi nevoit să interacționez cu niște oameni pe care nu i-am mai văzut de zeci de ani.
Nimeni, nimic, atâta amar de vreme și-acum, dintr-odată, să mă prefac că ne cunoaștem sau c-am rămas amici.
Hai să fac o paranteză.
La unul dintre primele mele joburi, la un moment dat a fost angajată o colegă nouă pe care o cunoșteam vag, pentru că era tot vâlceancă. Evident, tocmai prin prisma originii comune am stat de vorbă și-am aflat că e căsătorită cu unul dintre foștii mei colegi de clasă din liceu.
Treaba asta se întâmpla la vreo 10 ani după ce terminasem liceul, iar soțul tipei ăsteia nu fusese niciodată unul dintre prietenii mei. Era genul ăla de coleg cu care interacționezi rar, că nu prea aveți lucruri în comun. Prin urmare, din secunda în care am terminat clasa a XII-a și ne-am zis la revedere, nici c-am mai vorbit vreodată cu Lucian, că așa se numea.
Ei, dar când am auzit că noua mea colegă de birou este căsătorită cu el, evident am simțit nevoia să-i transmit salutări lui Lucian. După care, din timp în timp, o mai întrebam: „ce mai face Lucian?” sau alte întrebări din astea de complezență, pentru că-n realitate nu mă interesa absolut deloc ce face Lucian. Dacă m-ar fi interesat ce face, aș fi ținut legătura cu el într-un mod sau altul, n-ar fi fost nevoie s-o întreb pe nevastă-sa.
Ei bine, prieteni, într-o zi, după vreo câteva interacțiuni de genul ăsta, noua mea colegă de birou (din păcate nu mai rețin cum se numea) mi-a spus verde în față că nu înțelege de ce tot întreb de bărbatu-său. Că i se pare ciudat și forțat să întrebi de cineva cu care nu te-ai mai văzut zece ani și că să nu mai insist cu politețuri inutile.
Vă spun foarte sincer că, în primă fază, m-am enervat un pic. Femeia, prin modul direct în care pusese lucrurile la punct, mă scosese din zona mea de confort și de ipocrizie. Cum să vină ea să-mi zică mie să nu mă mai prefac că mă interesează Lucian?
Ofuscat la culme de modul în care mi se închisese gura, eram decis să nu mai schimb vreodată vreo vorbă cu ea, în afară de subiectele legate de muncă.
După care, pentru că nu sunt totuși idiot, am stat și m-am gândit și mi-am dat seama că are dreptate sută la sută, mie la sută.
Da, exact așa era, pe mine de fapt nu mă interesase vreodată ce face Lucian, simțeam nevoia să întreb dintr-un impuls tâmpit de a salva niște aparențe.
După ce mi-am dat seama de toate astea, nici c-am mai întrebat-o vreodată de bărbatu-său și, câtă vreme am fost colegi de birou, ne-am simțit foarte bine unul în prezența celuilalt. Nu i-am purtat pică niciodată, dimpotrivă, mi-a rămas în cap pentru totdeauna ce mi-a zis.
De ce am făcut această paranteză?
Păi, pentru că același principiu se poate aplica perfect și pentru întâlnirile de 35 de ani de la terminarea liceului.
De ce să mă duc acolo? Să interacționez cu niște oameni pe care nu i-am văzut de aproape jumătate de veac? Sunt, practic, niște străini pentru mine. Ok, am făcut patru ani de liceu împreună, dar este asta suficient pentru a mă duce să-mi petrec o zi întreagă în prezența unor oameni pe care de fapt nu-i cunosc?
Eu consider că nu. E foarte posibil să fie doar problema mea, dar ce să fac dacă așa simt, așa gândesc? Pentru mine ar fi un efort imens să stau să mimez o zi întreagă că mă bucur de această întâlnire și că sunt foarte interesat de ce au de zis și de povestit foștii mei colegi, când de fapt nu mă interesează absolut deloc.
Pentru că, dacă m-ar fi interesat, n-ar fi fost nevoie să aflu în cadrul unei întâlniri care are loc după 35 de ani, aș fi aflat pe parcurs.
Îmi pare rău, e foarte posibil ca mulți dintre voi să nu gândiți așa, dar eu exact așa gândesc.
Dacă n-am simțit nevoia să țin legătura cu cineva dintre foștii mei colegi de liceu (cu excepția unuia singur, care este fostul meu coleg de bancă, salut, Remus), atunci n-am ce să caut la ceva atât de cringe.
O să mai spun o dată, că poate n-am fost suficient de clar: nu am colegi cu care să fi rămas prieten din liceu, să ne fi văzut în continuare, să ieșim, să dezvoltăm o relație. Pentru că, dacă aș fi avut, ar fi fost mult mai simplu. Da, așa poți să te duci, pentru că știi că vor fi acolo oameni cu care poți interacționa fără să te simți inconfortabil vreun moment.
Dar să mă duc să interacționez cu niște oameni cu care n-aș mai avea nimic de vorbit după „hei, bună! Ce faci? Cum ți-au fost ultimii 35 de ani?”, e ceva ce nu pot să fac niciodată.
Și, ca o ultimă paranteză, am urmărit pe grupul de WhatsApp desfășurarea evenimentelor și efectiv îmi venea să intru în pământ când citeam chestii de genul: „Doamne, ce bine arătați! Sunteți neschimbați!”, complimente pe care și le făceau ei între ei, cei care erau prezenți la întâlnire.
Sper că este de prisos să vă precizez că în niciun caz nu erau neschimbați niște oameni care în curând vor fi sexagenari. Nu doar că nu erau neschimbați, dar pe vreo trei dintre ei nu i-am recunoscut deși am făcut eforturi intense să-mi dau seama cine ar putea fi.
Cât despre asta cu „arătatul bine”, n-o să comentez nimic, știți cum e, frumusețea e în ochii privitorului.
Și acum, bineînțeles, îmi doresc să aflu de la voi ce gândiți pe acest subiect și, mai ales, dacă sunteți genul care vă duceți la întâlnirile de terminarea liceului sau facultății, sau grădiniței, sau la orice alt eveniment de acest gen.
Fix la fel gândesc. Mi s-au înmuiat picioarele doar citind rândurile astea, dar să ajung și pe-acolo. Nici nu știu dacă a fost pusă la cale vreodată vreo astfel de întâlnire. Cel puțin pe vremea când nu era online, adică 15-20 de ani etc. Acum e prea târziu, eu am terminat liceul (Electroputere Craiova) prin ’86. Dar da, nu m-aș duce. Ar fi înfiorător…
Comentariu beton!32
poate v-ați dat seama, cei mai vechi de pe aici, că nu-s vreun introvertit; dășchid gura cu oricine, iesprim păreri, emit opinii, zic pardó cîn’ am greșit…
n-am fost și n-am să merg la vreo paranghelie de asta care cere din timpul familiei mele fără să-mi ofere nimic în schimb; mă rog, ceva ipocrizie, da’ nu prezintă interes;
la 10 ani de la absolvirea facultății am avut un mic imbold, da’ aveam acasă bebe de 1 an, că, na, în tinerețe ne-am ocupat cu alte aspecte ale vieții…
altfel, cu oameni cu care am avut chimie am făcut eforturi să ținem legătura, da’ e puțini, că chimia n-a fost preferata mea, în școală!🤣
chiar sunt curios de comentariile de azi, nu că mi-ar schimba cu ceva concepțiile!
Comentariu beton!58
Exact același lucru mi s-a întâmplat anul trecut: revedere 35 de ani, grup WhatsApp, complimente tembele. Am ieșit din grup după câteva ore. Aștept revederea de 50 de ani! 🙂
Comentariu beton!35
Eu sunt masochist, rezist acolo deși mi-am propus de câteva ori să ies.
Si eu masachista cu grupul de WhatsApp al colegilor de liceu. Mi-e groaza cand mai posteaza careva ceva🫣.
Comentariu beton!14
Ahaa! Deci in adâncul sufletului tău ai vrea să mergi! :)))
Neata!
Nici eu nu am pastrat legatura cu colegii de liceu, dar m-am intilnit cu o parte dintre ei la o cafenea acum citiva ani si a fost misto. Am ris de timpeniile pe care le faceam in liceu, acele amintiri comune au facut ca totul sa fie savuros.
Ba mai mult, anul trecut m-am intilnit cu colegii fratelui meu (40 de ani de la sf liceului), cei de la Roaita. Pe multi nu ii vazusem nu de 40 de ani, mai mult de atit, ca doar nu ma despartisem eu de ei din clasa…
A fost f misto. Reintilnirea ne-a facut sa ne intoarcem in timp, cind eram pustani de virsta fie-mii si sa retraim acele momente. Ba mai mult, se purtau cu mine ca atunci, cumva ocrotindu-ma, fiind sora mai mica a lui Radu. Desi, na, sint cam la fel de batrina ca si ei, ca 2 ani diferenta nu se mai vad cind ai 60 in circa.
In fine, mie mi-a placut maxim. Am dansat, citit oracole (va mai amintiti), aflat de unii, altii, ce au facut in anii astia care au trecut.
Comentariu beton!79
Mi s-a strâns carnea pe mine doar citind. 🤷♂️
Am râs mereu,am fost la un restaurant,la întâlnirea de 20 de ani s-a ocupat cineva și de revederea catalogului.A fost emoționant de fiecare dată.
Comentariu beton!27
Ba mai mult, am fost si la o intilnire de 50 de ani a unei clase de la Energetic, unde a fost taica-meu profesor. Tot anul trecut, cind il oblojeam dupa o operatie. A vrut sa mearga, era musai, asa ca l-am dus. Era intre munti intilnirea, undeva unde cerul se uneste cu pamintul si avem impresia ca sintem semi-zei, exact cum ma simteam in tinerete… nimic nu putea sa imi reziste (in capul meu, normal 😁🥳)
Evident ca nu cunosteam pe-acolo decit citiva profesori, lol!
Dar si acolo era voie buna si risete si amintiri de tot felul… pesemne ca am fost un oaspete bun ca m-au invitata si anul asta, hihi…
Comentariu beton!33
Am fost la aceeași petrecere Anca:))) ne vedem data viitoare
Clar as merge. Am si fost la o intalnire a fostilor colegi de generala chiar. Dintre ei mai tin legatura cu doi, dar restul imi sunt oarecum o totala enigma. Dar m-am bucurat sa ii revad, unii dintre ei au venit de de peste mari si tari sa participe la aceasta intalnire. Nu a fost nimic deosebit, doar ne-am readus aminte de intamplari si vremuri de mult apuse, mai ales ca toate s-au intamplat pe vremea nenorocitului de cizmar.
Sfatul meu este sa mergi. Nu ai nimic de pierdut. O experienta noua. Remus merge?
Comentariu beton!38
Poate nu e clar din folosirea verbului „a avea” la trecut, dar am scris clar în al doilea paragraf că întâlnirea a avut loc. După care, un articol întreg explic de ce nu m-am dus. 🤷♂️
Văd 2 oportunităţi să ţii legătura cu colegii: posibil vreo colegă pentru care s-a făcut un amor de la passion în liceu, să fie divorţată deja! Poate pică…(nu o invitaţi doar la cafă, că e de cacă)
Al doilea (pentru ăia cu mai mulţi ani de revederi): afli calendarul parastaselor! E urât, dar şi adevărat!
Comentariu beton!27
Vasilescu e insurat cu Mara, in caz ca nu stiai. Ai vazut-o pe Mara?
@Gabriela, da’ de un’ să ştiu, ce, m-a invitat la nuntă ? Tu ai fost de ştii ? Şi nici nu am văzut-o, că nici poze din album nu mi-a trimis…
Apropo, ai auzit de situaţie impersonală ?! Lasă…
Comentariu beton!33
e chiar păcat să lăsăm discuția la nivel așa elevat și să n-o coborîm la autobază, nu?
tot icre negre, icre negre…? mai merge și-o tocăniță…
Comentariu beton!11
Anul trecut am avut intalnirea cu colegii de liceu de 30 de ani. Nu m-am dus fix din acelasi motiv. Pentru ca nu mai cunosc pe nimeni si pentru simplul fapt ca in liceu nu m-am simtit bine.
Insa la 25 de ani de la terminarea facultatii m-am dus. Pentru ca ai fost singurii ani de scoala in care eu m-am simtit bine si am avut colegi ok.
P.S. Am patit si eu ceva asemanator cu o colega de serviciu. Reusesc sa ma angajez in Belgia la o firma destul de mare. La un moment dat Brenda de la HR ma intreaba ceva de domnul sot. Se pare ca era casatorita cu cel mai bun coleg pe care domnul sot la avut la conservator😀.
Comentariu beton!15
Am fost cu mare drag la întâlnirea de 30 de ani,urmând poate să ne revedem la 40.Mi-a făcut plăcere deși am avut colegi care n-au mai vrut să știe în nici un fel de ceilalți. Cu o parte din cei prezenți atunci am rămas prieteni de fb,ne urăm de zilele aniversare sau ocazional,toți sunt oameni cu serviciu la program.
Ce vreau să spun special:am avut colegă cu care am si lucrat efectiv birou lângă birou.Știți senzația aia de sictir care nu te lasă să scoți prea multe vorbe cu unii oameni?Exact așa am avut-o cu individa la întâlniri,era în stare să spună că nu ne-am întâlnit la serviciu vreodată.
Comentariu beton!16
Anul viitor se împlinesc 50 de ani de la terminarea liceului! De câțiva ani, am mai ieșit cu câțiva colegi la un suc, dar mereu lipsea legătura sinceră dintre noi! Eu m-am simțit mereu în afara peisajului!!! Dacă se reușește adunarea la anul, probabil ca voi merge, pentru ca sunt un pic masochista!!! Cu facultatea este altfel: se organizează în fiecare an, pe motiv că, din păcate, tot dispare câte un coleg, de profesori nu mai spun! Nu m-am mai dus, însă, la aceste întâlniri anuale de mai mulți ani, pentru ca mi s-a părut excesiv! Pe scurt, ai dreptate Don Vasilescu!
Comentariu beton!11
Well, n-a fost așa rău, după 30 de ani.
Eram curioasă.
Am combinat cu o vizită la mama, am văzut cum s-a schimbat orașul în care am crescut.
Și, da, s-a râs mult. Chiar am regăsit ceva din inima aia de la 16-18 ani – ceva s-a schimbat, de fapt, nimic nu s-a schimbat.
În fine, una peste alta, a fost ok, aș repeta experiența.
Comentariu beton!32
Eu n-o să mă duc nici la înmormântarea mea, ca trebuie să-mi văd rudele. De ce m-as duce atunci să văd niște străini cu care n-am avut nici o legătură atâția ani?
Comentariu beton!49
Mie mi-ar plăcea să merg, dar nevastă-mea zice că mă arde și-mi aruncă cenușa pe Carihuela, într-o barcă din aia pentru espeto! :))
Ma gandesc daca sa fac doua intalniri pentru inmormantarea mea😂. Una in Belgia si una in România, asa ca sa oftic rudele 😁. O fantoma e intotdeauna bine venita.
Comentariu beton!15
nici eu, bine nici rudele nu as vrea sa le vad la inmormantare, trebuie sa gasesc o solutie
Am aceleași sentimente ca autorul acestui articol. Doar ca mi-a fost rușine și m-am dus la toate întâlnirile astea: 10, 15, 20, 25, 30. Ani.
Meam, și cum a fost?
Noi vom avea anul viitor întâlnirea de 30 de ani din ’97 😊. Voi merge și m-aș bucura să vină cât mai mulți colegi.
E drept, noi am fost clasă de filo, multe fete, cu 5-6 mă întâlnesc regulat. Avem și un grup de whatsapp, Prosecco se numește. Cred că am crescut la fel cumva, copiii noștri cam aceleași generații, acum ne văietăm de soți, de copii, de ce mai e pe Tinder, na, fiecare după posibilități.
Mi-ar plăcea să fiu cu ele încă o zi, plus că avem colege în State, Noua Zeelandă, Cipru, fete cu care am rămas conectată și pe care mi-ar plăcea să le văd.
Oricum, nu va fi așa mișto ca la întâlnirea de 30 de ani a prietenului meu, E. S-a întâmplat vara asta și E. aștepta să îl întâlnească pe dl. profesor Bratu, de matematică, cel care îl lăsase corijent în liceu și să îi spună că este inginer.🤭🤣🤣 Da, da, Mircea cel Bătrân, ex. Roată, Rm. Vâlcea.
Domnul Bratu nu a participat, dar l-am consolat pe E.: ti-ar fi replicat „datorită (gratie, mulțumită) mie ești inginer! Dacă nu era corijența aia…” 🤭
Comentariu beton!28
Sexagenari? N-aș fi zis că ești așa bătrân 😁
Depinde…Depinde daca ati fost o clasa unita, daca ati trait aceleasi bucurii sau pedepse de la director, daca ati facut nazbatii impreuna, daca ati mai tinut legatura peste ani….Noi asa am fost! Ne bucuram de fiecare data cand ne revedem pentru ca suntem in viata! LA ACESTE INTALNIRI REALIZEZI CUM IMBATRANESTI! TU SI COLEGII! DE FAPT TI E FRICA SA MERGI PENTRU CA ITI DAI SEAMA CA TE APROPII DE SFARSIT!
Comentariu beton!21
E ultimul lucru la care m-aș fi gândit sau de care îmi pasă.
Dupa 50 de ani întâlnirile astea incep obligatoriu cu recensământul, ați auzit ceva, care a mai murit? Si voi cum o mai duceți cu sanatatea? Ne mai vedem si la anul?
@ventidius, daa, mi s-a întâmplat la ultima întâlnire de la terminarea facultății, nu contează anii 🙂 , ultima pentru că eu, în afara de cea de 10 ani, nu cred ca am mai fost la vreuna, deci s-a întâmplat ca la strigarea catalogului, pentru că nu dădusem semn deloc, o colega să spună că am murit!!! 🙂 De fapt fusesem bolnavă anul acela și poate se aflase ceva în sensul ăsta.
Acum aud deja cum se tot duc foști colegi de birou, darămite colegi de scoală….
Comentariu beton!13
Am scris răspunsul la comentariul de mai sus pentru că am vrut să văd dacă apare pe blog măcar când comentez la rubrica Raspunde pentru că de câteva zile nu mai apar comentariile pe care le scriu la articolele dlui Vasilescu și mă întreb de ce. Am crezut că probabil m-a blocat dl Vasilescu pentru că nu îi plac opiniile mele, așa cum a zis că va face în articolul cu ”N-am nimic cu nimeni, dar”…
Chiar sunt curioasă care este realitatea, am fost blocată sau e ceva ”tehnic” care nu merge?
@Dna C, dar nu era mai simplu să verificați ieri dacă v-au apărut comentariile?
Sau ăla lăsat azi, mai devreme, nu era mai simplu să vedeți dacă nu cumva e unde l-ați lăsat?
Nu v-a blocat nimeni, doar v-am șters un comentariu idiot. Vă plăcea atât de tare idioțenia pe care ați scris-o de plângeți atât de tare după ea?
Corect, si scuze, comentariul de ieri, scris ca test 🙂 , si cel de azi au aparut, dar cele de miercuri chiar v-au suparat, că nu le vad? Imi pare rau daca v-am suparat, dar, paradoxal, in subiectul care a generat comentariile sunt foarte implicata, si, în plus, de partea dvs.! Poate odata veti deschide acel subiect.
Revin, mie imi place tare mult să citesc ce scrieți pe blog si ce comentarii interesante sau hazlii apar. Sunt o fană chiar daca mă blocati! 🙂
Sunt dezamagită, contam ca acel comentariu cum că m-au dat moartă la citirea catalogului la reîntâlnirea de după țnșpe ani să vă amuze dar văd ca nici macar nu se citeste…. 🙂 🙂
Nu pot spune ca nu sunt de acord cu tine in privinta întâlnirilor astora, nu mi-a trecut prin cap vreodata sa particip, arata doar ca eu sunt un sociopat. Am ramas prieten cu colegul de banca din generala, liceu, facultate etc. Mai am un prieten din liceu, din alta clasa, cu care am reluat legatura dupa studenție si am pastrat-o cat de cat si dupa ce a emigrat in Suedia. Asta este tot. Nu zic ca e normal. Alții care nu sunt sociopati ca mine au înființat un grup pe net, discuta acolo, se mai întâlnesc. Știu de la prietenul meu, colegul de banca, care s-a si dus la cateva intalniri si a zis ca a fost ok. Eu m-as putea întâlni cu fiecare separat dar nu si in grup.
Nope, pt mine ar insemna bilet de avion, cateva zile din timpul meu, deci nu am fost si nici nu planuiesc pe viitor.
E practic o curiozitate sa afli viata fostilor colegi, pe care eu nu o am. Cu cei cu care am pastrat legatura si mai vb ocazional, gasesc timp sa ne vedem cand sunt la mama in oras. Da, cringe e cuvantul potrivit 🤭
Anii de liceu au fost cei mai frumoși ani din toți cei de școală. Am fost colegi pînă la sfârșitul liceului unii care veneam împreună din clasa I.
La 10 ani n-am fost dar apoi la toate, chiar si din 5 in 5 ani. Cei rămași acasă ne ocupăm de organizare, nu vin toți, dar cei importanți vin mereu. Cele doar cu clasa s-au sfârșit in ultimii ani la mine in curte.
Am rămas destul de apropiați cu cei din clasă (întâlnirile oficiale se fac cu întreaga promoție), o fostă colegă mi-e medic de familie, alta mi-a botezat fata, un fost coleg îmi construiește casa…. Repet, acele prietenii durează la noi.
Dar sint puține exemplele astea, cred.
Pentru noi e frumos.
Comentariu beton!60
Eu merg doar la intilnirile de liceu, dar asta pentru ca am avut o gasca formidabila in liceu, si, cind ne vedem, indiferent de citi ani ai trecut, se lasa cu petreceri. Multiple. Intii ne vedem ca sa ne organizam. La o bere. Dupa care ne vedem sa ne mai organizam o data. La masa cu lautari eventual. Dupa care ne mai vedem o data ca sa vedem cine vine la liceu si cine vine la cina festiva. Dupa care musai sa ne vedem la un fotbal.
O tinem asa in veselie, in primul rind ca e o data la 5 ani (asa s-a stabilit dupa intilnirea de 25 de ani), in al doilea rind pentru ca datele la care participa si colegi de prin alte colturi ale lumii nu chiar coincid, deci ne vedem ca sa ii ‘prindem’ pe rind. Noi de fapt fiind o gasca de birfitori si de dansatori.
Da, ai mentionat ca nu ia ramas prieten cu careva. Poate asta e diferenta. Noi nu ne vedem mai des decit cu efoturi mari si tot macim o data in an, dar a ramas acolo prietenia. Cind sintem impreuna, chiar retraim adolescenta. Partenerii ne suporta, ca n-au ce face. Sintem in lumea noastra.
Barbatu-meu se vede cu colegii de liceu cu mult mai putina placere. Dar cu colegii de facultate… si acolo gasca foarte faina. M-au integrat si pe mine (sa si pe toti partenerii) cu usurinta, firesc.
Este totusi o mentiune de facut: noi (colegii mei de liceu) nu comunicam pe whatsapp, noi avem lidta frumusel cu telefoane trimisa pe mail. Un anunt pe facebook si incepem sa ne SUNAM. La barbatu-meu, colegii de liceu au grup whatsapp. E chiar mai tare decit la tine, isi spun’la multj ani’ de Anul Nou iar asta e modul in care ei considera ca tin legatura. Colegii de facultate ai lui barbatu-meu se anunta unii pe altii tot telefonic (sau prin mesaje adresate personal, nu pe grup). Da’ ei nu se pun ca etalon, pentru ca au terminat Turism si servicii, nucleul grupului e concentrat intr-o agentie de turism, deci – dificil sa ii consideri reper. Si da, au mai si ramas prieteni.
Comentariu beton!23
@Nella, nu știm cu cine se vede soțul, da’ cu noi sigur nu!🤣
Am avut doua astfel de intalniri: una cu colegii din generala, cealaltă cu cei din liceu. În generala a fost superb, eram o clasa unita și mișto, am amintiri foarte frumoase cu ei. La banchet am plâns toti cu sughițuri și am păstrat legatura o buna perioada de timp. Odată cu FB ne-am regăsit și am stabilit o întâlnire. Intalnire unde a fost frumos cât timp am povestit despre toate tâmpeniile pe care le-am făcut la scoala. Când s-au terminat astea am realizat ca suntem niște adulti fără prea multe lucruri în comun, care nu prea mai au legătură cu acei copii de 14 ani. Asta a fost, nu ne-am mai întâlnit. Dar le port iubirea intacta acelor copii.
La liceu a fost alta poveste. O clasa nasoala, nu eram uniți, nu ne plăceam, nu făceam lucruri împreună. Cele mai bune prietene ale mele de azi (doua) sunt din clasa de liceu, dar atât. La insistentele uneia dintre colege ne-am dus totuși la un suc, si cringe este puțin spus. A fost una dintre cele mai inconfortabile întâlniri la care am participat, pentru ca nu aveam amintiri frumoase, nici măcar comune, erau o gramada de bisericuțe la scoala. Asa ca nu prea aveam despre ce discuta, eram niste straini. Noroc ca eram cu prietenele mele (care nu se suporta, dar asta este alta poveste, pentru alt subiect).
Nu voi mai participa la astfel de reuniuni.
Ce coincidenta, si noi ne-am intalnit in Iunie dupa 35 de ani. As spune ca la mine a fost totul invers, am constatat ca ne-a facut tuturor o mare placere sa ne revedem, chiar si cei care nu prea interactionam. In alta ordine de idei, de-a lungul timpului, am observat ca fosti colegi de liceu ne-am ajutat foarte mult in diverse situatii, chiar daca nu erau cei din „bisericuta noastra”. Eu consider liceul ca fiind cea mai frumoasa parte a tineretii, poate si pentru ca acolo am intalnit cea mai ridicata densitate de oameni de calitate din viata mea, fiind un liceu de top in acele vremuri, chiar la nivel de tara. Din pacate, mare parte din ei traiesc prin alte tari.
Comentariu beton!19
Am participat cu mult entuziasm la o intalnire cu colegii de liceu, la doar 5 ani de la finalizarea lui. Mare greseala😱🤣! Am avut ocazia sa aflu care coleg era indragostit de mine, i-am vazut imbatandu-se si pipaindu-se pe la colturi intinecate pt ca „nu au facut-o in liceu”, fostul prieten m-a tinut numai in reprosuri ca i-am nenorocit viata, sunt elitista🤯, l-am aruncat in bratele bauturii si a unei babe, si etc… Asa ca am fugit, la propriu, cu un taxi comandat pe soptite, din baie😁🥳. Am evitat de atunci sa ma mai intersectez cu ei😜😄!!
Comentariu beton!28
Ioi 😅
le-ai dat teapa si cu consumatia
Nope. Cu aia cu care am păstrat legătura ma vad ocazional la o bere, o cafea, o măslină.
Cu ăștia din facultate am păstrat legătura mai mult (nu cu toți, evident).. dar suntem asa de traumatizați incat niciunul dintre noi nu vrea sa mai vadă vreun profesor 😂 …si atât de putori încât niciunul dintre noi nu e in stare sa ia taurul de coarne si sa pună biciul pe noi sa ne organizeze sa ieșim toți la o bere in ziua X. Cred ca o sa ma enervez eu si o sa le dau un mesaj gen „ba, io cu X, Y si Z mergem la bere lângă facultate. Hai si voi”. Maybe maybe..
Doamne ferește! Nu am păstrat legături cu nimeni de prin școlile prin care am învățat. Nu m-aș duce pentru nimic în lume la astfel de întâlniri. Bine, nici n-are cum să mă găsescă cineva, ca să mă invite, cred. Și dacă m-ar găsi, aș mima o amnezie, ceva.
Presupun că motivul pentru care oamenii se duc la aceste întâlniri este pura curiozitate, nevoia de bârfă. Află ce-a mai făcut ăla, ce-a devenit aia, etc. Asta dacă nu știu deja de pe FB. Dar poate vor să vadă cu ochii lor.
Pe vremea părinților mei, cred că avea alt sens. Existau mai puține mijloace de comunicare, cine știe, mai multă afecțiune între oameni, habar n-am. Țin minte că după întâlnirea de 20 de ani la care s-a dus mama ne-a povestit încântată cum a fost: s-au așezat toți în bănci, apoi, pe rând, strigați la catalog de dirigintă, se ridicau și povesteau ce au făcut în cei 20 ani – copii, job, d-astea. Mi s-a părut horror, cred că atunci deja mi-am notat în minte să nu parikip ever.
La o altă întâlnire, parcă 25 la tata, s-au dus amândoi, după ce și-au făcut un rând de costume la croitor, pregătiri ca la nuntă. De acolo s-au întors cu o poveste interesantă despre una dintre colege care devenise soția unuia dintre profesori și directoare a liceului între timp.
Comentariu beton!18
Nu sunt fan. Nu am fost la intalnirile de la terminarea liceului sau generalei, am fost o data la o intalnire de la facultate. Precizez ca nu am ramas prietena cu niciunul dintre colegi, nici din generala, nici din liceu, nici din facultate – asa sunt eu, mai dificila 😉 Nu m-a impresionat intalnirea de la Facultate, unde am ajutat la digitalizarea grupului (grup de whatsapp, sondaje, drive etc) si, in plus, am mereu chestii de facut si prefer sa ma vad cu prieteni actuali. Dar ar fi interesanta o tipologie a celor care merg
De intalniri cu fostii colegi de liceu nu stiu, n-am auzit, nu m-a interesat.
Am fost, insa, la intalnirile de 10, 20 si 30 de ani de la absolvirea facultatii.
La prima, eram toti inca destul de tineri incat sa tragem o distractie pe cinste.
Apoi, a fost din ce in ce mai greu. Suntem imprastiati prin lume si e greu tare sa ne adunam toti deodata in acelasi loc, la aceeasi data. Plus ca, din pacate, pe unii i-am pierdut deja definitiv.
Imi plac intalnirile astea. Anii de facultate (desi integral pe vremea cizmarului) au fost cei mai frumosi din viata mea. Plus ca, in ciuda distantelor, comunicam unii cu altii. Nu atat de des cum ne-ar placea dar, tinem legatura.
Ceea ce e cel mai placut, sunt intalnirile surprinzatoare de prin concedii. Dupa care iti dai seama ce mica-i lumea.
Intalniri la Paris, la Amsterdam, la Torino.
In 2028, o sa fie intalnirea de 40 de ani. Abia astept.
Comentariu beton!12
Eu nu am fost la întâlnirea de 10 ani fiindcă eram grasă și mi-a fost rușine. Cea de 20 nu s-a ținut. După 28 de ani a venit în țară fosta mea colegă de bancă. Trăiește în Noua Zeelandă. Ținusem legătura cu ea. Așa că pe repede înainte am organizat eu o revedere cu câțiva colegi cu care tot așa, ținusem legătura. A ieșit ceva frumos. De la acea întâlnire au mai fost vreo 3, una cu aceeași colegă, alta cu o altă fostă colegă, tot din Noua Zeelandă. Da, am acolo două foste colege de liceu. Sincer, mie îmi plac aceste întâlniri dintr-un motiv aparte. Am ocazia să îmi văd simpatia din liceu. De altfel, pe el îl sun de fiecare dată primul. Îl mai văd uneori prin oraș, dar la aceste întâlniri e un pic altfel, nu intru în amănunte ca să nu vă fie rău. Avem și noi grup de whatsapp. Ne mai salutăm.
P. S. La întâlnirile noastre nu am fost mai mult de 15. Mai ușor de comunicat.
P. P. S. Sunt tot grasă. Dar mai relaxată din punctul ăsta de vedere.
Comentariu beton!34
Eu m-as duce TOCMAI pentru ca sunt oameni pe care i-am cunoscut și as dori sa stiu cam cum a fost viața lor. De aceea ma duc și la întâlnirile de 5/10/20/25 de ani ale claselor pe care le-am avut ca dirigintă- evident ca nu am ținut legătura cu ei, dar asta nu înseamnă ca nu doresc sa stiu despre ei.
Comentariu beton!13
Nici o șansă să se organizeze ceva cu terminarea liceului. Am ratat ínsă 30 ani de la terminarea clasei 8. S-au adunat vreo 6 din nucleul care am fost din clasa I până în a VIII-a. Așa e când organizatorul are accese de ADHD și a făcut-o în timpul școlii, nu în vacanță. Măcar a fericit-o pe una din dirigintele noastre.
Întâlnirea de 35 ani? Sunteți mici! Încă dinainte dă plec eu din Ro, soacra a avut-o pe aia de 60 ani!
M-a luat soția la întâlnirea de 30 ani (cred). Mișto, zbânțuială non-stop. Și era clasă de unguri. Bafta mea că veniseră și doi colegi din firma unde lucram atunci. La aia de 35 nu am mai fost, se lăsase cu bocete, ca un făcut la nici unul nu le mai mergea bine.
Am fost si eu la cea de 20 de ani. Trist rău, nu stiu ce m-a apucat. Aveam copiii mici si asta era o „oportunitate” de neratat să scap și eu de acasă un pic. Never again. Am ieșit din toate grupurile, efectiv n-am putut.
Nu simt nevoia să mă văd cu diverse rude 🫣 dacă nu păstrăm legătura în mod obișnuit nu știu de ce ar trebui să prezint câte o date de seamă periodic rudelor sau oricui altcuiva, serios, dacă am chef de o bârfă mică stau de vorbă cu o vecină ceva. Ah, am oglinzi prin casă care nu mint ceva de genul: mvai, nu te-ai schimbat deloc! Ba da, că n-am găsit formula magică care să mă conserve atât de bine. Tocmai ce am primit o invitație „să ne mai vedem și noi să mai vorbim… că nu te vede nimeni pe social media 👻 că mai spionăm și noi” Thanks but no thanks
Cand am terminat ziceam colegilor din liceu ca probabil nu o sa ne mai vedem. Cam asa a fost. E un singur motiv de a te revedea cu colegii (colegele) pe care nu i-ai vazut – poate iti mai potolesti niste fantezii mai vechi daca se potriveste. Asta pe la 10 ani hai 20 ani distanta.
Cu facultatea mai pot fi oportunitati profesionale, mai un business ceva.
Dar faza cu nostalgia nu o inteleg. Dar e adevarat ca sunt unii care au evoluat frumos si poate merita sa pastrezi legatura. Dar la 30 + meah, cam rar.
cringe->penibil??
Mulțumesc, nu mi-ar fi trecut prin cap.
Eu sunt din tabara cealalta – am fost la 10, 15, 20, 25 si o astept pe cea de 30 de ani in 2027. E vorba de liceu, la facultate s-a incercat ceva la 10 ani, dar organizata de alta sectie, asa ca de la sectia mea am fost doar eu si o alta colega (si prietena – cu care pastrez legatura si azi si incercam sa ne vedem cand ajung in tara).
Altfel, intalnirile de la liceu chiar imi plac (cred ca prima a fost un pic mai ciudata, dar apoi chiar am mers de drag). Bine, clasa noastra a fost destul de unita si inca pastram legatura si incercam sa ne vedem cam in fiecare an (neoficial adica). Normal ca dintr-o clasa de 36 de elevi nu vin toti, dar suntem vreo 10-12 cei care ne vedem de cate ori putem (de exemplu, cand am fost in delegatie la Bucuresti, m-am intalnit cu 4 fosti colegi de clasa din liceu care acum sunt acolo).
Sotul meu e in tabara ta insa – nu a fost la nicio intalnire (nici de liceu, nici de facultate) si nici nu vrea sa mearga. Acum ma gandesc ca poate intalnirile noastre sunt mai „fun’ si pentru ca nu vine mai nimeni cu partenerii (exceptie facand cei 2-3 care s-au casatorit cu alti colegi din generatia noastra – dar fiecare sta cu clasa lui).
Noi am fost colegi de liceu, clase diferite, eu si omul.
Asa ca avem colegi comuni, barbatii au ramas chiar prieteni, unii dintre ei.
Cu toate ca aveam dubii despre intalnirile astea, a insistat el sa mergem si bine a facut. A fost si emotionant, si placut, si distractiv, si… informativ.
Cu unii am creat si relatii de business, cu altii ne-am ajutat cu câte un doctor, cu o legatura pe unde a fost nevoie, nu s-a vazut ca nu au mai fost legaturi intre noi.
Anul trecut a fost cea de 40 de ani, singura la care nu am participat, pentru ca au avut proasta idee de-a o face la inceput de septembrie, inainte de inceperea scolii. Iar noi eram pe drumul de intoarcere de la greci.
Comentariu beton!11
N am mai fost in Ro de 10 ani. Daca vrea careva sa ma vada, pai sa ma caute pana da de mine si apoi stabilim un loc de intalnire, pe teren neutru, daca am timp si disponibilitate sufleteasca.
Ramasesem in relatii mai apropiate, dupa terminarea liceului, cu doua foste colege: una m a scuipat in cap dupa ce mi am pus la bataie toata agenda ca sa aiba ea job, cealalta mi a dat cu mucii n farfurie pe motiv de apa marii nu la fel de limpede ca n alte parti pe unde se mai plimbase ea (bag de seama ca si la Mediterana vin incontinenti).
Cum ar fi sa ma duc la o ntalnire cu „fetele” astea?
De pe la alte scoli mi au ramas cativa in agenda (numarati pe degetele de la o singura mana si mai raman si libere), ne trimitem cate un lamultean, ne mai si auzim, stim unii de altii. Iar n am nevoie de ntalneala in grup organizat, cu saratele si fursecuri.
Iar colegii de facultate s au imprastiat care prin cele 4 zari. Unul l a votat pe trump, ca deh… Acum vreo 10 ani au incercat sa organizeze o taiere de mot sau ceva, nu stiu daca le a iesit.
Nici nu stiu despre ce as putea vorbi cu niste necunoscuti. Si de ce.
Și eu sunt din promoția 1991, ca și tine, dar de liceu militar…Spre deosebire de voi, noi am trăit efectiv împreună 4 ani, am dormit, mâncat și răbdat toate abuzurile militare specifice anilor 80, cu dor de casă etc, practic ne-am crescut unii pe alții (de la 14 la 18 ani), așa că, la noi revederile au alt sens și încărcătură emoțională. Sigur că și noi avem „izolationiștii noștri, dar sunt puțini… Sper să nu te superi pentru părerea mea contrară, dar ca să mă fac înțeles (e spațiul mic și mă dor degetele…), trebuie să fi trăit chestiile acelea. Felicitări pentru articole și pentru tot ceea ce ne spui pe blog!
Comentariu beton!29
Doamne cat de bine ai punctat! Se aplica si la 10, si la 20 si la 50 de ani! Nu am fost la niciuna din aceste intalniri exact din aceleasi motive!
Eu, contrar părerii majorității de aici, am fost la toate întâlnirile și m-am simțit ca si cum eram încă la liceu. Deși cu unii nu mă văzusem de la absolvire, discuțiile s-au legat firesc, parcă eram iar parteneri de nebunii, clasa noastră fiind formată din cinci fete și 31 de băieți. La anul urmează si la mine întâlnirea de 35 de ani si sigur n-o voi rata. Poate am fost si suntem noi diferiți, dar încă ne simțim colegi, iar timpul nu șterge sentimentul de prietenie ce ne-a legat și ne leagă.
Comentariu beton!19
Eu am fost norocos, am avut colegi pe care nu i-a interesat așa ceva, au fost niște idei doar, dar nimic concret. Poate e vorba de generații, am „doar” vreo 24 de ani de la terminarea liceului și 20 de la facultate, o să văd pe la 30+, poate le vine cheful 🤣🤣🤣.
Am avut întalnirea de 25 de ani de la terminarea liceului. Am fost doar la școală, nu am participat la chermeză, din același motiv, că daca n-am păstrat legătura timp de 25 de ani, nu văd de ce să stam acum la masă sa povestim ce?
Dar să-ți scriu și o fază faină de la întâlnire. Una dintre colege îi spune profei de chimie (evident trecută bine de o anumită vârstă): doamna profesoară, ce bine aratați, sunteți neschimbată! La care profa: aoleo, tot așa urâtă eram?
Comentariu beton!25
Am fost la 10, 20, 30. La 10 mi-a plăcut cel mai mult, eram in spiritul liceului. La 20 am fost doar la dirigenție, nu am mai recunoscut decât foarte puțini și pe unii nu mi amintesc (noi facem toate clasele, sa fie circul circ) La 30…am rămas cu un gust amar (atâta s-au coimanit cu organizarea și au dat-o in spiritul lui Hagi Tudose, de a ieșit o câmpenească ieftină)
M-am pricopsit cu grupul clasei mele pe wastapp și nu mă regăsesc deloc. L-am băgat la arhivate și Intru rar, nu pierd nimic. De la facultate nu am făcut nicio întâlnire!
Culmea este ca acum vreo 2 saptamani am fost adaugata pe grupul de whatsapp pentru inatlnirea de 20 de ani de la terminarea liceului. S-a mai incercat dar nu s-a reusit pentru ca toti suntem imprastiati prin tara, lume. Poate ca ne iese de data asta. Sa vorbim zilnic nu dar cu vreo 3 colege mai vorbim asa ocazional pe fb.
Nu pot sa spun ca sunt innebunita sa facem intalnirea asta dar asa, din nostalgie, mi-ar placea sa ne revedem cu totii, inclusiv cu profesorii pentru ca am avut profesori de treaba in liceu si desi erau stricti mereu au stiut cumva sa fie si prieteni cu noi. Din pacate, profa de istorie s-a prapadit. In toata ziua aceea nu am mai fost om pentru ca m-a socat vestea mortii ei.
La facultate nu e cazul. Nu am fost chiar atat de uniti iar cei cu care umblam inca pastrez legatura.
Am fost la 10 ani și am plecat de acolo bosumflata. Am fost la 20 – idem. Am iesit din grupul de WhatsApp. Nu am mai fost la 30, nici la 40.
Dar. Colegii mei au organizat o intalnire de 45 de ani. Una din fetele care organizau m-a gasit. Ceea ce m-a mirat cumplit, fiindca intre timp schimbasem doua adrese (in doua orașe) și numarul de telefon. Mama nu le-a furnizat informații, că eu îi interzisesem ferm s-o faca dupa ce daduse numărul meu de telefon unor vecine care voiau sa le ajut sa-si angajeze progeniturile. Pe scurt, m-au găsit. Ca să arat ca le apreciez efortul, m-am dus.
Si a fost minunat. Dispăruseră ifosele de la 10 si 20 de ani, eram din nou nucleul clasei „de neînvins” cum ne placea sa ne spunem sub influența cenaclului Flacără (nu daț’ cu pietre, in anii 70 parea o gura de oxigen). Mai suntem 19 alive&kicking, au fost 15 prezenți, fără soții /soți cu care trebuia să fii politicos. Pana si grupil WhatsApp (in care am reintrat) este altfel. Acum abunda de bancuri cu ramoliti, reumatisme și alte lucruri prin care facem haz de senectute. Desi autocomplete-ul ima sugerase senilitate, dar e un măgar.
Ne-am intalnit si anul ăsta, intalnire de 47 de ani. Afost si mai frumos, deși nu mai eram decât 17 in viața.
Comentariu beton!19
Am participat la toate întâlnirile: 10; 20; 25; 30; 35, la anul vine aia de 40. Aia de 10 ani a fost interesantă, se poate spune, ne-am umflat toți in pene cu realizările noastre, la aia de 30 ne-am dat seama că trece viața pe lângă noi tot fugind după realizări. La aia de 40 nu vreau sa particip. Sunt sătulă de realizări și prefăcătorie.
Sunt de acord cu tine 100%
Eu încă n-am ajuns la 35 de ani de viață 🤭
N-am fost la întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului. Nu am avut o legătură strânsă cu colegii și nu pot să zic că mă zgârmă curiozitatea să îi văd. Cred că o să zic pas și la următoarele întâlniri.
Noi am fost o clasă mișto. Cam tot la 5 ani se strânge sâmburele și se mai bea o cafea împreună ca să se vadă cât și cine a chelit/îngrășat. Cum nu sunt pe plaiuri românești
, o data am fost sunată cu video, o data mi s-au trimis poze, o data au fost mesaje pe WhatsApp. Am ratata întâlnirea de 20 de ani, sincer as fi vrut sa merg. Noi a avut profesori fain de tot, care au crescut oameni, unii încă mai trăiesc, alții sunt foarte bătrâni… Dar doar pe tu ei, m-as duce sa-i vad, sa le spun „ce am mai făcut în ultimii 25 de ani” , deși cam se știe și cam știm unii de ltii. Pote si pentru ca vin dintr-un orășel mic de provincie, unde toată lumea cunoaște pe toată lumea, iar când ma întorc în România (foarte rar, ce-i drept) dacă ies pe strada/uliță, imposibil sa nu ma întâlnesc cu cineva pe care îl cunosc. Pentru mine, ca trăiesc de 22 de ani peste hotare, este poate și sentimentul de dor, de amintiri din copilărie, ca am avut totuși o gașca fain în liceu și mai știm asa unul de altul, chiar dacă nu in detaliu. De exemplu, am fost foarte trista sa aflu ca Măriuca a murit. O colega slabuta, bolnavicioasa, ca nu mirosea prea frumos și cu care am fost rai… Acum îmi pare rău. Mai creștem și noi… Na, chestii din astea.
La mine nu s-au organizat intalniri, insa la sotul meu se fac si sunt foarte misto, se sta pana dimineata, vorbim, dansam si nu ne mai induram sa plecam (merg si eu la aceste intalniri si in general merg si sotii/sotiile). Ei au fost uniti, au pastrat legatura si dupa terminarea liceului. Nu inseamna ca au fost toti „un suflet si-o simtire” dar fiecare are cativa fosti colegi pe care ii intalneste cu placere.
Eu am fost acum o luna si ceva la reuniunea de 20 de ani de la terminarea liceului si m-am simțit excelent. Asta si pentru ca un fost coleg a organizat totul impecabil. De la terminarea liceului am ținut o legătură strânsă in primii ani cu colegii din clasa, treptat s-a mai stins dar tot mi-a făcut plăcere sa ii revad. Am interactionat cu foarte multi dintre ei si nu prea au fost situatii de politete formala, totul a fost natural. La petrecerea de dupa reuniunea de la liceu m-am simțit ca la banchet…+70 de colegi care nu-și mai aratau varsta, problemele, stresul de zi de zi…s-a dansat si baut mult 😄
Comentariu beton!12
A mers tata la 50 de ani de la terminarea liceului. 50!!! In conditiile in care are o gasca de 5 prieteni din liceu cu care se vede de cateva ori pe an, mai fac si o excursie, din astea de pensionari. S-a gandit unul din ei, hai ca organizam o intrunire cu toti din clasa.
Si asa au ajuns vreo 20 de oameni care nu se recunosteau intre ei, nu stiau care e care, sa depene amintiri si sa ii planga pe cei are ar fi venit la petrecere, dar intre timp au murit.
A venit tata deprimat tot de la restaurant, a zis ca la urmatoarele nu mai participa. Care urmatoarele, mai tata? :-)))
Comentariu beton!11
După terminarea liceului nici măcar nu s-a organizat vreo întâlnire. Nici nu m-aș fi dus.
După terminarea facultății, am participat la întâlnirea de 10 ani. Mi-am dorit să fiu acolo și a fost frumos.
Anul ăsta s-au împlinit 20 de ani. Nu am mai simțit nicio dorință de a participa, deși numărul colegilor a fost mult mai mare, iar profesorii prezenți au vorbit din inimă, ca oameni simpli și nu ca niște dascăli. M-am bucurat să-i revăd și să-i ascult în filmul pus pe grupul de WhatsApp.
Inteleg punctul de vedere si am facut exact la fel. Sau poate „mai rau”.
Singurul lucru frumos din liceu e ca eram tanar si energic.
In rest, nu avea ce sa-mi placa (si nu era rebeliune adolescentina). Un orasel, doar cu numele, mic, sarac, murdar, plin de golani si betivi. Un liceu slab, cu o clasa cu multe bisericute si rautati pe care acum, dupa mai bine de 20 de ani, ma sperie la niste adolescenti. Si nu, nu eram eu ala bullied, era situatia de fapt.
Scopul meu principal in viata era sa scap din acel mediu si asta am si facut. Dupa ce am terminat liceul am mai mers pe acasa doar cate un weekend, la parinti. Si nu prea ieseam din casa.
Desigur, au fost colegi cu care m-am inteles. Si eram chiar prieteni. Cu unii, doar in capul meu. Multi am mers in acelasi oras la facultate si am crezut ca vom fi mai uniti. Atat de uniti am fost incat doi dintre ei, colegi incepand din clasa I, mi-au intors spatele cu dispret cand aveam nevoie disperata de ajutor in anul I. Si nu am pastrat legatura cu nimeni.
Cu altii relatiile s-au racit natural pana la zero, pentru ca au plecat in alte locuri. Chiar daca fuseseram amici, dupa cativa ani i-am gasit pe FB, m-am bucurat, voiam sa ii intreb de sanatate, dar am vazut ca nu aveam ce vorbi. Eram adulti, acum straini, care candva chiuleam sa beam o cafea, sa stam de vorba si sa fumam o tigara. Prea putin.
La 10 ani de la absolvire s-a facut o reuniune. Am fost si eu adaugat intr-un grup, una din colege a tot insistat sa merg. Si ma intrebam de ce, cand noi in liceu nu stiu daca am schimbat 5 vorbe iar cea mai apropiata interactiune a fost cand in clasa a noua, bou fiind, mi-am lasat portofelul in ghiozdan, in banca si am plecat la ora de sport, iar portofelul a facut picioare. Dupa ani de zile am aflat ca niste fete, scutite fiziologic, au ramas in clasa si au gasit de cuviinta sa faca perchezitii si sa il confiste.
La 20 de ani au organizat alta. Intre timp nu mai aveam absolut nicio legatura cu oraselul, parintii mei murisera, vandusem apartamentul, iar alta colega, cu care nu avusesem nimic de impartit, nici de bine, nici de rau, ma tot cauta „hai, ca o sa fie fain, vine X, vine Y, vine domnul profesor Z, vedem toti ce am mai facut”.
Nu sunt Grinch, dar chiar nu am gasit niciun motiv sa pierd o zi. Fara dramatism, nu ma interesa ce au facut acei oameni, asa cum nici pe ei n-avea de ce sa-i intereseze de mine. Sunt mai sentimental, dar nu m-au emotionat cu nimic pozele. Se adunasera vreo 7-8 colegi si 2-3 profesori, i-am recunoscut, unii imi fusesera simpatici candva, altii nu.
Desigur, sunt situatii in care peste ani, colegii raman prieteni sau macar tin legatura si au amintiri frumoase de depanat si atunci e placuta o revedere.
Dar din punctul meu de vedere, nu era nicio placere sa petrec 2-3 ore cu niste oameni cu care, candva, imparteam aceeasi incapere 6 ore pe zi si atat.
Comentariu beton!12
Am pastrat legatura cu colegii din generala. Am participat la intâlnirea de 10 ani, a fost fain in special pentru ca am avut ocazia sa revad (o parte din) profesori. Dupa aia am plecat din tara. Stiu ca au mai fost intâlniri, parca 20 si 25 ani, dar n-aveam chef sa cheltuiesc nu stiu cât pentru bilete de avion doar pentru un week-end. In schimb, cu colegii cei mai apropiati ma vad cand vin in vacanta, ne simtim bine si depanam amintiri.
Din al doilea liceu am pastrat legatura cu o colega, insa nici ea nu mai e in România. Daca am curiozitati de unul sau altul dau un tur pe retelele sociale. Idem din facultate, doua colege si un coleg. Nu m-as duce la intâlniri daca s-ar organiza.
Tot promoția 1991, fix aceeași reacție. Bine, anul ăsta nu s-a organizat nimic, pentru că fosta colegă care s-a ocupat de revederea de acum câțiva ani (nu mai țin minte câți), punând foarte mult suflet, a murit între timp. Parcă m-a lovit un trăsnet când am aflat.
Io-s de cealalta parte a poolee :))))) Am fost si la celelalte doua intalniri. A fost super misto. Mai ales la cea de 20 de ani unde am ras la ora de dirigentie de m-a durut burta. Si io si colegii :))) avem niste poze tare faine 🙂 Noroc ca Satana, stii tu care, n-a vrut sa vina, prin urmare nu mi-a stricat cheful. Pe bune, chiar ne-am distrat fain. Si la anul o avem pe cea de 30 de ani. Daca se organizeaza, ceea ce sper, vreau sa merg. De doi ani tin evidenta ca urmeaza cea de 30 de ani :)))) Cu multi dintre colegi tin legatura 🙂 well, asta e experienta mea 🙂
Pe 50% din clasa nu i-am suportat atunci din motive de caracter, ma indoiesc ca s-au schimbat intre timp, erau tipul ala de copii din familii cu bani si se mai si barfeau intre ei.
Cu vreo 10-20% am fost prieten pe durata liceului apoi s-au racit relatii in diverse grade, pana am pierdut legatura de tot, restul erau genul de oameni prea monotoni ca sa ma imprietenesc cu ei. Nu stiu sa se fi facut vreo reuniune, si nu m-as fi dus oricum. Pentru mine evenimentele astea sunt un fel concurs de masurare a diverse intre tine si colegi care mai de care sa se laude ca a facut si a dres, si ce bine o duce. Eventual poate satisfaci niste fantezii cum zicea altcineva mai sus.
Mi se par de o tristete fantastica. Sunt multumit cu ce am facut in timpul asta si ce am realizat, mult putin dar exclusiv pe meritul meu ca am plecat super de jos, nu simt nevoia sa ma duc la o reuniune sa ma laud cu asta, si cu atat mai mult sa ii aud pe diversi ce smecheri au ajuns la cat ajutor au avut din partea relatiilor pe care le aveau parintii.
Cel mai cringe e colegul/colega care acum are sau se ocupă de un local și adună anual pentru aniversarea x+1 ani toată clasa în localul cu pricina, pfff…
M-am dus la întâlniri începând cu cea de 25 de ani, la anul o vom avea pe cea de 45 de ani, dar te înțeleg perfect de ce nu te-ai dus. Am fost de curiozitate la cea de 25 de ani, mare greșeală, apoi pentru că nu știu și nici nu pot să mint, iar adevărul poate răni chiar și neintenționat. Am terminat liceu pedagogic, 35 de fete și un băiat și curiozitatea mea a fost satisfăcută, adică nimic nu s-a schimbat. Cele care erau externe au stat și au socializat împreună, cele care am fost la internat eram al doilea grup, fiecare cu amintirile ei, doar diriga ne unea plimbându-se între grupuri.
Nici eu nu am tinut legatura cu colegii de liceu.
Dar am fost f suparata ca nu am putut participa la intalnirea de 10 ani (urma sa nasc chiar in acea perioada)
La 20 de ani m-am dus.
Dar a fost ciudaaaat.
Motive:
– profesori au venit doar vreo 3, pentru ca multi au murit intre timp, sau nu au avut chef sa vina.
– cand s-a strigat catalogul,s-a „laudat” fiecare cu ce-a mai facut, dar au fost si vreo 2 cazuri care au inceput sa zica ce greu le-a fost, ca divort, ca boala, etc, discutii care cred ca se potriveau mai bine la psiholog nu in fata a 20 si de oameni cu care nu mai ai nicio legatura
– la restaurant unii au venit si cu sot/sotie. De ce? Dupa ce ca poate deabia mai gasesti subiect de conversatie cu colegul de liceu, mai ai si perechea lui langa, nu stiu, mi se pare ciudat. Eu am fost singura, sotul a ramas sa aiba grija de copii.
– si da, am primit si eu remarca ca is neschimbata din liceu. Siguuuuur, ca doar eu is oarba si nu puteam sa vad ca ma schimbasem in 20 de ani
La 25 de ani s-a mai incercat o intalnire. Nu au fost doritori.
Poate se face la 30 de ani, dar nu cred ca mai particip. Doar ca sa aud ce au mai facut ceilalti? Nu mai am nicio legatura cu ei si nu cred ca am avut vreodata. Si grupul de colege cu care eram in liceu s-a destramat, nu am mai pastrat legatura, iar la 20 de ani nu mai paream asa bune prietene, eram doar niste femei care in tinerete cica au fost prietene.
1. Foarte bine ca au zis si partea negativa a vietii lor, au fost onesti, nu au inflorit cu nimic ca sa dea bine, care e problema?
2. Daca erati cu adevarat prietene pastrati legatura in tot acest timp. Clar nu erati.
N-am fost decat la cea de 10, aia de 20 nu s-a tinut.. daca s-ar tine cea de 30 m-as duce cu drag.
Am pastrat legatura (stiu despre viata lor si le-as raspunde la telefon indiferent de ce ma suna) cu 7-8 din 25. L-as numi un % bun spre f bun, nu sunt doar eu asa in relatia cu ei, asa suntem toti in relatia cu toti.
Culmea, in timpul liceului n-a fost nici pe departe asa, fiecare era cu filmul lui.
au fost frumosi anii de liceu, am fost o clasa unita si la lucruri faine si la traznai dar dupa terminarea liceului nu am mai tinut legatura, pe vremea aceea nu era atat de simplu ca acum, nu avea toata lumea nici macar telefon fix . Nu am cunostinta daca s-au facut intalniri peste ani iar acum daca as afla nu m-ar interesa . Daca as spune ca nu-mi mai amintesc numele celor 30 de colegi de clasa ati spune ca sunt senila deja ? :))) imi amintesc multe dar nu pe toate .
Clasa mea nu a organizat nicio intalnire de la terminarea liceului sau a facultatii, dar timp mai e. Liceul l-am terminat acum 15 ani si facultatea acum 12. Singurul motiv pentru care m-as duce ar fi sa-mi revad liceul si profesorii. Am fost in acelasi colegiu in clasele 1-12.
Maica-mea a terminat liceul acum 38 de ani se vede foarte des cu colegele de liceu, ies ca fetele, merg in vacante in orasele unde locuiesc alte colege.
S-a schimbat f mult lumea, retelele sociale tin locul intalnirilor.
Noi ne-am intalnit de cate ori am avut ocazia, fiu-meu a incercat sa-si adune colegii si n-a reusit.
Eu sunt exact opusul. M-am bucurat de fiecare intalnire, de la 5 la 40de ani! Astept urmatoarea intalnire pentru ca acei 4 ani, cea mai frumoasa perioada a vietii, i-am trait alaturi de colegele mele (am fost doar fete) care au stiut ce e suferinta vremurilor comuniste, greul unui liceu pedagogic, framantarile adolescentine! Cata nostalgie! Cata revelatie ai acum la retrairea acelor sentimente! Sunt momente irepetabile, dar pe care le putem rememora atat de frumos!
Am participat la un fel de întrunire dintr-asta. Au mai urmat alte câteva revederi în număr ceva mai restrâns, până când au inventat grupul de whatsapp din care, of course, făceam parte. În fiecare dimineaţă erau zeci de bing-bing-uri cu “bună dimineaţa la cafeluţă” şi variaţiuni pe aceeaşi temă, după care (si acolo am cedat), icoane cu sfinţi, sfinte, rugăciuni de cinşpe feluri: de spus dimineaţa, la prânz, seara înainte de culcare, cand eşti trist, fericit, mulţumit, etc. Măi, eu înteleg că te apropii de o vârstă când vrei sa te pui bine cu Supremul şi te apucă cumpăratul compulsiv de basmale, da’ simţeam că nu rimez deloc cu grupul de evlavioase. Aşa ca am zis pas.
Am fost la o intalnire (cred de 10 ani de la liceu), ca ne-am nimerit. Dupa aia am plecat, asa ca nicio sansa, ca nu fac mii de km doar de dragul lor. Sunt in legatura pe FB cu cativa colegi din gimnaziu (mai croncanim pe messenger vreo 2-3) si cu aprox. juma’ dintre colegele de liceu (care au fost doar fete – Pedagogic – si MULT mai misto decat nebunii din gimnaziu). Am vreo 3 colege de faculta’ cu care mai tin legatura. Intalnirea la care am fost mi-a placut, dar acum is prea cu capul in 10 directii sa mai pot aloca timp. M-am bucurat atunci sa mai vad unii profesori (ca nu toti rup FB-ul) si aia din liceu au fost senzationali. Din pacate acum juma’ cred ca s-a dus in alte locuri mai inflorite, ca si noi facem 20 de ani de la terminarea liceului.
Cand mi-am citit numele in text (Remus) m-a plesnit rasul
Eu am avut in iunie intalnirea de 30 de ani de la terminarea liceului si mi-am programat concediul in Romania in perioada respectiva. Am fost doar la scoala si m-am bucurat ca am revazut-o pe colega de banca, cu care m-am inteles bine in liceu, dar am pierdut legatura dupa absolvire. Am vazut catalogul din clasa a 12-a si ne-am amuzat depanand amintiri cu „scutiri” falsificate pentru motivarea absentelor si cu diverse ispravi din anii aceia, am povestit cu profa de istorie, o tipa faina de tot, cel mai cool profesor pe care l-am avut in liceu. Noi n-am fost o clasa unita, erau multe bisericute, si nu pot spune ca am amintiri extraordinare din liceu. Bisericutele au ramas in mare la fel, se tine legatura in interiorul „bisericutelor”, se fac petreceri etc. Eu n-am facut parte din nici una.
A fost ok, dar la urmatoarele intalniri nu ma mai duc.
Nu m-am dus la petrecerea de dupa, din cauza de judecati si glume proaste emise pe grupul de whatsapp.
La intalnirea de 20 de ani am fost si la scoala si la petrecere, dar petrecerea nu m-a impresionat, la aia de 10 ani n-am fost ca abia imi schimbasem slujba si n-am putut ajunge in Romania in perioada aia.
Dupa terminarea facultatii nu s-au organizat intalniri.
Am trăit cei mai mișto ani din tinerețe în liceu. Era vremea dinainte să se împută rău regimul comunist.
Pe lângă faptul că am terminat un liceu de elită din țară, am avut și o clasă foarte faină. Am fost o gașcă foarte apropiată, toate cele bune sau rele le făceam împreună.
La noi întâlnirile s-au ținut din cinci în cinci ani în mod organizat, în sala de festivități unde atârnă pe pereți figurile unor iluștri intelectuali. Festivitatea este extrem de emoționantă, fiecare dintre noi are un moment în care povestește în câteva cuvinte cele întâmplate de la ultima revedere.
Apar atunci și colegi care nu mai trăiesc de mult în țară și cu care nu ai mai ținut legătura. Pe toți ne leagă ceva de acei ani nebuni, deși drumurile vieții s-au răspândit pe aproape toate continentele.
Au fost vreo două întâlniri din astea la care s-a stat până dimineața, după restaurant s-a ținut barul deschis până a plecat ultimul la culcare. Povești despre familii, copii, nepoți. Un update despre viețile noastre sau un omagiu celor care au plecat dintre noi prea devreme.
Niciuna dintre întâlniri nu a avut nimic cringe vreodată.
Depinde foarte mult de oameni, organizare și starea cu care te duci să te întâlnești cu niște oameni cu care ai trăit intens cei mai frumoși ani din tinerețe.
Comentariu beton!22
Eu am 5 ani de la terminarea liceului, dar câțiva ne vedem o dată pe an și mai vorbim și în rest.
La anul sunt 10 ani de la terminarea școlii generale și nu aș merge dacă s-ar organiza o întâlnire, deoarece nu am mai ținut legătura cu aproape nimeni din colegii de clasă.
Eu înțeleg că, poate, nu vrei să te duci fiindcă nu ai vrea să agonizezi când încep comparațiile cvasi-securiste („Tu ce faci?”, „Cu ce te ocupi?”, „Unde lucrezi?”, „Câți copii/nepoți&nepoate ai?”…) și, chiar dacă nu te-ar deranja asta & știi ce să răspunzi, poate nu vrei să ajungi să asculți povești nemuritoare de succes; nu mai spun că poate nu vrei să devii bârfa cuiva cu ai lor din alte anturaje după așa-zisa revedere, iarăși apropo de comparații („Bă ce rău a ajuns cutare”, „Ce bine mă simt când am aflat că X & Y au pățit nasoale” ș.a.m.d.).
Înțeleg. Alte variante, poate care nu-mi sunt evidente, tot aș înțelege…
Pro:
– Mâncare și băutură (poate fiecare plătește o sumă sau poate e vreunul multi-miliardar al planetei & plătește pentru toți);
– Ai un motiv pentru un drum la cimitir și vezi dacă e mizerie;
– Ieși temporar din amorțeală.
Contra:
– Ai aflat că cineva de pe grup sau nu vrei să riști un AVC de nervi, dacă vine vorba despre politică & nu vrei să iasă discuții extra;
– Ai avut o ranchiună pe careva, sau viceversa, și nu vrei să fii în aceeași încăpere;
– N-ai chef de teatru forțat (ex. „Facem prezența după catalog… Vasilescu? Prezent…”);
Bă du-te… Ai bani să îți zici că „îi dai” de pomană? Mâncarea de meniu + benzina?
Vrei să îți confirmi real dacă ți-e bine sau lehamite, fără să-ți faci scenarii în minte?
Știi că nu trebuie s-o forțezi pe doamna să vină, te poți duce doar tu?
Nu trebuie să stai.
10 minute nu-ți convine, pleci discret și scrii pe mesagerie că a trebuit să pleci, dar, ți-a făcut/fost bine în ălea 10 minute cât ai fost.
Pupici, inimioare, emoticoane.
Îi lași pe restul să se întrebe dacă te-au luat emoțiile și n-ai mai putut să îți ții lacrimile, sau că nu ți-a convenit ceva dar ai avut „bun simț” să nu atragi atenția & să nu strici zen-ul lor; sau îți poți spune ulterior în conștiința ta că ai încercat, ai fost om cu tine însuți, și nu e de tine și că de acum încolo îți vezi de bătătura ta cât mai ai pe colțul ăsta al planetei dacă vor mai exista revederi.
Nu ești obligat să stai, să cauți scuze, teatru, da’ de ce ai dispărut. „Ieși la aer/țigară” și pa… papapapa pa.
Ai bani de-o pomană, înțelegi?
Nu știi când elvețienii vor începe WWIII… provinciile vor supraviețui, Bucureștiul nu.
Ia și niște sticle goale să iei vin la pachet, dacă se servește.
În martie, anul ăsta, s-au gândit câțiva deștepți, să facă o întâlnire cu cei care am terminat clasa a VIII-a, a opta🤦♀️, noi având 58 de ani😂😂. Una dintre fostele colege are o firmă de pompe funebre, în orășelul în care am crescut, eu nu mai locuiesc acolo de 40 de ani, m-a ajutat cu înmormântarea lu maică-mea. Așa avea nr meu telf și m-a adăugat în grupul format. Nu am mers, cum nu am mers nici la întâlnirile de liceu. Exact așa discutau și acolo. Vai ce bine arăți, ești neschimbat. Cum să fi neschimbat după atâția amar de ani? Sincer nu am recunoscut aproape pe nimeni.
SIngura intalnire care a fost ok – caci aveam multi colegi nu doar de liceu ci inca din clasa a1a, a fost cea la 10 ani- pentru ca a fost o intalnire generala cu toate clasele, fostii mei colegi fiind intr-o clasa paralela. Tinusem legatura cu unii, stiam care pe unde e, la un drum acasa aduceam provizii pentru alti 3-4, se stiau parintii- de rvedera aceea chiar m-am bucurat.
Ulterior, dupa ce s-au impartit pe clase, nu m-am mai dus – fix din aceelasi motive. Colegii din clasa cu care am absolvit mi-au fost colegi doar ultimii 2 ani, dupa treapta a2a, asa ca pe cei mai multi nu ii mai stiu/recunosc deloc. Ma mai incurca si faptul ca una scrie in albumul de final de liceu la nume, altceva acum si cu totul altfel le spuneam pe vremea aceea.
Cu cei din facultate idem, desi cu cei de grupa chiar am trait cot la cot 5 ani
Noi in liceu am fost o clasa de prieteni. Mergeam cate 10-15 uneori chiar 25 la munte, cu cortul, la concerte.
Cei mai buni prieteni si amici ii am din generala si liceu (in mare parte aceiasi – orasul era mic si din colegii de liceu cu vreo 10 am fost si coleg de clasa la generala si vreo 5 erau din clase paralele de la generala).
Ne intalnim cand vin in vizita cei stabiliti in alte tari, cu unii la zile de nastere sau onomastici.
In persoana, pe whatsapp sau la telefon tin legatura cu aceeasi oameni cu care eram in gasca si in liceu.
La intalniri (oficiale sau nu) ne adunam in grup aceeasi oameni, cu care imi face placere sa stau de vorba chiar daca ne-am intalnit ultima oara saptamana trecuta sau acum 5-10 ani.
Am fost la intalniri, m-am bucurat sa ma intalnesc cu unii profesori, i-am evitat pe altii…
Din fericire intalnirile noastre oficiale de liceu sau generala seamana oarecum cu un gratar cu amicii si in general merg cu placere pentru ca atmosfera e relaxata.
Evident ca sunt si exceptii insa sunt exact asa: exceptii.
La facultate nu am fost la nicio intalnire, nici nu am ramas in legatura cu vreun coleg. Poate si din cauza ca si acolo eram cu gasca din liceu.
p.s. La intalniri nu e cu ce ai facut in ultimii 5 (sau 10) ani. Oricum cam stim tot ce vrem sa stim despre cine ne intereseaza iar de restul nu ne pasa. Se face misto, ne simtim bine o seara si asta e.
Comentariu beton!11
Nu as rata pt nimic in lume intalnirile de liceu. Am fost o clasa de cretini absoluti, ne minunam la fiecare intalnire cum de nu a sfarsit niciunul pe la inchisoare (Doamne, ce bine ca scrii articolele aici si nu vad comentariile parintii sau copiii mei!). Ne-am avut ca fratii si toate tampeniile ne-au fost acoperite de dirigul nostru ca un tata cool si bun. In afara de cateva exceptii, pastram legatura, ne vedem la zile de nastere, la bauta cand vin cei plecati din tara si stiu ca daca sun si la 12 noaptea, careva imi va sari in ajutor. La fiecare intalnire trecem pe la dirig pe la mormant si ii multumim ca ne-a tinut asa uniti si ne-a dirijat sa iesim asa oameni faini.
Comentariu beton!17
Stii care ar fi frica mea cea mai mare? Sa ma duc la intalnie cu ei si sa aflu ca sunt georgisti si auristi. Eu mai si sunt sloboda la gura din nastere. Cu siguranta aia ar fi prima intalnire si ultima (pentru ca nici eu nu m-am dus la reuniuni de genul asta pana acum). Si nu, nu am fost la un liceu de tampiti ci la unul destul de sus in top (si atunci, si acum), din Bucuresti, insa georgistii si auristii apar de unde nici nu te astepti.
Eu cu hauristi si calinopiteci ma distrez cel mai bine. Uite cam ca si astia de aici:
https://www.facebook.com/reel/1795264508502856
Iei viata prea in serios. Daca nu iti este peste mana mergi. Ati stat in transee 4 ani, nu e cringe. Sigur va amintiti chetii faine si daca atunci erau nasoale. 😀
Mai tii minte cand ne-a dat 1 la jumate de clasa pt copiat ?
Iti mai amintesti cand lipeai guma in par lui Lucian ? Ha ha ! Uite ca acum nu mai are par. 😀
Excelent subiect, mă frământă de multă vreme. La mine situația e cumva la mijloc: am câțiva foști colegi de liceu pe care-i știu de la grădiniță (oraș mic) și cu care țin legătura constant, chiar dacă-s stabiliți în alte țări.
Și acum partea a doua – exact cum spui, cu unii nu am schimbat nici o vorbă în afara întâlnirilor de 10 și 20 de ani, când nu mai știau nimic despre mine. Mai mult, nu eram prieteni nici în liceu. Unele îmi erau chiar antipatice și nici măcar nu încercam să salvez aparențele. Caz particular: la un moment dat, o fostă colegă dintre cele menționate a trecut prin București și a dorit să ne întâlnim, lucru care nu s-a mai întâmplat. Nu aveam nici timp, nu-mi făcea nici plăcere. La întâlnirea de 20 de ani a povestit tuturor cum am lăsat-o cu ochii-n soare, nu înainte de a mă întreba cât am salariul și a spune că ea s-a plictisit de Europa și vrea numai vacanțe în insule.
În concluzie, nu îmi rup din concediu, nu traversez țara și nu plătesc cazare ca să mă văd cu (unii dintre) acești oameni. Cu cei apropiați, mă mai întâlnesc de Crăciun și de Paște. Restul scriu pe grup doar ca să confirme prezența la aceste întâlniri (chiar primii), nu dau niciodată vreun like, dar ghici cine e prezent la toate Story-urile? :))
Asta spune despre tine că n-ai prea avut prieteni în copilărie sau adolescență. Sau că te-ai dus la liceu în altă parte a țării, lăsând în urmă totul. În acest caz e normal să n-ai ce discuta cu colegii de liceu. Eu mă pregătesc de întâlnirea de 39 de ani iar la anul o facem p-aia de 40. Am fost, cu toții, prieteni buni, am avut trupă, am câștigat N premii la Cântarea României, am făcut N prostii. Ne-am iubit și încă ne iubim deși suntem împrăștiați prin toată… țara/lumea.
Fiind mai liber astazi, am citit mare parte din reactii.
Consider ca sunt unul dintre cei norocosi, intrucat chiar imi face placere sa ne intalnim. Ma mira procentul mare de oameni care sunt undeva la limita trairii unor mici traume cu fostii colegi, sau in cel mai bun caz, sunt in zona indiferentei.
Repet, ma mira faptul ca sunt mai multi cei care nu vad nimic bun in aceste intalniri, decat cei care le considera frumoase.
Comentariu beton!11
Nu numai ca nu vad nimic bun, dar unora li se pare stuatia cu adevarat traumatizanta.
Si eu ma mir, din postarile de pana acum pareau mai adaptabili unei situatii punctuale, de cateva minute, pana la urma.
„Cringe” e o descriere chiar amuzanta pe langa (posibilele) trairi declansate de revederea unor fosti colegi sau profesori.
Flaviu, iti voi explica situatia mea: nu cred ca as merge pana la „limita trairii unor mici traume”, dar clar NU mi face placere sa mi revad UNII dintre fostii colegi. Eu am crescut si am facut liceul intr un oras mic, in care, pe vremea comunismului, vanzatoarele de la alimentara erau niste „valoroase”, gestionarul de la aprozar era un fel de rege, despre secretara tovarasului primar ce sa mai spun? Ei, omuletii astia erau vai mama lor, niste semi analfabeti care scuipau in cap, cu mare arta, restul lumii din acel orasel. Copiii acestor tovarasi, elemente de nadejde ale societatii, turnatori recunoscuti, ei bine, copiii lor mi au fost colegi. Cat valorau olimpiadele mele pe langa plocoanele lor? Zero! La una dintre probele de bac a stat langa mine profesoara de istorie, mare secretara de partid, imediat ce am terminat prima foaie mi a luat o si a plecat cu ea spre spatele salii, erau acolo niste copii de tovarasi care cotizasera la greu…
Ei, cum sa mi faca placere sa ma intalnesc, dupa 30 si mai bine de ani, cu acesti „minunati” fosti colegi? Ca sa ce? Sa discutam despre cum au ajuns ei bine merci doar pentru ca au avut parinti turnatori? Despre unul am aflat ca ar fi acum mare judecator, cu dreptul facut imediat ce a infiintat Dolfi Drimer (alt”cinstit”) universitatea ecologica. Dom’ judecator de azi nu facea acordul corect intre subiect si predicat la 18 ani!
Sa nu te mire „faptul ca sunt mai multi cei care nu vad nimic bun in aceste intalniri, decat cei care le considera frumoase” 🙂 Suntem diferiti 🙂 Chiar daca, asa diferiti cum suntem noi, ne intalnim aici, in bula vasilesciana 🙂 Asta i un lucru bun 🙂
Moatza, adaptabilitatea nu se masoara astfel 🙂
Sa zicem ca as suporta cativa dintre fostii colegi in acelasi metrou, pret de cateva statii, atunci da, n as avea incotro si as putea face un efort. Dar sa ma duc de buna voie la o ntalneala cu strigat de catalog si paranghelie la taverna, o zi intreaga, eventual sa ascult si vreo lautareala, niciodata 🙂
Mihai, multumesc pentru articolul asta!
Va doresc un uichendel frumusel, tuturor!
Eu ma bucur ca mai gandeste cineva ca mine..caci daca spuneam eu asta,toti ar fi spus ca sunt antisociala..eu le spun social-selectiva…Exact,de ce as vrea sa stau de vorba cu niste straini despre subiecte care nu ma intereseaza?
Fost coleg de serviciu iesit la pensie in 2010. Ma întâlnesc cu el anul trecut, deci 70-și de primaveri, aproape 80. Ii murise soția. El se ducea frecvent la intalnirile cu foștii colegi de liceu si facultate. La ultima a reluat relația cu colega de liceu si acum sunt proaspăt căsătoriți. Deci nu se stie niciodata. Nici eu nu sunt mare amatoare de asemenea întâlniri, noroc ca foștii colegi sunt împrăștiați prin lume si se organizează mai greu
Noroc cu articolul tau!
Asa am realizat ca anul asta s-au implinit 40 ani de la terminarea liceului si 32 de la terminarea facultatii.
Nu am fost la nicio intalnire cu colegii si nici nu am auzit sa se fi organizat astfel de evenimente, cu o exceptie: pe la jumatea anilor ’90 a fost o tentativa de a se organiza intalnirea de 10 ani de la terminarea liceului dar s-a anulat din lipsa de cvorum.
Eu am dat o tura atunci pe la liceu impreuna cu doi fosti colegi pe care ii stiu de dinainte copilarind in acelasi cartier si cu care am tinut mereu si tin inca legatura.
Am fost singurii participanti. Am intalnit 2 profi, am revazut niste sali de clasa, am mai aflat ce profi s-au carat/murit/pensionat, am ramas cu un gust amar de praful care parea sa se fi ales deja de liceul ala. Never to return.
Am mai dat in cursul anilor peste (alti) doi fosti colegi de liceu: devenisera taximetristi. Era pe vremea cand umblam tzeapan, la costum, cu ceva gen geanta diplomat si lasam (cam prea) des carnetul prin fisetele politiei rutiere pentru 1-3 luni… A fost al naibii de awkward in cele 15-20 min cat dura atunci sa traversezi orasul de la nord pana in centru unde aveam biroul.
Era dureros de evident ca n-aveam nimic in comun in prezentul de atunci, eram in lumi complet diferite, iar puterea si bucuria amintirilor comune nu reusea sa surmonteze gramada de angoase evidente de ambele parti. Never again, I hope.
Am mai aflat la mana a treia, a patra, despre colegi care au murit, plecat din tara, deveniti bunici, etc, dar despre 95% dintre colegii de liceu si 99% dintre cei de facultate nu stiu nimic, nu i-am revazut niciodata si probabil asa vor ramane lucrurile forever.
Amintiri, only!
După 20 de ani… Cu colegii de facultate. La aia am fost. La prânz, în facultate, s-a strigat catalogul. Fiecare a povestit ce javră a fost și ce câine-a ajuns. Eu n-am avut mare lucru de povestit, îmi cam păstrasem starea de javră. Profesorii, ăia buni, muriseră. Ăia proști erau în prezidiu.
Seara, la restaurant, toate „fetele” au venit cu soții lor. (Promoția mea avea 90% fete.) Eu am stat la masa divorțatelor, fetelor bătrâne și-a ălora rămase singure fiindcă părinții nu le-au dat voie „să se mărite cu străini”. La masa noastră a fost o atmosferă de priveghi. Nici la mesele celelalte n-a fost mare socializare, fiindcă măritatele au vorbit și-au dansat exclusiv cu consortul adus de-acasă.
Un coleg de grupă, cu care fusesem bună prietenă în facultate, m-a invitat la dans. După trei minute a venit nevastă-sa și s-a scuzat că mi-l răpește nițel.
Mai e nevoie să zic că la întâlnirea de 25 de ani n-am mai fost?
Comentariu beton!11
Nu țin legătura cu niciun coleg/ colegă din liceu. Virtual ne-am descoperit pe rețele cu vreo doi/două care mi-au spus:,, Așa,tu ești? Ce frumoasă erai în liceu…,, De-atunci nu-mi mai trebuie legături sau întâlniri cu persoane care nu-mi cunosc viața și care nu știu că anii trec peste fizicul unei persoane…’ nfine. In schimb colegii soțului au organizat întâlnirea de 30 de ani ,la care n-am vrut să merg. Nu cunoșteam decât o pereche cu care am ținut legătura, in rest pe nimeni. Nu-mi sacrific eu două zile din vacanța mea prețioasă să merg în România ca să mă întâlnesc cu niste necunoscuți ,cărora trebuie să le povestesc cu siguranță ,cât de frumos e în Spania și de ce. Când ajung în țară abia îmi ajunge timpul pentru cei dragi.Chiar am avut surpriza ca una din colegele soțului să vină în minivacanță ( cu soțul ei) in orașul nostru și să aibă pretenția să ne întâlnim. Soțul meu a zis că nici n-o băga în seamă în liceu că era urâtă, grasă și proastă. Eu m-am oferit doar să-i dau sugestii pe messenger sau să o ajut să-i traduc ceva dacă are nevoie și m-a blocat.🤷
Io am scăpat de întâlniri de astea stupide pentru că am fost clasă de 30 de băieți și nu a avut cine să se ocupe de ”organizare”. O fată dacă aveam și noi în clasă crecă ne adunam toți de dragu ei.
P.S. Eram la Lidl la coadă acu 6 luni și mă abordează un necunoscut:
– Ce mai faci?
– ???
– Băi, sunt Louis.
După ceva secunde de procesare mi-am dat seama că era fostul coleg din liceu și participant la gașca formată după, care s-a destrămat cu timpul. Nu mi-a venit să cred că era el.
Am povestit chestii în parcare și aia a fost. Totuși au trecut 30 și ceva de ani.
Așa, unu la unu, n-am nicioproblemă să mă văd cu oricare dintre ei. Ba chiar mi-ar face placere.
Am citit comentarii:
– Dar noi ne-am simțit bine la întâlnirea de 30 de ani. Chiar ne-am distrat și ne-am simțit ca la 18 pentru că noi eram o clasă unită pe atunci și tot așa suntem și acum.
Mai mint și eu da nici chiar așa.
„Și, ca o ultimă paranteză, am urmărit pe grupul de WhatsApp desfășurarea evenimentelor și efectiv îmi venea să intru în pământ când citeam chestii de genul: „Doamne, ce bine arătați! Sunteți neschimbați!”, complimente pe care și le făceau ei între ei, cei care erau prezenți la întâlnire.”
M-a rugat tatal meu acum cativa ani sa il duc si aduc la singura reuniune de la terminarea liceului care s-a organizat pentru implinirea a nu stiu ce cifra rotunda. Reuniunea fiind intr-un oras de provincie si el neavand carnet si dorind in acelasi timp ca eu sa imortalizez momentul cu o camera in timp ce el socializeaza cu fostii colegi l-am dus si adus inapoi la finalul reuniunii fiindca spunea ca este foarte probabil sa nu ii mai vada niciodata – au negociat ani de zile pana au reusit sa organizeze acest prim si ultim moment.
Sa fi auzit acolo cum se gratulau fosti colegi de liceu: „Ia uite ce chelios ai ajuns, Romeo! Nu mai ai nici un fir de par in cap!”, „Vasile, ce burta mare ai, zici ca esti gravid cu tripleti!”, „Coane Laur, parca ai fi pugilist fiindca nu mai ai prea multi in gura!” si alte asemenea complimente insotite de multe ori si de anumite epitete si o ranchiuna probabil ramasa din liceu.
La doamne atacurile si intepaturile pareau ceva mai subtile insa mie mi s-au parut ingrozitoare, faceau referire la anumite probleme sexuale si de sanatate intr-o maniera pe care nu o intalnesti la persoane mai tinere ca aceste doamne (60+ ani).
Toti oamenii aceia pareau ca au ceva de impartit unii cu altii, ca ramasesera cu o ura si o invidie din liceu, ura pe care o pastrasera fix pentru aceasta reuniune. Probabil ca cei mai multi venisera pentru o reglare de conturi, sa se razbune pe cei cu care avusesera ceva de impartit in liceu.
Mi-a si spus taica-meu ca aceasta este prima si ultima reuniune si nu va mai merge la alta chiar daca se va reusi organizarea unei alte reuniuni in viitor.
of of si iarasi of!! de ce ma-sa n-am intrat mai devreme sa citesc? la ora asta nu ma mai citeste nici naiba lol
in cazul meu e la polul opus. faptul de a fi plecat de la ei la sf. cl. V-a in niste circumstante speciale de pe vremea comunista (vezi tata fugit samd.) m-a marcat profund pt totdeauna. mereu imi aminteam de colegii mei de la Creanga cu mult drag si regret. ca atare de-a lungul anilor am incercat incetu’ cu incetu’ sa dau de ei. din 42 cati eram in clasa am reusit sa „fac rost” de 30!! nici mie nu-mi vine sa cred …
sarind peste detalii vara asta am organizat o reuniune fara mult circ: numai 2-3 ore la o terasa misto unde am baut „un suc” si am depanat amintiri din copilarie. n-am fost decat 15 pt ca restul sunt plecati sau n-au putut insa ne-am simtit atat de bine incat o sapt. mai tarziu am repetat. in a 2º tura am fost 10. tot a meritat!!
inteleg totusi ca chestia asta nu mai e la moda in tara – la spanioli nici nu se obisnuieste – din moment ce a trebuit io care stau la 3000 km si plecata de +36 ani sa fac asta. insa tin mult de tot la ei si mi-s dragi deci abia astept sa-i revad cat mai curand!!
[detaliu imp. multi dintre noi am mentiut totusi oarecum legatura; ba chiar sunt cateva cazuri care au ramas ff buni prieteni pana in ziua de azi]
Poate deschid alt subiect: prima intalnire de-asta, la 30 de la liceu. 90% dintre colege s-au prezentat cu ” cea mai mare realizare a vietii mele sunt cei 1-2-3 copii”. Poate sunt eu defecta, da’ mi se pare cringe rau de tot sa spui ca cel mai bun lucru pe care l-ai facut in viata au fost copiii. Si da, am si eu copil, doar ca ma mandresc cu multe altele.
Ei? Imi iau hate, sau e ora prea tarzie:))?
Zoe, partea asta am uitat-o. La povestit realizări, copiii ocupă primele 3 locuri în top. Eu n-am. Și la momentul întâlnirii nu m-aș fi putut mândri, la capitolul „ce-am crescut”, decât cu un ciobănesc german. Frumos și inteligent, cu care mă înțelegeam din vorbe și din priviri, dar fără studii, fără olimpiade câștigate… Așa că nu l-am menționat în discuții.
Nu înțeleg, fiecare se laudă cu ce are mai de preț. Bravo ție ca ești realizată și profesional și familial. Unii au timp doar pentru o parte și o sacrifică pe cealaltă.
Mă întâlnesc cu o parte dintre foștii mei colegi de liceu în fiecare an. Suntem, de ani de zile, cam aceeași gașcă, deși fiecare întâlnire se organizează pe grupul nostru de WhatsApp.
Nu organizăm reuniuni formale de clasă și nici întâlniri la restaurant. Preferăm să petrecem câte un weekend împreună, la o cabană. Povestim, cântăm, dansăm, facem drumeții și ne bucurăm sincer de timpul petrecut împreună.
În toți acești ani nu au existat flirturi, gelozii, certuri sau alte situații nepotrivite.
Sunt oameni faini și îmi face plăcere să ne întâlnim.
Eu peste 2 ani aș face 35 de ani. Dar unul din profii mei a fost cel prins cu mita de 1,2 milioane de lei în portbagaj, diriginta mea a fost soția lui, o fostă colegă de clasă e deputat AUR și o altă fostă colegă e o cântăcioasă, dintr-o fostă trupă cu un succes mediocru și temporar, dar care se încăpățânează încă să lălăie pe la festivaluri comunale pe lângă București. Așa că biaks, ce motive aș avea să merg? Să mă îmbrățișez cu cine? De ce?
Da, va cred și va inteleg pe toți cei care ați făcut un liceu oarecare… Va vedeați 5-6 ore pe zi (sau mai pitin) și cam atât. Și probabil nici în acele câteva ore pe zi nu aveați cum sa interactionati toți unul cu celalalt. În cazul meu, lucrurile stau altfel. Timp de patru ani am împărțit cu colegii sala de clasă, dormitorul, sala de mese, ieșirile în oraș și ce a mai fost pe lângă (bune și rele). Așadar, mereu o placere sa ma întâlnesc cu oricare dintre ei! Anul acesta am avut întâlnirea de 20 și intenționam sa ne vedem mai des de acum încolo…
Tot absolvent de liceu militar ca și mine?
Patru Mihăiță, da! Nu știu cum sa răspund altfel. Domnu’ Vasilescu, avem opțiune de a răspunde răspunsurilor?
Păi tocmai ai răspuns. 🤷
Merci! Întrebam deoarece când apăs pe răspuns scrie „răspunde-i lui Bogdan”, adică mie. În fine. Am rezolvat-o! 🙂
Este diferență de generații, Mihai. Sigur că vezi oameni bătrâni și nu mai știi cine sunt. Dar cei care am terminat liceul înainte de Marea SCHIMBARE zisă și Revoluție avem alte apropieri față de colegii de liceu.
Doamneeee! Îți mulțumesc pt articol. Credeam ca sunt singura care gândește așa ca tine când îi vedeam pe toți atât de fericiți la gândul revederii 🙈
Tu ești ăla care nu vrea să meargă nici la nunți.
Eu nu am nicio problemă să mă duc și să mă distrez… oriunde. M-aș fi simțit bine probabil și la întâlnirea ta de 35 de ani😜
Eu și fii-mea suntem așa, bărbatul și fiu-miu, fix pe dos.
Singura problemă legată de întâlnirile astea, este ca toată lumea începe să se laude cu realizările mărețe “am 3 doctorate, sunt CEO la bancă în Elveția și voi restul sunteți niște păduchi.” Rare ori e pe distracție și atunci e cringe, da.