Distinsa stăpână a sufletului meu, ființa care îmi călăuzește zilele mai ceva decât îi călăuzea Steaua Polară pe navigatorii fenicieni, are de vreo lună și jumătate un job nou. Treabă care e posibil să vă lase complet reci, dar e importantă având în vedere ce o să vă spun mai jos.

Faza e că în luna asta și jumătate n-a fost zi în care să nu vină acasă și să nu-mi povestească cât de tare îi place noul ei job, cât de bine se simte, cât de tare îi place ce face și ce mișto sunt oamenii de acolo. Din astea.

Vă spun foarte sincer că-n primă fază am rămas uimit, e pentru prima oară, de când o cunosc eu (și-o cunosc de ceva vreme), când o aud spunând așa ceva. Poate aș fi crezut că înflorește sau se minte singură, dacă nu aș vedea-o cu ochii mei în fiecare zi cât e de fericită.

Ca să înțelegeți și mai bine cum stau lucrurile, ieri a făcut o prăjitură special ca să le-o ducă fetelor de la birou. Nu știu dacă înțelegeți la justa valoare ce vă spun, dar știți când mi-a făcut mie ultima oară prăjitură? Când a avut februarie ultima oară 31 de zile, atunci mi-a făcut. Acum înțelegeți?

Acesta fiind contextul, eram mai înainte cu ea în mașină, o duceam spre birou, când, de nicăieri, o aud:

– Și știi ce-mi mai place foarte tare la mine la muncă?

Oh, nu, mi-am zis (în gând, evident), încă o discuție despre cât de tare îi place jobul ei. 🤦‍♂️ Dar am continuat cu voce tare:

– Ce anume?

Atât a așteptat ca să înceapă să ciripească fericită:

– Știi că de fiecare dată când ajungi într-un loc nou, e imposibil să nu existe omul ăla care te enervează? Trebuie să fie măcar unul pe care nu-l suporți, care te enervează încă de la început.

– Așaaa…

– Eu n-am găsit omul ăsta la mine la birou, nu mă enervează nimeni.

Moment în care, prieteni, pentru că de multe ori gura mi-o ia înaintea creierului, m-am auzit spunând:

– Îți dai seama că, statistic vorbind, sunt șanse imense ca omul ăla să fii tu pentru cei din jur, nu?

Și uite-așa a început scandalul.