Am fost ieri să văd „Hai, România” și voiam să vă spun că părerea mea e că merită să mergeți să-l vedeți. Personal, mi-a părut chiar rău când am văzut că suntem doar trei persoane în sală (e drept că nu cred c-a ajutat foarte mult că era luni la prânz).
Să știți că m-am dus destul de circumspect, cu așteptări zero, încrederea mea în producțiile românești de gen „laudatio” fiind extrem de redusă. În sensul în care mă așteptam să-i pupe în fund pe toți și să-i ridice în slăvi. Dar nu, n-a fost deloc așa, în afară de faptul că mi-a venit să vomit când i-am văzut fața lui Mircea Sandu, totul fost relativ ok.
Ca idee, să știți că documentarul nu este axat strict pe campania Naționalei din vara lui ’94, din America, ci descrie tot drumul care a dus la formarea acelei generații ce va rămâne unică. Iar drumul începe de la calificarea la turneul final din Italia ’90, adică de la meciul Naționalei cu Danemarca, din noiembrie ’89, meciul care ne-a dus în Italia.
Mie mi-a plăcut c-au început-o de-acolo, așa cum mi-a plăcut și că n-au dat-o pe după gard cu explicațiile pentru ieșirea prematură din competiție, în fața Irlandei. A zis-o frust și răspicat chiar Gică Popescu: ne luaseră banii mințile.
Nu, după cum ziceam, documentarul nu e doar un laudatio, de-aia sfatul meu e să mergeți să-l vedeți.
Dar dincolo de echipă și de meciurile ei, cel mai mult mi-a plăcut că efectiv mi-am retrăit tinerețea odată cu imaginile de pe ecran. Știu exact unde eram când am văzut fiecare meci, îmi aduc aminte fiecare urlet după fiecare gol și fiecare ieșire în stradă după victorii. Da, s-a ieșit și la Vâlcea, așa cum bănuiesc că se ieșea în toată țara.
Rar am văzut ceva care să mă facă să-mi retrăiesc atât de fidel o bucată din anii ăia atât de tulburi, dar atât de mișto.
Targetul filmului nu este generația tânără, și pe bună dreptate. De ce i-ar interesa pe ei parcursul unei echipe a României de acum 30 de ani? Și chiar dacă-i interesează cât de cât, de ce ar merge la cinematograf pentru așa ceva? Nu, serios, nu ei sunt targetul și e normal sa nu fie.
În schimb, dacă ai trăit emoțiile acelor meciuri, dacă ai stat cu sufletul la gură în vara lui ’94, dacă ai urlat de fericire la golurile lui Hagi din meciurile cu Columbia sau Argentina, dacă ai alergat ca descreieratul prin casă când l-a găurit Ilie pe Islas din lovitură liberă, atunci, prietene, TREBUIE să vezi documentarul ăsta. Promit eu că o să ai momente când o să ți se facă pielea de găină pe tot corpul.
P.S. Nici acum n-am putut să mă uit la ieșirea lui Prunea din poartă la golul lui Kennet Andersson. Pur și simplu nu pot, duc mâna la ochi sau mă uit în altă parte. Ăla a fost primul meci din viața mea când am plâns din cauza fotbalului.
În timp ce citeam articolul mă gândeam că o să comentez cât de mult „i-am urât” atunci pe Kennet Andersson și pe Brolin.
De primul ai spus tu, p’al doilea îl înfierez eu cu mânie proletară. 😀
Rana provocată de meciul cu Suedia nu s-a cicatrizat niciodată.
Comentariu beton!25
Offff, Suedia…asa este, nu se va cicatriza niciodata…imi dau si acum lacrimile doar cand imi apare vreo sugestie pe YouTube…tot nu am puterea sa vad macar un rezumat…😭
Foarte misto, aveam aproape 10 ani cand ma certam cu bunicii ca stateam pana noaptea tarziu la TV ca sa ma uit la meciuri. Nu cred ca mai apuc sa vad inca o astfel de generatie de aur, cei de acum vin deja cu mintile luate de banii din pungile de la taica Jiji si altii 😞
Comentariu beton!13
n-am fost mare fan fotbal, probabil din cauza formei mele anatomice oarecum sferice… anfa; m-am uitat la CM-uri, ca tot omul, mi-a plăcut coeziunea echipei ăleia (pînă și tata, un aproape retrograd, a zîmbit cîn’ i-a văzut galbeni în cap, în america), da’ am două observații de făcut:
1. la vaslui nu prea ieșeam în stradă, majoritatea fiind deja acolo…
2. nu înțeleg reticența în a recomanda documentarul generațiilor tinere; ar fi o bună ilustrare a vorbelor „cine-am fost și ce-am ajuns”, respectiv „hai, că se poate!”
probabil o să-l aștept pe netflix, da’ merci de sugestie, nu știam de el; unul pe care îl aștept cu înfrigurare este ăla despre Ilie Năstase; în condițiile în care nu prizez deloc personajul, da’…
Comentariu beton!32
Eu n-am vreo reticență în a-l recomanda generațiilor tinere, ba chiar m-aș bucura tare de tot să-l vadă. Eu am explicat de ce nu se va întâmpla asta. Și nu se va întâmpla.
Generațiile tinere o să rămână cu documentare despre Culiță Sterp, Jador etc.
Blonzi au fost in 1998, in Franta.
Țin minte că umblam în ’94 ca disperatul să completez albumul de la Panini, cu abțibilduri (cartonașe, mai pe scurt). Când făceam rost de bani să iau câte un plic să văd ce a picat. eram bucuros nevoie mare…toată ziua eram la Rodipet, să fac schimb de cartonașe cu care mai de care. Era un popă care se vedea că avea bani, că avea la dubluri, cât n-aveam eu cartonașe…Până și doamna de la Rodipet, care avea și ea plicuri desfăcute, ne lăsa să luam și la bucată.
Evident, echipa României se găsea cel mai greu…era și cel mai scump de „tranzacționat”. Pe Hagi, cred că ultimul cartonaș care îmi completa albumul, l-am luat de la cineva …dezlipit din albumul lui ( cu mâna lui), cu un pret de vreo 5 ori mai mare decît normal.
Am trimis albumul colet, prin poștă, în ultima zi de concurs, înainte să se închidă poșta….am stat cu emoție cu lunile, aproape că mi-am luat gândul că mi-l vor mai returna (căci ziceau că le trimit înapoi, după validare și încheiere concurs).
Așa că, da, la 12 ani…am avut și eu emoțiile mele în acea vară. Îl voi scoate la vară să îl pozez
Comentariu beton!32
Chiar mă gândeam dacă e ceva de filmul ăsta. Voiam să mă duc, tot așa, pentru amintirile din anii în care eram cu tata, să văd toate golurile alea, cum i-ar fi plăcut și lui să mai vadă.Ce momente frumoase am trăit atunci, asemenea emoții n-am mai trăit de-atunci pentru fotbalul românesc! Doar cu Simona am mai avut inima în gât și emoții maxime, dar asta e o altă poveste, despre tenis.
Dacă zici că merită văzut, mulțumesc pentru recomandare!
Îmi place fotbalul de când mă știu, pot spune fără sa greșesc că e pasiunea vieții mele.
Prima mea amintire din fotbal e de la 7 ani, de la meciul Steaua – AC Milan din 1989. Aveam un TV alb negru care bâzâia îngrozitor, așa că imaginea o vedeam la TV, iar sunetul îl ascultam la radio. Și mi-i amintesc, bineînțeles, pe Gullit și Van Basten.
Iar din 1990 știu tot ce mișcă în fotbalul românesc și în fotbalul mare. Am plâns la ratarea lui Timofte din meciul cu Irlanda și la golul lui Andreas Brehme din finală (țineam cu Argentina pentru Maradona).
Dar nimic nu se compară cu cât am plâns în 1994 la meciul cu Suedia. Vai viața mea… Aveam 12 ani… Efectiv eram de neconsolat. Săraca mama, nu mai știa ce sa îmi facă.
Cred că au plâns mulți români atunci. Pentru că am fost atât de aproape și pentru că nu știm când ne mai întâlnim noi cu așa ceva….
Comentariu beton!18
Am îmbătrânit cu toții. Bine, unii mai mult decât ceilalți. Dar sunt în asentimentul lu’ @nea costică (în Franța s-au vopsit în galben) cum că e bun și pentru generațiile mai tinere să vadă și să înțeleagă diferențele față de ziua de azi, când e chinuială mare cu sportul ăsta la noi.
Lu’ Gică Popescu nu prea i-a mai dat nimeni mințile înapoi după ce a dat de bani. Bine, nu numai lui, dar el a comis-o cel mai rău, măcar ceilalți s-au ascuns mai bine.
Nu știam de chestia asta până ieri când am văzut podcastul lui Micutzu cu Prunea și Stelea. Nu-s fan fotbal, da-mi amintesc când eram copil și tata era microbist înrăit, din ăla de țipa la tv când ratau. Tare aș fi vrut să văd documentarul ăsta. Poate o apărea pe Netflix peste vreo 2-3 luni.
Pentru mine ’90 si ’94 campinatele alea au coincis cu admiterea la liceu si cea la facultate.
Ce veri, ce descatusare dupa ce am luat si exemenele si am avut ocazia sa vad si meciurile alea … acum sunt la birou dar al dracu’ vant imi baga praf in ochi. Si inca nu am apucat sa vad filmul.
Nu o sa fie pe placul publicului ce o sa scriu acum dar raman la parerea mea: din toata mizeria din anii comunismului tot ne alesesem cu ceva pozitiv si anume ca toti simteam ROMANESTE. Evident, asta nu scade cu nimic meritele jucatorilor din generatia aia si faptul ca jucau ca o ECHIPA desi erau o galaxie de SUPER-staruri.
Au spus-o si Hagi si Popescu si altii: ei erau EDUCATI altfel (sa moara pe teren pentru tricoul nationalei) iar noi VIBRAM impreuna cu ei tot pentru tricoul ala si pentru echipa nationala.
Daca a iesit ceva bun din comunism, asta cred ca ar fi lucrul ala bun. Doar ca a durat maxim 2-3 generatii dupa care spiritul asta s-a dus pe lupa.
O sa dau un singur exemplu – la nivelul la care sutem astazi cu fotbalul, o calificare la Europene (sau o Halep, de ce nu?) este ceva ce nu se justifica, este ceva ce nu (prea) meritam si totusi se mai intampla. Si cu toate astea – in afara de aia 40-50 k oameni printre care ma numar si eu si care am fost la meciul cu Elvetia – „tara” a avut alte chestii mai importante de facut decat sa se bucure (da, cu iesit in strada eventual, dar sa marcam momentul ala pe care il asteptam cu totii dupa niste ani) cum ne bucuram noi in ’90 sau ’94. Sau tot „tara” asta a gasit resurse sa manance kkt cand Halep a castigat apelul la TAS.
Dupa ’90 noi am inteles si aplicat gresit o paradigma – americanii nu „saluta steagul” pentru ca SUA e miezul din fanta, deloc, SUA A DEVENIT miezul din fanta pentru ca TOTI americanii SALUTA STEAGUL DINTOTDEAUNA. Si o fac voluntar si cu mandrie, indiferent ce ar spune altcineva despre ei.
Ca tot vorbeam de Halep mai sus – in ziua cu deciza TAS, la DigiFM nea’ Mandruta a facut o emisiune de DEMOLARE a lui Halep si orice ascultator a sunat sa zica ceva „de bine” despre Halep era imediat luat in balon si realizatorul avea grija sa puncteze, dupa fiecare apel cu o parere contrara parerii lui, ca Halep a fost prinsa drogata si ca reducerea pedepsei nu inseamna ca e nevinovata. A tinut-o asa 2 fucking ore (m-a prins pe drum, asa ca am ascultat curios sa vad pana unde se poate ajunge).
Doar ca nici nea ‘Mandruta si nici altii nu au facut vreo emisiune (sau nu imi aduc eu aminte) in care sa o ia la pwla pe janghina aia de Serena care s-a trezit vorbind dupa suspendarea lui Halep ca ei i-ar sta mai bine cu 8 titluri la Wimbledon decat cu 7 … FMM de personaj jegos. Aia nu ne-a iritat, ca romani vorbesc, dar am gasit resurse sa fim jegosi tot cu Halep desi asta saraca si-a luat oricum 8-9 luni de suspendare mai mult decat era OK (si pe care nu i le mai da nimeni inapoi).
Pe scurt – de-aia nu (mai) avem performante pe nicaieri: pentru ca sportivii nu mai joaca pentru „tricoul nationalei” ci pentru bani dar si pentru ca „poporul” e mai preocupat sa faca Roamania/romanii de kkt decat sa zica/faca/contribuie cu ceva pozitiv. Pe scurt, se cheama PATRIOTISM (pentru analfabetii functional: NU, nu ma refer la demagogie AUR-ista sau alte mizerii) si noi nu mai avem asa ceva.
Comentariu beton!41
Hai sa nu exageram. 🙂 Era o perioada si inca mai este cand evaluarea jucatorilor se facea in special in turneele mari. Nu aveai atata internet, nu vedeai atatea reluari si meciuri de la diverse compionate. Acolo pe stadioane veneau tzamtzarii mari de jucatori si evaluau. Aveai interes sa joci bine … pt bani in special. 🙂
@Cryptoprocta ferox, nu-mi dau seama dacă ești naiv sau idealist, dar asta cu sportivii care jucau PENTRU tricoul nationalei este doar o dulce iluzie.
Am scris în articol cum a explicat Gică Popescu înfrângera cu Irlanda din Italia 90: ne-au luat banii mințile. Cum sună asta a patriotism și stricoul naționalei?
Uită-te la documentar, o să-l vezi pe Prunea explicănd că inainte de meciul cu Suedia avea ofertă de la PSV și încă o echipă mare. Era foarte dezamăgit că după ieșirea aia pe centrare nu l-au mai căutat. Hai să nu fim naivi și s-o credem p-asta cu patriotismul că nu e.
Una din cele mai mari probleme ale spectatorilor este confuzia dintre activitatea sportivă și patriotism. De cele mai multe ori, asta se întâmplă doar în mintea lor, cei de pe teren nu au treabă cu așa ceva. Din păcate, această confuzie a dus la evenimente tragice și, probabil, o să mai ducă. Sportul e sport, nu trebuie să moară nimeni pe teren, ci doar să-și facă treaba pentru care sunt plătiți, cu foarte mare accent pe ”plătiți”.
@MV – da sunt, uneori mai naiv decat ar trebui dar de asta m-am mai lecuit si idealist la modul permanent.
Exact asta am incercat si eu sa spun – faptul ca „le-au luat banii mintile” este real, fara dubiu. Si este si explicatia pentru ce s-a intamplat cu Irlanda si cu Suedia, parerea mea. Respect pentru Popescu ca a si recunoscut-o.
Departe de mine gandul ca un sportiv ar trebui sa se hraneasca cu diplome si medalii. Ce am vrut eu sa sublinez e capitolul atitudine (asa cum tine si de talent si de educatie si de perseverenta si de seriozitatea cu care faci ORICE meserie) dar eu vad o diferenta, mare, intre modul in care intra ai nostri pe teren azi, la nationala si cum ar trebui, de fapt, sa o faca.
Alt „unghi” din care putem privi lucrurile – eram in vacanta dar am urmarit campionatul de juniori din 2019. Nimeni nu ne dadea sanse sa … nimic! Jucatorii aia erau niste copii practic, jucau „de foame” si placerea jocului si am jucat semifinala, parca? OK, jucau si pentru potentiale transferuri, nu neg asta. Dar 4-5 ani mai tarziu unde sunt copii aia? E OK sau vreo performanta/diferenta ca Puscas joaca prin Diviza B in Italia si Coman joaca in Liga I in RO … asta, dupa parerea mea nu e o CONFIRMARE, cred ca e o doar o mediocritate pe care am ales-o. Din lipsa de variante, din comoditate, din „frica” de a te lua la tranta cu aia mari/care conteaza … nu stiu exact. Dar in 2019 copiii aia pareau ca vor creste si se vor putea bate cu oricine din Europa, azi parca nu mai arata chiar asa. Nu e o critica – pentru ca asta e nivelul in RO – e doar o constatare amara.
Ma rog, asa cum spuneam, eu sunt naiv/idealist si inca imi doresc si vad posibila o minune care sa insemna iesitul din grupe si depasirea minim a unei etape eliminatorii in Germania, om vedea ce-o fi …
Revin si subliniez – chestie de atitudine, asta mi se pare mie cel mai important lucru pentru un sportiv (odata ce a confirmat talent/calitati fizice, etc) e sa nu piarda din vedere faptul ca are o viata si trebuie sa-si asigure un venit dar sa nu piarda nici foamea de performanta sau placerea de a intra pe teren.
Poate și pt că am evoluat ca nație. Nu mai gândim sentimental ca proștii, am descoperit gândirea critică. Și atunci când treci totul prin sita creierului, lucruri ca incinsul horei printre șezlonguri ca să vadă străinii cum se distrează românii, fluturatul drapelului doar din spirit naționalist…. toate astea ți se par puțin primitive și balcanice. Eu unul mă bucur că nu ne mai comportăm ca înainte.
Nu am să uit niciodatâ cât l-am urât pe Urs Meier. Nu rețin contextul în care jucau ai noștri, dar sentimentul a fost atât de puternic!
Adolescentă microbistă, aveam postere cu Răducioiu, Hagi, Popescu, Lupescu și …. 😞Brolin! Ce l-am rupt în seara aia! Radio România Actualități difuzau ABBA și eu țipam cum pot da ei muzică suedeză în seara aia!!! Și acum știu că ziua lui Răducioiu este 17 martie 😀
O să mă duc să îl văd.
Atat spun: mi-au dat lacrimile uitandu-ma la trailer. Au fost cele mai frumoase momente traite vreodata la meciurile nationalei. Sigur ma voi uita la film.
Pentru mine fotbalul s-a sfarsit la Hagi – dupa ce el s-a retras nu am mai regasit la nimeni magia pe care reusea sa o faca atunci cand atingea mingea. Am fost la meciul de retragere a lui Hagi si am plans effectiv tot timpul.
As vrea sa vad filmul pentru ca e parte din viata mea.
Al vazut si eu meciurile alea. Nu sunt microbista, dar doamne cat ne-am bucurat. Imi amintesc ca oamenii devenisera superstitiosi si au tinut ca Țopescu sa comenteze si celelalte meciuri dupa ce am pierdut unul. Da, au fost timpuri frumoase cand tata si bunicul inca mai traiau si de cate ori era vreo pasa nu prea buna ii auzeam strigand si injurand. Da, ei erau microbisti.
Fostul mustăcios Vlădoiu a prins mai multe minute in film decât pe teren in meciul cu Elveția lui Hodgson.
Comentariu beton!12
Cam la fel, nu mai multe. :)))))
Ar fi fost frumos sa ne povestească Fane Preda de ce a defilat vreo juma’ de an in discotecile din Ploiesti echipat cu tricoul naționalei.
Dadada, :)))))))))))))
Și de ce i-a plătit pe ăia din galerie să afișeze banner cu „Bine ai venit acasă, Fane Preda!”. :))))))))))))))))))
Sau sa li se dezvăluie celor mai tineri de ce Craioveanu și Niculescu au fost excluși de tartorii grupului pe motive de furat gagica și nevasta.
In 98′ dupa o beție și dirijat de circulație, m-am trezit în arest în timpul meciului și mă tot frecam la ochi ce naiba am băut sau fumat de-i vad pe toți galbeni in cap
:))))))))))))))))))))
Aveam palmele transpirate din cauza emoției când se prezentau echipele și se cânta imnul.
N.am citit comm, si am sarit direct la faza aia cu prunea, n.am plans atunci, am plans pana dimineata, dupa penalty.uri… la meciul cu argentina, 3.2, dupa meci, unul si.a scapat gagica din masina, ca era halimai prin oras,aia statea iesita pe geamul din dr., a scapat cu viata dar nu si fara cateva fracturi…cu suedia a fos intr.adevar tragedie! Era o sansa unica sa fim printre primii 4 din lume!!! Cat despre Mircea sandu, sa o recunoastem ca de bine sau de rau, atunci s.au facut marile performante,…restul e nimic.
Oamenii astia, cu toate defectele lor, mi-au produs atata bucurie incat nu ma voi putea dezice niciodata de ei. Chiar daca nu cred ca au constientizat cu adevarat ce impact au avut, inclusiv la nivel de social.
Erau vremuri tulburi si majoritatea era dezorientata. Nu existau atat de multe optiuni ca in prezent, atat din punct de vedere al transmisiilor sportive cat si al altor surse de entertainment.
Azi, daca vrei si esti pasionat, poti vedea meciuri de fotbal live din cele mai tari campionate, Formula 1, box, handbal, baschet, tir cu arcul, orice. Basca filme, muzica, divertisment pentru toate gusturile.
Atunci era bataie sa prinzi un ziar de sport a doua zi, sa te pui la curent cu ce se intamplase in etapa. Fara cronica de meci, la care cel putin un ziarist trebuia sa faca deplasarea, eram in ceata total.
Din pacate nu e doar melancolie si regretul unor alte varste, pentru ca Generatia lor a ramas un varf, iar declinul ulterior a fost total.
Este greu sa le explicam celor mai tineri cum ne bucuram si de ce era incomensurabila mai mare euforia unor asemenea evenimente atunci, decat eventual ar putea fi in prezent. Drept dovada, a fost liniste si pace la Universitate dupa calificarea la Euro 2024.
Am avut ocazia sa cunosc personal si sa interactionez cu doi membri de frunte ai Generatiei: Regele Hagi si Ilie Dumitrescu. Gica e o fire complicata, ca majoritatea celor care frizeaza geniul, din pacate comunicarea nu e punctul lui forte. Ilie e un om elegant, la tinuta, la discurs, si care si-a depasit cu mult conditia.
In concluzie, am fost privilegiati sa fim contemporani cu ei, cu performantele lor, cu ratacirile lor, cu derapajele, cu pierderea mintilor, chiar si cu dezamagirile si tristetile.
Am sa povestesc cu alta ocazie, cum era cu mersul pe stadion. La meciul cu Ungaria, cand s-a intors Gica la Nationala, convins de Paunescu. Si nu pot sa uit ploaia aia nenorocita cu Slovenia.
Merită văzut și de tinerele generații. Ia să fac un experiment: îi iau pe puștanii mei de cls a 9-a ( ei merg oricum de dragul de a merge undeva și de a fi împreună) și apoi avem subiect de discuție la dirigenție. Și nu este vorba de patriotism, ci de sentimentul de apartenență la…. „ceva”… când se trăiește la comun o astfel de bucurie.
Multumesc! Aveam de gand sa merg la filmul/documentarul asta in proportie de 60-70% din aceleasi considerante ca si tine dar, acum am sa merg la el convins in proportie de 99%. Oare e prezentat si meciul Romania – Anglia (2-1) din ’98? Cu meciul ala am castigat un pariu facut cu profu’ de Romana in timpul examenului oral de la Bac, pariu facut in ziua meciului. A doua zi l-am cautat pe prof, mahmur (de fericire) fiind si mi-am cerut partea. Multumesc, inca o data!