Ai mei nu și-au vorbit vreo doi ani cu cei mai buni prieteni ai lor. Deși locuiau perete în perete cu noi, deși ea mai era și colegă cu maică-mea, vreo doi ani și-au dat doar „bună ziua” când se întâlneau.
După care, brusc, într-o zi, au început să-și vorbească din nou. Habar nu am cum s-a întâmplat asta, nu știu nici măcar dacă a fost chiar atât de „brusc”, dar așa am perceput eu la vârsta aia.
La toate astea mă gândeam azi-noapte, pe la ora 4:00, când m-am trezit să fac un pipi după care, în loc să adorm la loc, creierul meu a început să zburde pe câmpii.
L-am lăsat ce l-am lăsat și, din floare în floare, a ajuns la povestea asta cu ai mei si prietenii lor. Oricât am încercat să-mi aduc aminte cum au făcut de s-au împăcat si-au început să vorbească din nou, n-am reușit. E drept că sunt șanse mari să nici nu fi știut, eram copil când s-a întâmplat și nu mi-ar fi făcut mama confidențe din astea. Taică-meu nici atât.
Cert e că după ce-am obosit să încerc să-mi aduc aminte, m-am surprins gândind: „lasă c-o întreb mâine pe mama și mă lămurește”. Și, pe moment, nu mi-a sunat absolut nimic în neregulă la gândul ăsta. Abia după mi-am dat seama că, de fapt, nu am pe cine să mai întreb pentru că mama nu mai are cum să-mi răspundă.
Faza e că întâmplarea asta n-a fost singulară, pățesc de multe ori la fel. Au trecut aproape doi ani de când a plecat mama, dar încă am multe momente când mă gândesc la ea ca și cum e la Vâlcea și mă așteaptă să trec s-o văd. Alteori, mai ales când am dubii la câte ceva legat de gramatică, îmi pleacă mâna singură spre telefon s-o sun. Mi s-a întâmplat asta de nenumărate ori.
Este atât de nasol momentul în care îmi dau seama că mi-a jucat creierul o festă și că la Vâlcea nu mai e nimeni, că nu-l pot descrie. Băi, nu știu, dar pentru câteva secunde doare sufletul ca naiba. Deși știu foarte bine că nu mai are cine să fie la Vâlcea, plătesc din greu pentru secunda aia în care creierul meu și-a imaginat că mama n-a plecat nicăieri.
Pățiți și voi treaba asta? Și dacă da, trece vreodată? Sau așa mi se va întâmpla până mă duc și eu spre Veșnicele Plaiuri ale Vânătorii?
P.S. Foarte ciudat, dar nu am niciodată astfel de trăiri și gânduri vizavi de taică-meu. E drept că a plecat de mai bine de 10 ani, dar nu-mi aduc aminte să fi avut nici atunci, imediat după ce n-a mai fost. Oare de ce?
sursa foto: freepik.com
Am plâns.
Revin când pot să articulez două fraze.
Comentariu beton!84
🖤
Mama a plecat de 3 ani. Acolo unde se duc toate mamele când pleacă din lumea asta. O visez câteodată și mereu sunt conștientă că nu mai este. Imi doresc din tot sufletul să trăiesc măcar în vis momente cu mama în care să uit că nu mai este. Secundele acelea din vis mi-ar mai alina durerea pierderii ei.
Din nefericire creierul meu știe. Și nu vrea să uite.
Cred că o să duc cu mine durerea asta până când voi pleca și eu acolo.
Acolo unde se duc toate mamele când pleacă din lumea asta.
Comentariu beton!156
Taică-meu o murit-n 2017, da’ n-am pățit d-astea. 🤷♂️
Cu maică-mea nu-ș cum va fi.
Sper c-o suni des. Și sper c-o vezi de câte ori ai cum.
@MV: vorbim zilnic, uneori chiar și câte-o oră. Ne-nțelegem bine: ea-mi povestește de baba ei, io o ascult. Peste 4 zile va împlini 69 ani.
Și cu taică-meu am vorbit zilnic, după ce s-o pensionat de boală, până când o murit. Atunci n-apuca maică-mea prea multe să-mi spună că se pornea taică-meu și nu-l putea opri nimeni. 🤭
Comentariu beton!54
Să-ți trăiască! Ce mamă tânără ai.
Imi pare rau ca traiesti asta, si pot doar sa-ti spun cum a fost la mine. Sigur nu e vreo regula universal valabila. La mine a trecut. Dupa vreo doi ani. Cred ca m-a ajutat faptul ca am vorbit despre plecarea ei din ce in ce mai mult, ca sa ma aud eu pe mine si sa accept ca nu mai este. Sper sa-ti fie din ce in ce mai usor…
Comentariu beton!37
🖤
@Andreea cred că asta e. Am vorbit despre părinții noştri cu fratele meu şi aşa s-au dus visele. Cu alții n-aveam ce vorbi despre ei.
Da, mi se întâmplă constant. Pentru mine, Mamare este la ea în curte la Năvodari, lucrează curtea și hrănește animalele. Pentru mine ea trăiește, este acolo și știu că mă pot duce oricât să o văd și să stăm amândoi pe prispa casei.
Au trecut mulți ani de când a plecat, dar o simt vie și prezentă. Poate pentru că ea m-a făcut să fiu ceea ce sunt, o să trăiască în mine atâta timp cât trăiesc și eu.
Mi-au dat lacrimile în timp ce scriu, nu mai vad tastatura. Mă opresc aici.
Mulțumesc
Comentariu beton!111
🖤
Dacă fiul meu va scrie măcar o dată lucrul ăsta despre mine, cu siguranță nu am trăit degeaba!! Felicitări pentru asumare, pentru exprimarea emoțiilor și pentru iubirea ce o simțiți! ❤️🙏
Comentariu beton!28
Știu ce zici. La mine s-a mai estompat în timp, poate pentru că încă o am pe mama. Cum spui tu, secunda aia de conștientizare e aproape la fel de dureroasă ca momentul în care ai aflat vestea.
Comentariu beton!25
🖤
A mea a plecat acum aproape patru ani. Covid time. Nici nu am putut merge să o văd. Cu treaba asta învățăm să trăim. Cu arsura, zic. Că de trecut, nu trece. Și pe tata l-am pierdut acum mulți ani și, exact ca și tine, nu am avut trăirea intensă a pierderii. Asta pentru ca mama era aici. Când pleacă mama, pleacă copilul din tine. Ești orfan și copilăria ți-a fost smulsă brusc. Cred că sunt mulți plătitori pe lumea asta pentru secundele de arsă memorie a mamei.
Comentariu beton!11
18 ani peste 2 luni; n-a trecut; nici nu cred că va trece; să vezi senzații cînd ți se pare că o vezi pe stradă, prin vreun orășel, aiurea, pe unde n-ar fi avut ce căuta vreodată…; sau cînd trebuie să tragi pe dreapta că la radio e Delia cu piesa lui Savoy…
Comentariu beton!77
🖤
Nu știu piesa Deliei preluată de la Savoy, dar cred că azi nici nu vreau s-o știu.
La mine e cu Tata, de la Timpuri noi.
Tata nu mai e de aproape 30 de ani, rana e tot acolo.
Comentariu beton!32
Secunda nu trece.
Durerea de după se mai atenuează.
Comentariu beton!12
🖤
Cred că se întâmplă pentru că nu suntem pregătiți: n-au fost bolnavi, nici prea bătrâni, așa că atunci când se duc, noi nu putem accepta plecarea lor. Au trecut 42 de ani de când a murit tata, și eu încă îmi imaginez “cum ar fi fost dacă era tata”… hai că e sărată cafeaua în dimineața asta.
Comentariu beton!52
🖤
Offf, știu cum este. Și eu l-am pierdut mai întâi pe tata, apoi pe mama, la 4 ani distanță. Eu cu tata am avut o relație mult mai strânsă, dar jalea care m-a cuprins când mama nu a mai fost, a fost la alte cote. Peste pierderea tatălui am trecut împreună cu mama, era acolo, plângeam amândouă, râdeam amândouă când vorbeam de tata și de clipele amuzante. Exista încă acel cordon ombilical. Când s-a dus mama, chiar dacă am avut sprijinul soțului, al copiilor și al prietenilor, m-am simțit singură, orfană. Când așteptam pe culoarele de la morgă, am avut o durere persistentă în zona ombilicală, îmi venea să stau chircită. A fost momentul când mi-am dat seama că acea legătură cu mama, se rupsese.
Și da, și eu am momente când vreau să o întreb despre oameni, despre lucruri.
Am visat-o acum două nopți, nu mai știu exact visul, dar era așa cum mi-o aduc aminte, titirez, ușor nervoasă, îmi tot dădea “ordine”. Tata îi spunea în astfel de momente doamna colonel Ilonca.🥰
Comentariu beton!111
🖤
nu stiu, ambii parinti inca traiesc, dar au o varsta, asa ca se poate intampla oricand. incerc sa nu ma gandesc la asta, desi sunt constient ca este o realitate. In ultima vreme am mers mai mult la inmormantari pe la parintii prietenilor decat pe la nunti si botezuri. probabil ca acesta este ciclul vietii, nu il putem schimba cu nimic.
Comentariu beton!32
Nu probabil, sigur…
Am patit si cu tata care a murit acum 20 de ani si cu bunicul din partea tatalui meu care a murit acum 31 de ani. Senzatia aia cand te gandesti sau visezi ca stai de vorba cu ei si apoi realizezi ca ei nu mai sunt, e ingrozitor. De fiecare data simt un gol in stomac si inima incepe sa-mi bata cu putere. 😢😢😢😭
Comentariu beton!23
Nu trece. Ai mei s-au dus în 2005 tata și 2012 mama. Însă tot mai des îmi vin în minte tot felul de întrebări. Și îmi dau seama de tot felul de nelămuriri pe care nu mai are cine să le lămurească. S-au dus când încă nu-mi puneam toate întrebările, aveam 35, respectiv 42 de ani pe atunci. Am aflat abia de curând că mama a făcut pușcărie vreun an prin 1958 și că nu a vrut să vorbească despre acea perioadă nici măcar cu sora sa. Care soră a spus că mama s-a schimbat mult după aceea. Sunt sigură că, dacă știam, aș fi reușit să o determin să-mi povestească la bătrânețe și să se descarce. Mă bucur însă de fiecare dată când îi visez ca și cum sunt încă în viață.
Comentariu beton!45
Nu trece. Nici dupa 27 de ani. Nu are sens sa te (ma) aburesx. Nu trece. Nu incep sa povestesc ca iese cu riuri la mine.
Comentariu beton!26
M-ai facut sa imi dea lacrimile de dimineta. Mi-au dat lacrimile pt ca de cate ori ma gandesc la sora mea care a murit asa patesc, si sunt 10 ani de cand a plecat sus. Cu ea mi s-a intamplat prima data si dupa 1 an si cu mami, mai ales ca pe ea am tinut-o la mine ultimii ei 10 ani de viata.
Comentariu beton!23
Cunosc sentimentul. Nu trece. Doar că, cu timpul înveți să te „obișnuiești ” cu asta. Înveți să trăiești cu asta. Mama a murit de 6 ani, tata de 22. Mie ce îmi lipsește cel mai mult e cand asa vrea sa-i povestesc ceva ce mi se întâmplă sau sa mai bârfesc cu ea despre unul sau altul. Încerc sa ma gândesc ce ar zice daca i-a spune. Reacția ei ghidușă, sigur m-ar face sa râd. La unele chestii serioase parca îl vad pe tata venind cu expresia lui preferată „… spuse ea, și-și aruncă ciorapii-n supă”😄.
Cel mai greu mi-e cand aș mânca ceva mâncare pe care numai mama o făcea. Ultima dată mi-a făcut gogoși (pancove, cum le zice la noi). Nu am mai mâncat de atunci și nici nu fac, desi știu sa fac…
Asta este. Ce sa mai zic… Cu amintirile rămânem. Curaj.
Comentariu beton!44
L-am pierdut pe tata in decembrie 2020 (mama s-a stins acum 20 de ani). Il sunam de doua ori pe zi, dimineata dupa prima sedinta pe care o aveam, si seara, dupa ora 8. O lunga perioada de timp dupa ce nu a mai fost, ma gandeam ca trebuie sa-l sun, sa vad ce mai face, sau sa-l intreb daca are nevoie de ceva. Mai mult decat atat, apartamentul in care locuia a ramas neatins ceva mai mult de un an, dar ma duceam o data pe luna sa citesc contoarele de apa si curent. Aproape de fiecare data aveam senzatia ca apare din ultima camera si se bucura ca ma vede – ‘A venit baiatul meu!’
Pe scurt, la intrebarea ta, da, am patit si eu asa ceva. Nu cred ca o sa treaca, uneori si azi mai am senzatia ca a am uitat sa-l sun. Doare, dar nu prea ai ce sa faci. Asta este viata.
Parerea mea este ca, in momentul in care parintii nu mai traiesc, realizezi ca ai imbatranit.
Comentariu beton!75
Imi pare rau ca treci prin asta. Eu ma gandesc la vremea cand nu voi mai fi si as vrea ca fiica mea sa stie ca poate oricand sa „vorbeasca” cu mine,stiind bine cum gandesc.
Probabil ca ai fost mai apropiat de mama ta si de aceea o visezi mai mult pe ea decat pe tatal tau.
Nu mi se pare „de speriat” faptul ca inca ai impresia ca este la Valcea. Ea va fi intotdeauna in inima si mintea ta,deci langa tine !
Comentariu beton!22
Da, și eu pățesc asta. Eu aveam multe glumițe cu tata, și când văd ceva, mă gândesc să îi arăt, dar îmi dau seama că nu mai pot și atunci doare ca și cum l-aș fi înmormântat ieri. ☹️
Comentariu beton!13
Senzația de pierdere rămâne mult timp, dar trece strângerea inimii după câțiva ani. Cred că e și din cauza faptului că a murit brusc.
Când a murit tata, de câte ori sunam acasă și răspundea mama, încă pe fix la vremea aia, aveam o ezitare și îmi trecea prin minte ”unde-o fi tata?” Când intram în curte mă așteptam să apară. Iar pe stradă încă îl „văd”. Și senzația de pierdere apare. Eu am obiceiul să îl pomenesc destul de des, pentru că tata era vesel și cu glumele la el. Și pot râde de ce făcea sau spunea el, dar și să simt încă pierderea.
Comentariu beton!22
Mihai,m-ai răscolit in suflet.Mama va face 15 ani de când nu mai e,iar soțul a făcut 14 ani in februarie,beau cafea împreună în ceruri.Pot să spun clar:n-o mai aștept pe mama, mă gândesc la ea când e greu sau in conversație cu neamurile; singură, după un timp scurt,mi-am revenit din amăgire când am schimbat ușa casei la propriu și am realizat că mamei i-ar fi plăcut să am termopan la casa,dar ea n-a apucat să vadă făcut,nu mai era în viață atunci.Posibil, că am auzit și la alții străini,nu neamurile noastre, să fie ceva in gândirea noastră mai ales când sunt zile de pomenirea lor,poate credință,nu știu,un sentiment straniu care se arată mai ales în zilele acestea.
Comentariu beton!12
Am vrut să o sun săptămâna trecută. Iar azi dimineață m-am gândit să îi scriu să îi zic una-alta. Am numărul ei de telefon, mesajele sunt doar arhivate, nu șterse. Nu trece, pentru că nu ai cum să ștergi o parte din tine. Amprenta aia de grijă și iubire care te-a dus prin viață.
Comentariu beton!18
Nu trece, se accentuează cu vârsta…
Tata a mrit acum 4 aniși când am gânduri de spre el, vorbesc cu mama. Cred că greu va fi când ea nu va mai fi. Îmi dau seama că ar trebui să vorbesc despre mai multe cu ea dar tot amân. Noroc că a avut fiică-mea un proiect cu arborele genealogic și a cos de la bunici povești despre bunicii lor, povești pe care eu nu m-am obosit să le aflu. Acum când merg la socri, îl înregistrez pe tatăl soțului meu despre cum au fost refugiați și au fost nevoiți să plece de acasă, ce își amintește el despre parinții și bunicii lui.
E greu că vezi că se scurge viața din ei …
Comentariu beton!12
Nu pot sa-mi dau seama cum este pentru tine, si nici nu vreau sa-mi imaginez, cât încă o am pe mama. Dar gândul ca la un moment dat n-o sa mai fie, ma sufocă, la propriu. Trebuie sa fie ingrozitor de nasol…
Comentariu beton!12
Eu pot sa-ti spun ca dupa 15 ani de la moartea fetei mele inca o „vad” pe la terase sau in vreun grup de fete si mi se taie picioarele. Încă îmi vine să o sun sa-i povestesc cate-o chestie interesantă. Secunda aia de durerea cumplita nu dispare, dar te obisnuiesti cu ea.
Soțul s-a dus de cinci ani și inca il astept sa mergem la cumpărături, inca imi vine sa-l sun cand vad fosta lui masina de serviciu prin oras.
PS: inca am numerele lor de telefon pe apelare rapida, uneori mi-e frică ca o sa le apelez din greseala si ca va răspunde cineva străin 🥺
Comentariu beton!87
Vai, Ina, ce tragedie. Și cât de puternică ești. Te îmbrățișez, asta după ce îmi șterg lacrimile.
Comentariu beton!24
Băi… muci m-ai făcut. 🙁
Plâng din nou, mi se adună lacrimile în barbă și se scurg pe tastatură.
Rămâi mut când realizezi câtă durere pot duce unii oameni.
Ina, îmi pare atât de rău.
Comentariu beton!13
Cosmarul oricarui parinte. Te imbratisez Ina😢😢.
Comentariu beton!14
Ina dragă, comentariul tău mi-a adus lacrimi în ochi. Am un singur băiat ( sint bunica) dar am trecut de curind ( 4 ani) printr-o problemă de sănătate care m-a scos literalmente ,, de pe sine”.Sint bine acum, dar oarecum schimbată. Îți doresc multă multă putere … fără să te cunosc… te îmbrățișez virtual!❤️
Doamne ce durere, de nedescris. Ce-o fi in inima ta, numai tu stii!
Eu daca am o mangaiere cu moartea mamei, o am doar pentru ca s-a dus inaintea fratelui meu. Si daca cumva m-am impacat cu moartea ei, cu a fratelui deloc, desi au trecut 5 ani.
Culmea este, ca in noaptea de priveghi pentru el, fata lui cea mica a atipit putin si a visat-o pe mama si pe matusa mea, care i-au spus sa stea fara griji, pentru ca acum se vor ocupa ele de el.
Pentru mine, cu cat trece timpul, cu atat imi este mai dor. Le fac toate pomenirile, nu neaparat ca eu cred in ele, ci pentru ca ne adunam toti acasa si povestim de ei si poate si cu ei, cine stie?
Desi au trecut 20 de ani de cand s-a dus, eu cred ca am visat-o pe mama de 3-4 ori, si intodeauna mi s-a intamplat ceva rau, asa ca acum, parca imi este si frica sa o visez.
Inclin sa cred ca a vrut sa ma avertizeze. Dar stiu sigur ca ne protejeaza de acolo de unde e. Este greu, dar asta-i viata.
Trebuie pus un disclaimer la inceput, nu de alta, dar m-a luat un plans teribil in metrou. Tata s-a stins acum 6 ani, imi lipseste in fiecare zi..:
Comentariu beton!23
Eu pățesc asa cu mamaia. Vorbesc cu mama și încep sa o întreb de mamaia sau îmi iau telefonul sa o sun sa ii povestesc nu știu ce. Nu mai e mamaia de 2 ani, nu știu dacă o sa treacă chestia asta vreodată, dar doare rău când se întâmplă
Comentariu beton!11
Taică-meu a murit în ’91, da’ foarte rar mi s-a întâmplat să-l visez. Maică-mea este în viață și aproape toate apelurile pe care i le dau sunt video. Bine, seara când sunt acasă. 3-4 minute pentru ea este o bucurie să ne vadă (câteodată facem conferință în 3, eu, soră-mea și mama)
Comentariu beton!21
Anel, să te bucuri de ea, să ai grijă de ea. Articolul ăsta m-a cam răvășit. M-a făcut să mă gândesc la toți cei care nu mai sunt, la faptul că nu mai am la cine să merg la Băilești, doar la cimitir. Și ca să-mi ostoiesc dorul de toți, m-am apucat să fac o ciorbă de praz, ca la olteni. Mâine mă duc la piață, să văd dacă a apărut dragaveiul, să fac o mâncărică peste care să arunc un ou ochi. Și dacă aș avea și o pâine în țăst….
Comentariu beton!19
Doamnă, weekendul trecut am fost acasă, iar comanda pe care i-am cerut-o mamei (ea m-a întrebat ce-mi face) a fost: ciorbă de dragavei și mâncare de dragavei. Cu pâinea în țăst e mai greu, nu-i mai cer, trebuie sa ridice o jantă de camion cu pământ pe ea…
Asa sunt țesturile pe la noi.
Săru’mâna!
Comentariu beton!11
Nu cred ca trece. Ai mei au murit la 4 luni distanta, in 2022, mai si septembrie, zi de 13 la amandoi. Sunt zile in care le spun lucruri in gand: “uite, vezi ca…” zile in care le dau telefon… imaginar si ii aud, si zile in care nu cred ca ei chiar au trecut in alta lume. Nu trece. Dar nici nu stiu daca trebuie sa treaca…
Comentariu beton!17
Luna viitoare se fac 9 ani de cand tata nu mai este.O mai am pe Mama.Durerea nu trece ,doar se mai estompeaza si inveti sa traiesti cu ea .De cate ori mi se intampla ceva ,vreau sa-i spun si ii spun doar ca in gand,nu mai pot altfel.Vorbesc zilnic cu el si despre el si parca imi mai astampar dorul.Dar durerea nu trece .Si nu cred ca va trece vreodată. Sper doar sa o am Mama cat mai mult timp pentru ca nu stiu ce m-as face fara ea ,nu stiu daca voi putea fara ea.
Poate apropierea sufleteasca a fost mai aproape de mama? Nu stiu,io-s fara mama de la 13 ani. Mai retin cum era dar vocea ei nu o mai tin minte. Surasul ei la fel. S-au blurat atatea chestii incat zici ca n-a existat. Nu mai exista nimic care sa-mi aduca aminte de ea in casa. Nu mai avem lucruri de a ei, de mutat ne-am mutat unde am trait in copilarie si e ciudat. Ca o fi bine sau rau, habar nu am…
Nu cred ca trece vreodata sentimentul acesta…
Comentariu beton!12
Ce m-ai lovit azi. 9 ani de cand a murit tata. In primii doi ani il visam des, si culmea in vis stiam ca murise si se reintorsese, eram mirata si apoi atat de fericita! Dupa ma trezeam si imi dadeam seama ca nu are cum sa invie. Acum nu-l mai visez, nu mai e durerea aia mare, s-a atenuat, dar din cand in cand, de cateva ori pe an am o criza de disperare i-as putea spune in care ma apuca un plans cu zguduituri. Incerc sa nu plang cand cineva spune ceva despre tati in general sau al meu in particular. Iar m-a apucat plansul.
Comentariu beton!16
Ai mei au murit amândoi, la un an distanta unul de celălalt. Se împlinesc 2 ani de când nu mai e mama și de 3 de când nu mai e tata, totul brusc și fără avertismente clare…poveste lungă, amândoi alcoolici. După ce a murit tata parca a fost mai ușor pt că încă mai era mama…după mama s-a golit tot. Nu știu dacă trece, știu că trag de mine sa ajung la cimitir, știu că am un gol in stomac când merg in apartamentul lor, știu că îmi e dor de ei și aș vrea să scap de sentimentul asta de singurătate…pentru că ei erau singurii care erau lângă mine dezinteresat, așa cum erau ei.
Te îmbrățișez și sper sa nu treacă, sper sa fie mai ușor, că eu trăiesc și cu frica asta, sa nu cumva sa ii uit…
Comentariu beton!13
Nu trece. Tata s-a dus subit, acum nici doi ani, a fost un soc pentru noi toti. Nu e lucru in viata asta care sa mi se intample si sa nu vreau sa-l sun sa-i povestesc. Desi lucrurile rele nu le impartasesti mereu cu parintii din dorinta de a ii proteja, a nu isi face griji pentru tine, cu lucrurile bune e altceva. Pt ca stii ca nimeni nu se bucura mai tare pe lumea asta decat ai tai atunci cand esti fericit. Si nu trece nici dorul, nici durerea. Doar inveti să trăiești cu ele.
Mă țin cu greu să nu plâng…💔
Nu știu sentimentul dar m-a cuprins o tristețe groaznică citind ce ai scris.
Mama mea locuiește în Italia, nu am văzut-o de 2 ani de zile.
M-am maturizat gândindu-mă la ea fără să o am aproape (a plecat acolo în 2004).
De fiecare dată când pleacă în Italia, în aeroport, îmi spunea că pleacă un pic, cât sa bea o cafea.
Plâng de fiecare dată când îmi spune asta, lungi cafele mai bea mama mea.
Te îmbrățișez.
Comentariu beton!42
M-ai rupt. Nu trece. Mai sint si momentele in care le aud vocea si expresiile. Sau cele in care dimineata ma uit in oglinda si il vad pe taica-miu. Si atunci ma loveste.
Comentariu beton!13
Sunt absolut convinsa ca in 20 de ani de cand a plecat mama, m-am gandit la ea mai mult si mai des decat am facut-o cand era fizic langa mine… dar cel mai dureros este ca-mi dau seama ca i-am dus la cimitir, timp de 20 de ani, mai multe flori decat i-am daruit in 45 de ani cat am fost impreuna…
Comentariu beton!28
Ani de zile după ce a murit tata (2015) a trebuit să fiu atent când vorbeam cu mama să nu cumva să îmi scape un „și tata ce a mai făcut, totul bine?”,, cum întrebam mereu. Și acum, când o sun, îmi mai vine întrebarea asta pe limbă…
Comentariu beton!18
Sunt 8 ani aproape si inca am porniri si ganduri de genul…si parca inca o astept pe ea, bunica, mama care m-a crescut de cand aveam 2 saptamani pana a inchis ochii.
Articolul tau mi-a amintit de un comentariu citit unde persoana spunea ca dorul si acel gol in suflet dupa ce pierzi pe cineva sunt asemanatoare cu niste valuri uriase care vin peste tine, te inghit, te zdruncina din toata firea, dupa momentul de soc valurile vin mai rar insa cu aceeasi intensitate, mai trece ceva timp si intensitatea mai scade insa ele vor fi tot timpul acolo, cand din senin apare o amintire, o melodie, un parfum familiar. Si asta face parte din viata, nu ne despartim nicioadata cu adevarat de cei plecati, ii purtam in suflet
Comentariu beton!16
Sunt 2 ani de când soțul meu nu mai este. M-am mutat în orașul unde ne-am cunoscut și ne-am îndrăgostit. Mă plimb singură evitând cât pot locurile pe unde mergeam împreună. Și de fiecare dată când se apropie aniversarea unui copil gândesc „să nu uit să-i aduc aminte, că el cam uită” apoi îmi dau seama că nu am cui. Nu mai am cui.
Comentariu beton!48
Nu trebuia să scriu textul ăsta, nu trebuia… 🙁
…au trecut 11 ani de când s-a dus mama și 8 tata și tot am momente când îmi trece prin cap „las că sun mâine și întreb”, legat tot așa, mai ales de chestiuni de istorie și fizică. Căci, deh, tot profi…
Comentariu beton!11
Din păcate, nu trece niciodată. Pare că trece, dar nu. Mai dureros este când pleacă amândoi în lumea de dincolo. Întotdeauna când este ziua mea, mă trezesc cu speranța că va suna telefonul și voi auzi vocea mamei. Era prima care mă felicita. Sunt 13 ani de când sper pentru o clipă și probabil că voi spera mereu.
Comentariu beton!13
Nu trece, cel putin la mine n-a trecut, dupa 22 de ani. Durerea aia mare de inima, aia care te insoteste tot timpul, se estompeaza cu timpul, la mine cam intr-un an, probabil de aia se cheama anul de doliu, dar ramane ceva permanent, care se ascute cand te gandesti la ei, cand ii visezi.
Jur ca nu mint, azi noapte tot la 4 jumate m-am trezit, dar am apucat sa readorm si am visat-o pe mamaia, am imbratisat-o si-am pupat-o. Saptamana trecuta s-au facut 6 ani de cand a murit, si-a fost ultima dintre bunici. Si tot in visul asta, dar mai neclar, a fost o intrebare cu care m-am si trezit „Cum, mama a murit?”
Cu visele e o evolutie curioasa, ii visam des pe parinti, in primii aprox 5 ani ii visam vii, fara sa-mi pun intrebari, apoi a urmat o perioada cam intre 5 si 10 ani, in care ma bucuram ca ii vad, dar ma indoiam „Cum, n-ati murit?”, dupa care iar i-am visat vii. Si curios, pentru ca i-am inmormantat la tara, in satul bunicilor, in toate visele actiunea se desfasoara acolo, nu la bloc, unde am stat 19 ani.
No bine, nu trece. N am apucat sa mi dau seama daca e vreo diferenta intre unul si celalalt, s au dus cumva la pachet. A fost „naspa” la dublu! Sentimentul ala, eu a cui mai sunt?!
Nu, nu trece niciodată! Tot 2 ani de la…
Am crezut că mama este veșnică…💔
Cel mai bun prieten a murit intr-un accident la 26 ani. Si acum, la mai bine de 15 ani de cand nu mai e, bag mana dupa telefon sa il sun pentru tot felul de prostii. Pentru o fractiune de secunda uit ca nu mai poate sa raspunda..
Comentariu beton!15
Offf! Bunica mea nu mai este de 25 de ani, ar fi avut acum 117 ani. Rațional știu că așa este viața, că nimeni nu trăiește veșnic, dar mi-e dor de ea în fiecare zi. Durerea nu se atenuează, doar înveți să trăiești cu ea. Din când în când o mai visez. Atunci mă trezesc mai bine, parcă i-aș fi făcut o vizită.
Comentariu beton!11
Este unul dintre cele mai emoționante articole pe care le-ai scris, am nod în gat și lacrimi în ochi 💔
Nu am răspuns la intrebare, din fericire nu cunosc sentimentul, doar am vrut sa spun ca îmi pare rău pentru oricine experimentează o astfel de durere…este greu, foarte greu… 😔
P.s: probabil cu tata nu a fost asa pentru ca încă era mama. Dar este doar o părere…
Comentariu beton!15
Nu trece!
Sunt aproape 15 ani.
Doar am învățat să gestionez golul.
Atât …⚘️💔
Comentariu beton!11
Ne-ai dat greu azi… nu mai pot sa fac nimic
Comentariu beton!11
mda, îmi pare rău. 🙁
De 16 ani a murit mama. In vis-si o visez des-nu e moarta, nici macar bolnava. Am visat-o bolnava de doua ori si cand m-am trezit m-am simtit ca atunci cand a murit. Durerea e aceeasi cand iti dai seama ca nu mai e. Pentru ca, asa cum spuneai, creierul nu stie ca a murit. Dar gandul ca o sun-ca nu mai fac nimic pana nu o sun-l-am avut ani, prea multi ani. Apoi s-a potolit. Anul trecut, dupa mult timp, am mai avut o strafulgerare de gand-sa o sun. E o pierdere care nu se compara cu nimic. Iti rupe bucata din suflet si nu se mai repara in veac😭😭😭
Comentariu beton!11
Mama a plecat acum, in ianuarie. In ultimul an si jumatate a fost ingrijita intr-un camin. Nu ma mai recunoastea, dar o stiam ca e acolo. O vedeam zilnic pe camera asa cum o vedeam si mai inainte de a se agrava boala, cand era singura in casa. Zilnic cam toata ziua: ia sa vad daca a venit la gustare, parca se misca cam greu sa vedem sa vad cum vine la pranz, aaa merge bine dar sa urmaresc si la gustarea de la 5, hmmm parca a plecat cam repede ia sa vad si seara …si tot asa.
Pleaca singur mousseul spre tabul din favorite sa vad ce face ba la 11.00 ba la 14.00 doar ca ei ii duc flori in alta parte.
Ma intreb in cam fiecare zi pe unde a pus chestii si unde gasesc una-alta caci m-am mutat in casa ca sa am grija de gradina, 3 gaini si multe pisici.
Comentariu beton!16
Nu trece niciodată. Cu anii se simte un pic, un pic mai bine față de început. Ai mei au 12 și 11 ani de când nu mai sunt. După moartea tatălui (mama a fost prima), durerea a fost dublată de sentimentul de orfan, ceea ce m-a luat prin surprindere. Nu eram o copilă și am o familie și frați, dar sentimentul că sunt singură pe lume a fost îngrozitor. Cred că de aici vine acea secundă de durere acută. Peste ani am vorbit cu frații mei și mi-au confirmat că s-au confruntat cu același sentiment de durere și abandon. După ani, eu am ajuns de la ”să o sun pe mama” la ”asta știu de la ai mei”. Cred că o să ajungi și tu acolo și o să fie un pic mai bine.
Comentariu beton!12
Off…10 ani se împlinesc anul asta. Cel mai mult ma doare ca nu a apucat sa ma vada la casa mea, sa-mi cunoască copii. Dar atunci când unul din ei se îmbolnăvește pe mama imi vine sa o sun prima data. In 10 ani fiecare vis cu ea a fost o revărsare a frustrarilor mele. Ea mereu era vie dar nu venea la nunta mea, nu venea sa-si cunoasca nepoții. Mereu ma visez suparata pe ea desi ea, saraca, nu a avut nici o vina. Cancerul mi-a furat-o cu 2 luni înainte sa împlinească 50 de ani. Era tanara si frumoasa si nu merita o soartă asa cruda, dureri asa mari, dupa o viață plina de incercari. Iar la cativa ani dupa mama a murit si bunica din partea ei. Le am pe amândouă la acelasi cimitir dar ani de zile mergeam cu o singura lumanare. Creierul meu nu reusea sa țină minte ca am nevoie de doua. Sper sa fie amândouă acolo si sa ma astepte si pe mine cand o sa-mi vina timpul.
Comentariu beton!12
Mai Mihai, de ce ne faci asta 😔? Mama s-a dus acum 2 ani jumate, bunicul, ultima mea ruda la 5 luni după ea. Nu cred ca trece vreodată, poate doar înveți sa gestionezi mai bine emoțiile. Cu mama în zilele în care nu stateam la ea vorbeam zilnic 1-2 ore la telefon. Ea a fost și bolnava in ultimii ani, iar multe luni după ce a plecat, seara la 9 întindeam mana sa o sun, ca era ora nostra. Și acum ii păstrez abonamentul și numarul de telefon și cum spunea cineva mai sus, mai bine de 1 an nu am putut misca nimic în casa ei. De câte ori intram în apartament o vedeam în camera ei, întorcând capul spre usa și luminând-se la fata ca am venit.
Nu stiu daca trece vreodata…
L-am pierdut pe tata acum 2 luni jumatate. Fix pe 1 ianuarie la 00:21, cand afara bubuiau artificiile si se ciocneau paharele cu sampanie tatal meu a ales sa plece de langa noi dupa o luna crunta de suferinta,de stat in spital conectat la oxigen…ne asteptam intr-un fel ca ne pregatisera doctorii, dar nu vroiam sa cred, sa accept acest lucru asa ca am sperat pana in ultima clipa la un miracol. era prima persoana cu care vorbeam dimineata cand plecam la munca pe video cat tinea drumul si prima persoana pe care o sunam cand plecam de la birou. am avut o super relatie cu el, eram f apropiati si vorbeam orice. Imi lipseste asa de mult si doare al dracului de rau; inca am impresia ca il mai pot suna, inca imi doresc sa ii aud vocea si sa imi spuna orice…dar orice
inca plang pana tarziu in noapte in fiecare zi si nu imi vine sa cred ca nu mai e. imi doresc sa fie doar un vis urat si sa imi spuna cineva ca el e acasa sa ma asteapta.O am pe mama si pe frate-miu, am sot si copil…dar dorul e asa mare si simt ca o parte din mine lipseste…
Comentariu beton!25
Nu trece, învățăm să trăim orfani… Sunt mai bine de 23 de ani de când a plecat mama și 20 de când a plecat tata. Și uneori te apucă un dor d-ăla de doare rău, și tare ai vrea să-i mai poți strânge o dată în brațe… Cum spunea cineva mai sus, e sărată cafeaua (iar) în dimineața asta.
Tata a plecat brusc in 2019. A fost primul care mi-a pus o carte interesanta în mână, când aveam 6 ani. Fara sa ma oblige sa citesc, doar povestindu-mi cat de minunata este (inca incerc sa imi mai amintesc care a fost acea carte- cred ca ceva de Jules Verne). Și de acolo mai departe am citit biblioteci întregi.
Vorbeam cu el despre cărțile citite și întotdeauna îmi aprecia părerea, chiar dacă nu era la fel cu a lui.
L-am învățat apoi sa caute informații pe google (era un autodidact, dar nu se descurca niciodată cu tehnologia, deși își dorea sa afle cat mai multe) și simțeam ca asa ii pot multumi pentru ce făcuse pentru mine când eram copil.
Învăț sa ma obișnuiesc cu ideea ca nu mai e.
Îl visez foarte rar, atunci am discuții cu el despre cărți. Chiar dacă nu am mai pus mana pe vreuna din 2019..
Comentariu beton!15
Mihai pe 28.07 se fac 3 ani de când mama a pierdut lupta cu boala.. În primul an am simțit-o des lângă mine. În primele 3 luni am văzut-o, am simțit-o, am ținut-o de mână până adormeam. Și asta m-a ajutat enorm să merg înainte..(Știu pare din alt film, dar nu e prima persoană care a murit cu care am avut astfel de trăiri, am cumva o legătură cu lumea spirituală). De multe ori mă trezeam zicând „să vorbesc cu mama, să o sun pe mama, etc” Uneori chiar vorbesc cu ea,mă gândesc că undeva în lumea asta mare mă aude, dar nu poate să-mi răspundă.. Într-o dimineață anul trecut, mă spălam pe ochi, și dintr-o dată mi-a venit în cap gândul „trebuie să o sun pe mama”, am simțit-o ca pe o palmă după ceafă. Am ridicat capul, m-am uitat în oglindă, cu un ochi plângeam, cu unul râdeam.. În primul an nu am știut de capul meu, nu știu cum a trecut. Am momente în care mi se face atât de dor încât nu mai pot face nimic, zac și plâng până la epuizare. Sunt zile mai ușoare, sunt zile extrem de grele.. Dar încerc să iau zilele pe rând, pentru că de multe ori nu pot mai mult. Am zile în care nu mă gândesc la ea și îi văd poza și mă simt vinovată.. O astfel de pierdere te schimbă mult și trecerea timpului nu atenuează cu nimic din păcate.. 🥺
Comentariu beton!13
Si eu am simtit-o pe mama pe linga mine timp de ani de zile. Ma si enerva, ca ma cicalea tot timpul.☺
Am fost la vraci ca sa tai legatura cu ea si sa o las sa plece in lumea de lumina.
Astazi stiu ca durerea acuta a pierderii ei, care a venit subit, mi-a determinat creierul sa creeze un antidot care a fost prezenta ei linga mine dupa moarte.
O visez insa si acum, nu de multe ori imi dau seama ca nu poate sa fie vie, cum e in vis.
Si da, si eu am inca tendinta sa o sun, dupa 6 ani de cind s-a dus….
Eu am pierdut-o pe mama la mijlocul lui ianuarie. De câteva ori pe zi îmi vine sa pun mana pe telefon sa o sun, pt ca asta făceam de obicei.
O parte din mine a incetat sa mai existe…. Pe tata l-am pierdut acum 22 de ani, dar asa cum zici tu, a fost altceva, alta durere….
🖤
O bună prietenă a plecat în altă lume acum 6 luni. Brusc, ruptură de anevrism pe când înota în bazin. Trăia în Germania. Și acum pun mâna pe telefon s-o sun și simt un cuțit, o sfâșiere când realizez că nu va răspunde. La fel cu întrebările despre anumite evenimente trecute. Nu mai am cui să le adresez, rudele și prietenii pleacă pe rând.
În legătură cu PS. Suferința după tată a fost atenuată de prezența mamei, încă acolo. Durerea mare este când nu mai e nimeni în spate.
Nu trece durerea, însă se acutizează dorul! Îmi este așa dor de tati. Prea devreme și prea brusc a plecat, vocea aproape că i-am uitat-o. Singurul lucru care mă mai alină este acela că ultima dată când ne-am văzut l-am strâns în brațe. Uneori nu conștientizez că nu mai e. Mă gândesc să îl sun și să îi povestesc despre ceva…. dar ține puțin faza. În câteva clipe mă reîntorc la realitate. Este firesc și natural, toți suntem de acord cu asta, dar la fel este și dorul de ei. O sinceră și caldă îmbrățișare tuturor celor care și-au pierdut părți din inimi și din suflete! Și chiar dacă este o dimineață plină de lacrimi și povești greu de citit, este încă un moment în plus să ne amintim de ei și după să ne gândim cu drag și un zâmbet mic pentru ei!
Să ne fie de veghe de SUS și noi să nu îi uităm nicicând…
Comentariu beton!12
Eu ma bucur la fiecare vis cu tata, caci am impresia ca il uit mai putin daca il visez.
Nu cred că trece senzația asta că încă sunt pe undeva acolo.3 ani de când a murit mama și încă mă uit să i cumpăr ceva frumos când vin acasă. Senzația aia de gol când îți dai seama că de fapt nu mai este e nașpa rău. Mai nostim este atunci când mă îmbrac cu ceva ce mama ar dezaproba și mi amintesc cum mi ar zice…..tot aiurita ai rămas degeaba ai îmbătrânit. Oooo și altceva pe măsură ce trece timpul îmi dau seama ca avem din ce în ce mai multe în comun iar când trăia toată viața mea a fost o revoltă în a nu I semăna 😀Dragele noastre mame….
Tata s-a dus brusc acu’ aproape 32 de ani. Inca il mai “vad” pe strada si dau sa alerg spre el. M-a iubit enorm. Si eu pe el. Mama s-a stins acu’ 7 ani, dar eu inca ma surprind cumparand stofe, “sa-mi faca mama o rochie”, cum mi-a tot facut toata viata…
Asa patesc cu bunica mea care s-a dus la sfarsit de noiembrie anul trecut. M-a crescut primii 13 ani din viata, la ai mei mergeam in weekend (pana au reusit sa ia apartament mai mare sa am camera mea). Bunicul s-a dus cand eu aveam 14 ani si desi suna stupid mereu am fost lipita de el maxim si mi s-a parut ca nu am stiut sa il apreciez cand era cu noi. Si am decis cu bunica sa nu mai fac la fel. Mergeam cat de des puteam la ea si o sunam mereu si ii spuneam ca o iubesc si ea imi raspundea ca nu poate sa ma sufere – traditia noastra. Cand l-am cunoscut pe partenerul meu nu l-am dus la ai mei, ci la Buni intai, si a fost si primul iubit pe care Buni l-a placut si respectat enorm (deh, inginerii intre ei, ce sa zic :D).
Inca ma trezesc gandindu-ma ca ar trebui sa o mai sun pe buni ca a trecut ceva vreme, sau ca au aparut freziile si erau favoritele ei, deci ar trebui sa ii duc un buchet, si tot asa. Mereu ma loveste cand realizez ca nu mai am cui sa duc freziile sau pe cine sa sun. Nu o visez fiindca odata la cativa ani imi amintesc ce visez, insa mi-as dori din suflet macar in vis sa o mai vad.
Pentru câteva secunde, am avut tendința să-i trimit mamei articolul ăsta pe whatsapp, mereu dezbăteam articolele tale. Au trecut șapte ani de când nu le-a mai citit…
Acum câteva zile m-am hotărât să-mi fac un nou tatuaj și oscilam între două modele. „Ia să-i trimit lui mami pozele, să-și dea cu părerea”, mă gândeam eu ieri. E atât de greu câteodată de-mi vine să mă dau cu capul de pereți până devin amnezică… Eram foarte apropiate, ne povesteam toate prostiile, ne înveseleam una pe alta când aveam stări proaste și nu mai pot avea cu nimeni legătura pe care am avut-o cu ea.
Gata, am plâns, m-am mai liniștit, mulțumesc că mi-ai dat ocazia să fac asta. Te îmbrățișez virtual, după câte se pare we are all here for you și aș vrea ca asta să te ajute măcar un pic.
Comentariu beton!14
Mergeam „la tata”, „la tata la ferma”, „la tata la gradina”. De aproape 10 ani merg si „la tata la cimitir”.
Chiar daca acum casa, ferma si gradina sunt ale mele si merg de 2-3 ori pe zi, tot „la tata” merg.
Imi vin adeseori in minte cuvinte pe care mi le-ar spune el in diferite situatii, parca il aud. Doar ca nu.
Mi-am propus ca peste o vreme, cand o sa pot, sa il plang si sa accept ca nu mai e. Grieve => closure. Dar nu inca…Poate peste 5-10 ani.
Comentariu beton!12
Plâng…
Sunt 12 ani de când a plecat tata și-mi amintesc clar cât de șocată am fost de festa pe care mi-a jucat-o creierul atunci…
Eram în seara priveghiului, cu casa plină de oameni, și pregăteam cozonacul pe farfurii. Am pus colțurile cozonacului pe o farfurie ca să aibă tata, să mănânce cu lapte. . ,,Se va bucura tata să le înmoaie direct în cana cu lapte!” Fracțiuni de secundă mai târziu am realizat că tata nu se mai poate bucura… Am plâns atunci cu sufletul bucățele, plâng și acum…
Nu, nu trece!…
Comentariu beton!19
Mie mi se întâmplă și după ce au trecut peste 10 ani, dar nu cu părinții, ci cu soțul. Probabil, pentru că am fost măritată o perioadă aproape dublă decât cea în care am stat „la mama acasă „.
Tata a plecat acum 13 ani, ma gandesc la el cand ma uit la fotbal si plang, cu mama nu stiu, ieri a facut 84 de ani si vb cu ea in fiecare zi si ma duc cat de des pot, poate nu cat de des ar trebui, sper sa o tina Dumnezeu in putere cum este acum mult timp! E verde n gandire, joaca jocuri de logica pe tel, se tine in priza, iese in parc etc! Nu vreau sa ma gandesc la altceva deocamdata, mai ales pe vremea asta de rahat!
Cind mama mea nu va mai fi…pot sa fiu sigur ca o sa moara o buna parte din mine…mama mea e totul pentru mine si nu cred ca exista ceva pe lumea asta s o pot „plati”pentru tot ce a facut pentru mine,de cind m a nascut…vorbesc zilnic cu ea si il rog pe Bunutu sa mi o tie inca linga mine🙏🙏🙏
Azi noapte am visat-o pe mama. Nu mi s-a părut nimic în neregulă cu asta.
Da… si e foarte dureros si dupa trei ani.
Tata nu mai e de 28 de ani, mama e cu un picior aproape de momentul veșniciei, dar acum plâng și încerc să nu mă gândesc la momentul în care voi fi orfan, și să nu încerc să o sun, pe tata adeseori l-am visat, mulți ani, acum mai rar, cred că o dată sau de două ori pe an, pe mama o visez ca nu mai este… până voi pleca și eu, și le va fi dor celor din jur…
Nu trece.
Cel puțin la mine nu a trecut nici după 4 ani. O visez uneori atât de real, atât de firesc încât abia când mă trezesc din vis mă doare sufletul.
Odată am fugit pe strada, in lacrimi după o femeie care avea haina că a ei, mers că al ei și semăna aproape 100 % cu ea din spate.
Am strigat așa de tare și din suflet, ‘ Mamaaaa, stai te rog’ încât s-a oprit timpul și mă privea lumea că pe o nebuna.
Abia când s- a întors și eu am ajuns aproape de ea mi- am dat seama că nu, nu e Mama.
Mi- am cerut scuze, nu știu cât a înțeles femeia aia printre lacrimi și a zis doar ‘ nu e nimic, lasati’
Mă duc la cimitir aproape în fiecare săptămână și uneori vorbesc cu ea. Știu că nu e acolo dar știu și că uneori vine… Am fost in dimineața când m-am căsătorit, in ziua dinainte de operație, și când știu eu că urmează ceva mai … altfel. Și o rog sa stea cu mine puțin , și o rog să întindă un fulg dintr- o aripă asupra mea in momentul ăla , să știu că o să fie bine.
Și ea vine. Și sta cu mine.
Nu , nu trece dorul. Dar parca simt că e bine acolo unde e. Și doare un pic mai puțin.
Comentariu beton!21
Ce m-a răscolit articolul asta. Acum câteva zile mi-a murit o rudă, o fată de numai 22 de ani răpusă de glioblastom, cea mai agresivă tumoare cerebrală. Mi-a adus aminte de moartea mamei de acum 3 ani, a celor 2 copii născuți prematur, de pierderea bunicilor…am avut un episod de plâns cum n-am mai avut de ceva ani. Nu trece niciodată, e clar, deși intervine acceptarea, altfel am înnebuni. Dar mai apare cate un eveniment care te zguduie și îți reamintește ce fragilă și imprevizibilă e viața.
Comentariu beton!16
Nu cred că trece. Și eu mă surprind uneori vorbind, sfătuindu-mă cu tata. Dar, deși mi-e dor de conversațiile cu el, consider că există încă legătura dintre noi. O legătură între lumi. E doar departe.
La mine nu a trecut nici dupa 6 ani. Nu stiu daca v-a trece vreodata. Desi nu am fost foarte apropiate tot mai astept sa ma sune sa ma intrebe “domnisoara Andrita esti bine?😥😥😥
N-as putea sa-ti spun cu care ducere s-a instituit asta, dar am sentimentul de care zici tu cu privire la mai multe persoane dragi care s-au dus.
Vara asta se fac 7 ani de cand s-a dus tata si de cand mama este intr-o alta lume desi aici. Doare moartea lui tata de cate ori o vad pe mama, de cate ori imi dau seama ca nu pot vorbi cu ea despre tata, cateodata despre nimic… Nu cred ca va trece vreodata… Dar stiu ca asta e sensul.
Sper sa pot face ca eu sa traiesc fiecare zi si ca fetele sa pastreze amintirile vii fara golul asta.
Nu, Mihai, nu trece niciodata …. Mi-am pierdut tatal cand aveam doar 16 ani (comotie cerebrala), mi-am pierdut sotul in urma cu 12 ani (infarct, dupa care inec in mare), anul trecut mi-am pierdut mama (metastaze pe creier). Crede-ma, doare al naibii de tare, chiar si dupa atata timp! Ma consolez cu gandul ca ei sunt tot timpul pe langa noi si ne vegheaza, au grija de noi. Da, mi-e dor de mama sa ma sune si sa-mi spuna: „Te sarut, iubita mea! Ce faci iubita mamei?” Doamne, cat de dor imi este😓Mi-e dor de sotul meu, sa-l vad jucandu-se cu fiica noastra (care acum e mare, are 24 de ani), prostindu-se amandoi si incercand sa ma „enerveze”! Mi-e dor de tata, sa ma ia in brate, atunci cand veneam acasa, in vacanta! Mi-e dor de toti si cand simt ca ma sufoc de dor, ma uit la poze si plang pana nu mai pot. Dupa care ma linistesc. Dar de trecut nu va trece niciodata ❤️
Comentariu beton!22
Nu știu dacă vor trece vreodată! Mami s-a stins în urma cu aproximativ un an, la câteva zile după Paste, a fost crunt, este în continuare! Era Totul meu! Am încă același sentiment de a o suna dimineața la cafea s-o aud, s-o întreb ce face, ca în fiecare zi sau când sunt în mașina și văd pomi înfloriți, ii plăceau foarte mult, sau seara ca să ii spun “noapte bună, pe mâine dimineata, mami…” nu mai pot! Și simt cum mă sfârșesc și mi se sfâșie sufletul de fiecare data de dor, de neputința! A fost stâlpul meu psihic mereu, modelul de femeie puternică oricând să facă orice, indiferent de cat de greu era, m-a crescut singura și numai eu știu câte sacrificii a facut ca totul să-mi fie bine! Mda, nu cred ca vor trece niciodată impulsurile de a o cauta 😢
Comentariu beton!14
Nu trece !😞😿 12 ani de când tata nu mai este, SI inca mai aștept sa i aud
Nu trece ! 😿😞
12 ani, inca ma mai aștept să aud vocea tatălui meu. Te obisnuiesti cu senzația, chiar daca doare mergi mai departe.🥹😿
85 de ani tata, 83 mama. Locuim în aceeasi urbe. Merg pe la ei cât de des pot, vorbim la telefon de mai multe ori pe zi, le fac cumpărături.
Nu vreau sa ma gândesc cum va fi pentru mine când …
O imbratisare din partea mea Mihai!
eu uit cateodata ca a murit frate miu, secunda aia dupa ce imi amintesc e cea mai dureroasa, efectiv simt durerea la intensitate maxima.
La mine i și mai greu. Mama a plecat după tata în septembrie la doi ani… offf îi rău tare să fi orfan. Locuiesc undeva prin Europa și când am ceva pe suflet am momente când vreau să i sun cu camera. 🖤🖤🕯️🕯️să întreb de una de alta, un sfat o glumă o vorbă cu tata despre fotbal iar cu mama despre haine și cumpărături.
Scriu si eu cu lacrimi in ochi, desi parintii mei inca traiesc (mama 81 de ani, tata 78) dar departe… Insa luna trecuta a murit „tusa”, singura sora a mamei si un fel de mama numarul doi pentru mine si fratele meu (nu a fost casatorita, nu a avut copii, noi eram si ai ei). A avut cancer si desi a simtit ca ceva nu e in regula, nu a spus nimic decat cand a fost tarziu… A facut tratament si era tot mai bine, am fost in Romania sa o vad cateva zile (sub pretextul ca aveam ceva de rezolvat cu niste acte) si asta e consolarea mea. La 10 zile dupa ce m-am intors acasa, m-a sunat fratele meu sa-mi spuna ca a murit (infarct). Stiu ca macar nu mai sufera, dar a fost un soc pentru toti, mai ales pentru mama. 🙁 Nu vreau sa ma gandesc la moartea mamei, nu stiu cum o sa trec peste… vorbim in fiecare zi de peste 20 de ani, indiferent unde sunt…
La mine n a trecut. Am integrat cumva toate plecările, așa de mulți oameni dragi mi s au transformat in îngeri păzitori… Cred ca am mai mulți dincolo dacat aici… Nu știu sa explic, dar ei sunt cu mine, ii simt alături in tristete și n bucurie, au locul lor aici, chiar dacă nu se mai manifesta ca înainte. Și ma simt binecuvântata ca i am avut in viața mea, ca m au adus la viața…
In cutare sau cutare situație îmi imaginez ce ar face ei, ma las cumva ghidată, primesc semne in fiecare zi.
Mi a luat ceva timp sa înțeleg ca granița dintre mine și ei are uneori consistenta unei pânze de păianjen…
Unele relatii mama-copil au ceva intrinsec prin natura lor, e o legatura care parca transcede timpul si spatiul.
Măi, omule, măi suflețelule, tu chiar ai un feeling așșșaaa?
Eu simt la fel după 6 ani (acum se împlinesc, pe 19 martie) de când s-a dus mama. Dar simt la fel și pentru tata ( tot 6) și după soră-mea (5). Și iau telefonul în mână să-i zic lu’ tata să nu uite să vadă City-Liverpool (nu că ar fi uitat, el fiind cu fotbalul pe venă!) sau pe mama și pe soră-mea să vorbim diverse. E cevaaa!!! Și visez uneori că sunt cu ei (pare atât de real, incredibil, am stat cu soră-mea de mână și eram atât de fericite, jur, îi spuneam că ea nu mai e și-mi zicea că sunt nebună!). Dup-aia sunt praf!
Doare al dracu’ de tare! Nu știu dacă o să treacă vreodată! Nașpa!
P.S. De-aia plec în Sicilia… să mă iau cu zilele arhipline și să fie mai trăibil! Ne trebuie ceva de care să ne-agățăm!
Tata a plecat in 1998,dar plecase de cand eu aveam 2 ani,si nu prea am avut amintiri multe,si cate am avut,nu placute,deci nu a fost sa fie sa traiesc cine stie ce gânduri dupa plecarea lui.Mama,a plecat in 2005.Dupa aproape 20 de ani,tot mai vreau sa o sun de 8 martie,de ziua ei,si de ziua mea ma trezesc la 7 si ma gandesc ce o mai bombăneau cand ma trezea sa imi spună la multi ani…Si cand mai dau de cate o poze,mi se strange efectiv inima…Si nu trec pe la cimitir,decat foarte rar,si atunci fug cat mai repede…Deci,nu,nu trece…
Poate ca creierul nu joacă întotdeauna feste ci aduce ceva ce trebuie. Am avut câteva vise privind părinții mei, inclusiv prezența lor ‘fizică’ . Toate însă au pălit, s-au destrămat după moartea fetiței mele. Ea a fost motivul pentru care am ajuns în Germania. S-a născut cu un sindrom rar, medicii din România şi mai târziu şi din Germania doar supoziții puteau face, până când cei de la Charité au apelat la confrații americani. Doar ei ştiau, doar la ei se mai putea face ceva însă nu am mai putut ajunge în State. A fost practic o agonie de aproape doi ani, cu 11 operații, numai spitale cu regim de terapie intensivă. A avut păpuşi dar nu reuşea să se joace cu ele. Doar pe ea vroiam s-o visez dar creierul a blocat orice. Trebuia sā mă uit la fotografii să-mi amintesc, deseori simt prezența ei, însă prezenți fizic tot timpul erau ceilalți copii, mă cereau. Au fost mulți ani, lungi rău, de abstinență, de cufundare în muncă şi altele. Am dat bani să fiu ‘naş’ te miri pe unde în Africa şi America de Sud la câteva fetițe ca să meargā la şcoală, doar fiindcă aveau vârsta ei. Anul acesta ar fi fost majoră şi mă gândeam că acum câțiva ani îmi luam puşcă adevărată, nu cu aer comprimat.
Comentariu beton!31
Trece dar dupa mai mult timp si in functie de cat de mare a fost legatura dintre voi. Si eu am avut multa vreme gandul, cand ma intalneam sau vorbeam cu cineva cunoscut si mamei, sa-i spun si mamei cu cine m-am intalnit sau ce noutati am mai aflat. Abia dupa cateva minute imi dadeam seama ca nu mai am cui spune nimic.
În iulie se fac 10 ani de când nu mai e bunica, cea de care am fost cea mai apropiată în familie, iar eu tot mai închei conversațiile la telefon cu mama, care a rămas singură în casa bunicilor, cu „vă pup și vă îmbrățișez”😟.
Nu, nu trece niciodata. Dupa mai bine de 15 ani inca ma trezesc ca vreau sa intreb ceva pe unul din ei, oricare. Pentru ca vreau sa aflu lucruri de care mi-am dat seama ca nu mi-au spus si nu mai am de la cine sa le aflu. Exact ca tine, ma trezesc si realizez ca viata si-a luat partea de ofranda, iar eu raman cu un sentiment, o durere de care nu am cum sa scap orice as face. Copiii te tin in priza dar de atat de multe ori imi pare rau ca ei nu au apucat sa isi cunoasca nepotii si imi tot aduc aminte cat si-ar fi dorit asta.
C’est la vie, toujours parsive !
Știu… 🥺
Tata a murit când eu aveam 30 de ani. Inginer chimist, ca și subsemnata! Jumatate din viață am trăit-o fără el.Nu era genul care sa exprime afecțiunea prin drăgălășenii verbale excesive, chiar sever,dar m-am simțit intotdeauna în siguranță absolută în prezența lui! Am crescut, copil fiind,cu convingerea ca el știe totul🥰. Doar cu el la volan, m-am simțit în siguranță să ațipesc in mașină ! Maestrul soț tare s-a supărat când i-am mărturisit! Chiar și acum, am aceste trăiri de care povestești tu! Când mi se întâmplă ceva care mă face fericită, un succes, poate luarea unei decizii importante, poate un necaz, involuntar, gândul imi fuge la a îl împărtăși cu el! Este o simțire, cred, datorată unei conectii unice, de care poate nici nu am fost conștienți, pe care o avem cu părintele nostru!
Nu va dispărea niciodată, pentru ca moartea fizică nu a distrus-o!
Ambii în viață și nu vreau, nu pot să mă gândesc la momentul ăla. Simplul fapt că am citit articolul mi-a făcut lacrimile să-mi țâșnească instant. Nu pot să-mi imaginez ce este în sufletul tău și nici nu vreau s-o simt pe propria-mi piele.
Cu tata nu sunt atât de apropiată. Mama, în schimb, e Rai, e călcâiul lui Ahile e…TOT! Vorbim zilnic, ne vedem de 2-3 ori pe săptămână. Apoi, plec din țară și 6 luni o văd doar în telefon. Doamne, ce curent și ce praf e aici…
La mine e o rana deschisa.. Azi, 2 saptamani. Nimeni pe lume nu poate sa inteleaga durerea de mama TA.
Tata nu mai de 6 ani. Nu l-am visat niciodata, nu pot. Cred ca reprim orice amintire cu el. Am o sticla de Chivas desfacuta de vreo 7-8 ani din care obisnuiam sa bem impreuna cate un pahar, doua de Craciun. Acum beau singur de Craciun din aceeasi sticla cam 10-20 ml pt ca vreau sa tina cat mai mult. Sticla e cam la jumatate acum.. E singurul moment in care mai suntem impreuna, mai facem ceva impreuna…
Comentariu beton!19
Eu mi-am dat seama că anul ăsta s-au făcut nouă ani de când nu mai e mama. Nu înțeleg deloc cum au trecut anii ăștia fără ea. Eu vorbesc cu ea mereu, am fost foarte apropiate în a doua parte a vieții ei. Moartea tatei ne-a legat. Cât am fost la facultate, nu ne-am avut prea bine, căci tata era și va rămâne idolul meu, l-am adorat pe tata. E cumplit și acum să-mi dau seama că nu mai e. Aș vrea să te consolez, dar nu pot. Și eu cred că voi purta durerea asta cu mine, toată viața. Încearcă să-ți amintești momentele vesele, senine, cu ea. Poate așa o să-ți fie mai ușor. I feel you, bro.
Nu trece. Am pierdut – o pe a mea acum 14 ani, cand am început sa ne înțelegem si sa vindecăm rani. Am rămas cu o grămadă de întrebări si caut răspunsuri zilnic. Doare cumplit, la fel de mult, in fiecare zi.
Mi-a fost greu sa citesc toate comentariile, deja de la primele randuri mi-au dat lacrimile… Mama mea numai este de 19 ani. A murit tanara si pe neasteptate, a fost o tragedie chiar daca noi copiii eram deja oameni maturi.. De multe ori m-am trezit plangind pentru ca o visam ca era inca in viata si stateam de vorba in bucatarie asa cum faceam cand eram inca acasa. Fiind departe de casa si din diferite motive nu am fost la inmormantare, de cate ori vad o biserica intru si aprind o lumanare, asa parca ma simt mai putin vinovata. Faptul ca nu am fost acolo sa imi iau ramas bun a facut sa accept mult mai greu pierderea ei si ani intregi tot aveam impresia ca ma asteapta acasa…
Nu o sa treaca, de asta sunt sigura cum sunt sigura ca inca respir. Nici nu are cum sa treaca sau sa uiti. Pentru ca durerea si dorul sunt masura iubirii pentru ea. Si cum iubirea nu trece si nu se pierde, nici uitarea nu are loc si cu atat mai putin „sa treaca”. Ioana mea a plecat la 19 ani, in 25 decembrie 2022, asa dintr-o data si fara nici un semn prevestitor (aparent). Bunicul meu – al mai suflet din sufletul copilariei mele a plecat de Paste de mai bine de 30 de ani. Si nu e zi in care sa deschid ochii sau secunda in care sa respir in care sa nu am intrebari sau „vesti” de vorbit cu ei. Uneori am zis ca mi-a luat-o mintea din loc dar acum nu mai cred asta si nici nu ma mai ascund – creada lumea ce-a vrea de mine – dar cred (sau stiu) cu toata taria ca viata asta nu ar avea nici un rost daca totul s-ar termina sub cateva lopeti de pamant si intr-o „vesnicie” de uitare. Inveti sa traiesti cu dorul, cu durerea, cu momentele in care iti vine sa urli si n-ai la cine si nici macar de ce. Inveti sa traiesti si traiesti. Nu trece niciodata pentru ca ramane iubirea.
Comentariu beton!11
Și eu mă întreb…1 an și 9 luni de când nu mai pot spune nimănui „mama”
Am conștientizat, iar și iar, de vreo 10 ori pe săptămână, că sunt lucruri la care doar ea putea să-mi răspundă.. Trăiesc mereu secunda aia de uitare, minunată, secunda de „o să o intreb pe mama”, după care izbește realitatea
Găsesc un soi de fericire în faptul că nu am avut in fața ochilor adevărul neființei ei, nu am văzut-o.. după.. (așa au fost circumstanțele). Așa încât, ca un drog, pot să mă amăgesc că nu e real, că a fost o greșeală birocratică, a fost confundată, ar putea reveni oricând. Asta mă ajută.
Oamenii dragi îmi spun că va deveni suportabil, deci aștept asta. Asta sau.. greșeala birocratică
M-am gândit de multe ori, inainte de a se întâmpla, că este inevitabil și natural să rămân fără mama la un moment dat. Am avut chiar vanitatea să cred că mă pot pregăti pentru momentul ăsta, că, fiind ceva normal biologic, pot controla ce simt
Pfff
E un clișeu, sigur, dar când trăia, chiar nu eram conștientă cât de mult o iubesc, cât din mine este ea
Nici nu știu dacă vreau să treacă
Durerea de a gândi la cineva care nu mai este printre noi poate fi rezultatul amintirilor și a sentimentelor de pierdere și dor. Acest lucru poate declanșa o gamă largă de emoții și reacții fizice, deoarece amintirile pot fi puternice și legăturile emoționale persistente. Cred ca este o reacție normală la pierderea cuiva drag.
Nu trece și nici nu ar trebui să treacă. PUNCT!
Mie numai gândul îmi provoacă o stare groaznică. Nu cred că ar trece vreodată asemenea durere, dar sper că timpul transformă durerea și sper că sufletul să le simtă prezența și când nu vor mai fi. Noi vorbim zilnic, ne certăm, ne împăcăm, dar sunt acolo și asta e tot ce contează. Am noroc totuși că am un frate mai mic, și cumva, cum spunea un domn mai jos, ei trăiesc prin noi!
Îți doresc ca sufletul să își găsească alinare și să nu mai sufere atât la gândul mamei! Doamne ajută! 🙏🙏
Din toata familia mea de smintiti, singurele persoane de care imi aduc aminte cu placere sunt bunicile. Bunica din partea mamei in mod special pentru ca a fost singura care nu m-a considerat o povara. Eu ajung ‘dincolo’ oricand doresc si dintre toti la ea ma duc mereu s-o vizitez fiindca de la ea imi iau forta de a merge mai departe cand aici e prea greu. Cand sunt acolo, la noua ei casa, ma simt ca in copilarie, cand n-aveam nici o grija, toata lumea era a mea si simteam ca pot realiza orice imi doresc, pentru ca ea imi dadea sentimentul asta. Ma-ntorc aici cu forte proaspete, datorita ei.
Cat o sa mai traiesc eu, va trai si ea in sufletul meu. Nu vreau sa-mi treaca nimic, pentru mine ea traieste in continuare, doar ca in alta parte.
Comentariu beton!11
De fiecare dată când călătoresc și ajung undeva, primul lucru care îmi trece prin minte după ce mă cazez e să sun acasă. Acasă e un loc undeva departe care arată exact cum era când eram eu copil și în care trăiesc în continuare bunicul, bunica, unchiul mare, mătușa Maria a bătrână, mătușa Maria a tânără, mama, tata. Acasă e un loc unde eu nu am mai călcat de când l-am îngropat și pe ultimul meu membru de familie, tata, acum 10 ani, și unde nu voi mai calca cât trăiesc pentru că doar așa acasă încă există și ei sunt toți acolo în viață fericiți. Doar eu umblu brambura prin lume și uit să sun acasă să văd ce mai fac.
Comentariu beton!14
Cea mai adânca pornire, cel mai inconștient impuls, care m-a copleșit în momentul în care i-am realizat miezul: în primele zile după ce mama a plecat îmi venea să o sun pentru a-i zice „Măi mama….tu știi ce mi s-a întâmplat mie? Mi-a murit mama”…
Adică tocmai ei simțeam nevoia să îi împărtășesc cea mai adâncă durere a mea. Mi s-a parit năucitor gândul ăsta.
Comentariu beton!13
Da, am pățit. Da, trece! Adică nu de tot, dar se mai rărește…
Pe mama am pierdut-o de aproape 9 ani, pe tata încă îl am dar nu simt nevoia de a vorbi cu el în astfel de momente pentru că nici înainte nu o făceam, tot cu mama vorbeam și când îi sunam.
Ce mă alină pe mine este că am avut norocul sa am o relație atât de bună cu ea încât să mi se întâmple asta. Asta este un noroc pe care nu îl are toată lumea. Deci, oricât ar fi de dureros, mulțumește-i mamei in gând pentru ce a fost – baza ta de siguranță.
Este greu sa vrei sa suni si sa nu mai gasesti pe nimeni la firul celalalt.
Mi se intampla frecvent acest lucru,cu mamaie, care fizic inca este, dar are dementa senila, si in ultima jumatate de an s-a agravat si a ajuns aproape o leguma.
Are 91 de ani, pana la 87 a locuit si s-a gospodarit singura 😥. O sunam in fiecare dimineata cand plecam spre munca, si in fiecare seara in drum spre casa.
In weekend am vazut urzici in piata, si am scos telefonul sa o sun sa o intreb cum le facea ea, erau cele mai bune din lume. Mi-am dat seama ca nu mai am cum sa vorbesc cu ea si sa isi aminteasca aceste lucruri, de cele mai multe ori uita si cine suntem noi. Am plecat din piata fara sa mai cumpar ceva si am plans o ora..si tot plang de atunci.
E greu dupa ce moare, nici nu imi imaginez cat, din moment ce acum doare asa.
Dar e greu si sa o vezi asa, suferind si asteptand…😭😭
Din păcate, i-am pierdut pe amândoi anul trecut. Tata, în septembrie și mama, în octombrie…nu credeam că poate să existe atâta durere și pustietate. Și dorul..atât de crunt. Deși am aproape 47 de ani, am fost un copil atât timp cât i-am avut pe ei. M-am trezit dintr-o dată un adult orfan care nu știe încotro merge, care și-a pierdut o parte de identitate și din suflet. Mama mă suna în fiecare zi ca să mă întrebe ce am mâncat și mă enerva întotdeauna întrebarea asta și îi reproșat că n-are altă treabă. Dacă aș putea s-o mai aud măcar o dată, să-i spun cu lux de amănunte și câte grame de sare am pus în ciorbă, și cât am lăsat-o pe foc. Casa lor încă se numește (și cred că se va numi întotdeauna) ,,la mama”. Primul Crăciun fără ei a fost cumplit; casa aia în care mirosea mereu a sarmale și cozonaci e acum doar o hrubă întunecată. Încă mă mai mir când merg pe-acolo că n-o văd în geam; dacă merg mai spre seară, mereu mă întreb de ce nu e aprinsă nici o lumină în casă. Nu știu dacă trece vreodată durerea. Probabil doar ne adaptăm. Bunica maternă a murit cu câteva săptămâni înainte să mă nasc eu și în fiecare an, pe 1 martie, mama era foarte tristă și plânsă, aprindea lumânări și jelea ca și cum s-ar fi întâmplat foarte recent. Când am ajuns pe la 30-40 de ani mă întrebam și nu înțelegeam de ce mai există atâta jale după atâția ani…acum înțeleg.
Și eu pățesc la fel. Mama a pkecatvacum 9 ani și tata acum 9 luni. Ma grăbesc sa sun. Dar nu am unde.
0
Mama mea e moartă de aproape 4 ani și tot mă mai gândesc s-o întreb câte ceva ce mi-a rămas nelămurit, sau s-o sun. Și, cu toate că știu că numărul ei de telefon a fost atribuit altcuiva, NU POT să-l șterg din agendă, e cap de afiș la numere favorite. Să mai zic ce șoc am avut acum 2 ani, când, sub ochii mei, „Mama s-a înscris pe Telegram”?! Știam că nu are cum și totuși…
Eheee… Nu trece. Mama a murit în iunie 2001, după un an și ceva de luptă cu un cancer descoperit târziu. Moartea ei nu a fost vreo surpriză, ne așteptam (eu și sora, tatăl e mort înaintea ei). Duminică fac 44 de ani, practic toată viața mea adultă am trăit fără ea. Încă mă surprind gândindu-mă să nu uit să îi zic ceva de peste zi sau să discut ceva cu ea. De ceva vreme e și mai greu, soțul are la rândul lui un cancer avansat și anumite reacții, dureri și nedumeriri sunt identice, am uneori senzația că am mai trăit unele momente.
Cred că un pic din ei rămâne mereu în noi. Rațional, știm că nu se poate, dar sufletește parcă-parcă există o mică fărâmă care încă nu se adaptează și ne face să ne dorim ce nu se poate – un pic de comunicare cu cei plecați.
Nu trece niciodată.Și culmea, se spunea că se estompează.Nu.Nici asta.Sunt 22 de ani fără mamă și doare teribil, că la început.Și vorbesc cu ea…uneori pare că-mi răspunde, sau așa vreau eu să cred.
Pe mama inca o am, sper ca mult timp de acum incolo o s-o mai am. La tata a fost neasteptat… au trecut un an, o luna si 11 zile. Doare ingrozitor si nu pot sa plang, sa-l plang. Nu pot, e un plans mut, surd, ma sufoc, e un urlet in mine, si nu pot sa-l plang, abia daca am lacrimi. Desi durerea e infioratoare. Il visez des, viu, ca si cum nu s-a intamplat nimic, punem „tara la cale” impreuna, ca de obicei…
M-au tulburat mult atat postarea cat si comentariile. In situatia de mama care, mai devreme sau mai tarziu, dar nu foarte tarziu, voi pleca de langa copila mea, ma ingrozeste gandul sa ii las asa o suferinta. Si eu mi-am pierdut mama cu multi ani in urma, pe neașteptate, ea fiind inca tanara, si imi aduc aminte imensa suferinta traita multi, multi ani dupa, atenuata doar de pierderea, pe rand a altor persoane dragi, fratele la doar 48 de ani, tatal, sotul si mai ales baiatul la 33 de ani de a carui plecare nici macar nu pot vorbi fara sa ma cutremur.
Durerea pierderii parintilor, si mai ales al aceluia de care ai fost cel mai legat, este de nedescris si poate ca ea este o penitenta a noastra ca sa le multumim ca datorita lor existam.
Cand vad, ma gandesc ca fiica mea este tot mai legata de mine cu trecerea timpului, ma doare cumplit sa stiu ca va suferi cu atat mai mult la dispariția mea si tare as vrea sa o fac sa plece afara, sa ma uite intr-un fel, chiar sa ajunga sa ma urasca numai sa nu sufere la plecarea mea ….
@Dna C, te imbratisez ❤️
@dna C
Am fost, pentru o clipă, alături de dvs. 😭
Nu trece niciodată…
Mi-am pierdut sora acum 3 ani. Avea 40, deși toți îi dădeau 30, inclusiv în ultima lună a unei boli extrem de rapide. Era cea mai bună prietenă a fiicelor mele. Doare rău dorul. Am fost lângă ea in ultimele săptămâni, am tinut-o de mână când… Suferința ei mi-a provocat coșmaruri groaznice mult timp după, incercand in vis să iau alte decizii, care să-i schimbe destinul. Se lăsau cu fibrilație, la propriu. Și acum, în momente de exaltare, îmi vine să o sun sau sa-i trimit poze cu fetele. Realizez repede că nu am cui. Dar văd aici că nu sunt singurul cu trăiri din astea. Apropo, să vă ștergeți numerele lor din agenda telefoanelor, pentru că firmele de telefonie realocă aceste numere după un timp. Și îi veți vedea activi pe Whatsapp, Telegram sau alte aplicații.
0
În 10 septembrie se vor împlini 50 de ani de când a murit mama. Aveam doar 17 ani, nu eram nici matură, nici responsabilă și toate ce-au urmat au estompat tragedia.Uneori mă trezesc confuză din somn și am impresia că mama e în bucătărie și mă așteaptă, alteori parcă o aud strigându-mi numele.Nu știu dacă e un semn de alzheimer, dar tata trăiește, are boala asta, 95 de ani și a uitat-o pe mama complet, deși au trăit împreună 23 de ani. El a îngrijit-o cu devotament până la moarte și nu s-a mai recăsătorit niciodată. Tot el îmi cere, uneori, să-i explic când și de ce a murit nevasta lui…