Toată viața mea de elev adolescent s-a petrecut printre pedepse. Nu, nu glumesc, dacă trecea vreo săptămână în care să nu fiu pedepsit, într-un mod sau altul, era sărbătoare.
Pentru maică-mea, să vin acasă cu orice notă sub opt, însemna dezastru. Șapte era de neconceput, iar despre notele de la șase în jos nici nu mai are rost să discutăm. Practic, pentru ea nu existau. În vecii vecilor n-aș fi avut curaj să-i spun c-am luat un șase. Mai ușor, i-aș fi spus că în timpul liber dau spargeri și beau banii.
Bine, de ce să mint, nici eu nu mă prea omoram cu învățatul. Eram „brânză bună în burduf de câine”, după cum se exprimau la unison toți profesorii mei, de parcă erau înțeleși între ei sau ceva. Aveam noroc că mă ducea capul și prindeam din zbor chestii care îmi asigurau supraviețuirea pe linia de plutire: note de la opt în sus.
Dar cum norocul nu avea cum să țină la infinit, evident apăreau și note de șapte sau șase. Moment în care încercam din toate puterile să nu afle cumva maică-mea. Nu știu cum căcat, dar de fiecare dată afla și urma jihadul: „nu ți-e rușine? Mă știe tot orașul. Cum mai dau eu ochii pe stradă cu profesorii tăi? În ce postură mă pui? Ce-o să zică lumea?”
Da, da, dintr-odată totul devenea despre ea. Și niciodată n-am avut curajul să-i răspund singurul lucru pe care-l gândeam în momentele alea: mă doare-n fund de ce zice lumea.
Problema e că după jihadul verbal urmau invariabil pedepsele. Cea mai comună era, evident: nu mai ai voie la televizor.
Aici trebuie să fac o paranteză. Vedeți voi, mai tinerii mei prieteni, pe vremea aia nu era ca acum. Pe vremea la televizor exista program trei ore pe zi, iar într-o săptămână întreagă avei maximum două-trei chestii la care te puteai uita. Telecinemateca de marți seară, filmul de sâmbăta și „Cascadorii râsului”.
Cam asta era ce puteai să vezi, în rest tot programul era cu „Cântarea României” și mărețele realizări ale tovarășului. De-aia pedeapsa cu „nu mai ai voie la televizor” era mai crâncenă decât în zilele noastre. După ce că aveam trei chestii, mi le lua și p-alea. Am închis paranteza.
Astea erau pedepsele uzuale, dar, în funcție de cât de grav o comisesem, pedepsele puteau să urce în intensitate.
Bătaie cu cureaua sau cârligul de lemn de la mașina de spălat. Ce? Nu știți ce e cârligul ăla de lemn? Norocoșilor. Altfel, am mâncat bătaie cam toată copilăria mea.
Nu mai ai voie să ieși din casă. Știți cum era să n-ai voie pe-afara într-o perioadă în care nici în casă nu aveai ce să faci? Crâncen era. Și nu asta era cel mai rău. Cel mai rău e că-i vedeam pe geam și-i auzeam pe toți prietenii mei care nu erau pedepsiți. Spre marele meu noroc, vara nu se făcea școală, altfel mi-aș fi petrecut mare parte din ea în casă.
Nu ai voie să te duci în oraș. Cel mai mișto lucru pe care-l poate auzi un adolescent care știe că în weekend toți prietenii lui vor fi în oraș, doar el o să stea ca prostu’-n casă. Îți venea să-ți faci bagajele și să fugi în lume, vă spun.
Nu te uiți la meciul României. Da, prieteni, asta a fost pedeapsa pe care a binevoit să mi-o dea taică-meu când a aflat că l-am mințit că merg la un coleg să învățăm, dar eu, de fapt, m-am dus la meci, la Craiova – Dinamo. Taică-meu a aflat (am uitat biletul de tren în buzunarul gecii) și m-a pedepsit să nu mă uit la România – Danemarca. Da, acel România – Danemarca din noiembrie ’89.
Tuns zero. Am si acum, peste 30 de ani mai târziu, fiori pe șira spinării când îmi amintesc cum m-am dus eu la școală tuns zero, împotriva voinței mele și împotriva bunului simț în general. Pedeapsa supremă hotărâtă de ai mei după ce mi-au găsit carnetul de note și, ce să vezi, aveam câteva note de șapte și chiar vreo două de șase. Șoc și groază! Cred că nici dacă aflau c-am omorât pe cineva nu reacționau așa. Prin urmare s-a stabilit pedeapsa: tuns zero.
Vă zic, dacă ești mai slab de înger o pedeapsă de genul ăsta poate să te pună cu căpuțul pe butuci. Pentru că nu vă puteți imagina reacția colegilor mei când am intrat în clasă și eram chilug. Știți ce răi pot să fie copiii, da? Ei bine, au fost fix cât de răi mă așteptam să fie. Noroc c-am fost nesimțit de mic, altfel o luam razna.
N-am scris articolul de azi ca să-i învinovățesc pe ai mei. Mi-e foarte clar că așa erau vremurile, ăsta era nivelul lor de cunoștințe în domeniu, pur si simplu atât au putut și s-au priceput ei. L-am scris ca să aflu, în măsură în care e posibil, dacă în zilele noastre copiii mai sunt pedepsiți în vreun fel.
La noi în casă există o singura pedeapsă: atunci când nivelul de dezordine din camera fetelor ajunge la cote alarmante (gen, ai impresia c-a trecut un taifun prin zonă), se interzice accesul la orice fel de device sau gadget până ce lucrurile nu reintră în normal. Și ca prin farmec în cameră se face ordine. Dar în viața mea n-aș fi de acord cu pedepse pentru note proaste sau altceva ce ține de învățat.
Ia să v-aud și pe voi.
sursa foto: freepik.com
Am luat și eu bătaie la greu, deși învățam bine, dar nu doar notele erau motivele pentru pedepse. La noi în familie mama era Chuck Norris și responsabilă cu cafteala. Zici tu de curea, care e pistol cu apă. Mama descoperise trandafirii din plastic, care pișcau ca dracu când mă pleznea cu câte unul. Dar cum ziceai și tu, așa erau vremurile. Și mama punea botul la ce zice lumea, poate de aia mi se rupe mie ce zice lumea.
Eu am 2 copii, un băiat de 31 și o fetiță de 14. Nu am dat niciodată în ei, deși pe fiu-meu îmi venea uneori să-l spintec. 😀 Fetița e incomparabil mai cuminte, e constiincioasă.
Comentariu beton!89
asta cu scoala este discutabila si nu functioneaza cu pedepse. pedepsele pentru note proaste creeaza numai frustrari. trebuie sa faci copilul sa vrea sa invete si sa demonstreze ca sa ai rezultate.
in rest mai impun limite referitoare la curatenie, comportament, limbaj si pedepsele sunt legate de device-uri si televizor. altceva nu prea ai ce face ca risti sa nu te mai asculte copilul. are 14 ani si e fata asa ca sunt pe gheata subtire. puterea exemplului functioneaza cel mai bine.
iar cea mai nociva este critica . toata copilaria mi-a fost marcata de critica, si nu, nu exista critica constructiva, iar critica este cea care creeaza cele mai mari traume la un copil.
Comentariu beton!112
Exact așa referitor la critică, Răzvan. Exact așa.
Comentariu beton!25
Da, eu preferam sa fiu batuta decat sa o aud pe mama. Efectiv o rugam sa ma bata… Si acum tin minte ca mereu ma simteam ca un animal vanat, stateam in stare de tensiune continua ca incepe scandalul si batutul la cap.
Acum 50 si ceva de ani,eram clasa a noua,teza la chimie,eu si aproape toata clasa,nota 3 !…In prima faza am amanat anuntul acasa,dar…sedinta cu parintii ! I-am zis mamei inainte de sedinta. Nu m-a certat niciodata pentru note,doar ca vroia sa stie „de ce?”. In final profa a facut meditatii cu toata clasa,ne-a facut sa pricepem si am dat BAC-ul la chimie cu nota mare.
De aici am tras concluzia ca pedepsirea copiilor ,cam pentru orice,nu are niciun sens. Mi-am pedepsit o singura data fata,sa nu iasa in oras,nu mai stiu pentru ce,mai mult pentru reactia ei ! A fost rau si am renuntat repede. Nu am vrut sa-i pierd „prietenia”,care mie mi se pare foarte importanta ! Nu merita sacrificata pentru ceva care oricum se repara sau trece.
Comentariu beton!35
eu mai faceam o smecherie: daca luam o nota mica si intamplator in aceeasi saptamana luam una buna, le anuntam pe ambele. Ca na, n-avea ce sa faca stiind ca am luat SI una buna. Dar nu m-au batut pt note mici.
Și eu am luat bătaie (palmă, curea, băț), dar de cele mai multe ori nu pentru note, ci pentru alte vini, îndrăznesc să spun, destul de vagi (am întârziat un sfert de oră venind pe jos de la școală, gen).
La mine, pedeapsa a fost cel mai adesea verbală. Ați zice că nu se pune, oh, ba da. Sistematică, extrem de “colorată”, prelungită, umilitoare până simțeam că n-o mai pot duce.
Ai mei erau mulțumiți de sine că nu mă bat. Probabil dacă i-ar fi întrebat cineva s-ar fi considerat părinți cool, de vreme ce “nu dăm în ea”.
Mie mi-au fost necesari ani de terapie ca să fiu un om cât de cât funcțional, și încă am de lucru.
Perspective și perspective, ce să mai zic 🙂
Comentariu beton!68
Și în cazul meu cam la fel a fost. O singură dată m-au lovit cu umerasul la palme, în rest era doar verbal.
Cel mai rău era când erau și alte persoane de față. Îmi venea uneori să le zic mai bine să mă bată că mi s-ar fi părut umilința mai mică.
☹️
Comentariu beton!32
Îmi pare rău sa auf și da, și eu împărtășesc situația ta. Bataie nu, dar critică, ocară și înjurături cât cuprinde. A continuat peste ani cu o manipulare intensivă și spălare pe creier de care am scăpat prin bariere impuse de mine și refuz de comunicare daca nu se schimba nimic. Nu s-a schimbat prea mult 🤦🏻♀️.
Dar lasă că ne bătea o descreierată de suplinitoare (soție de securist) la palma cu linia lunga de lemn, de aproape (din păcate a continuat ani buni in job) a zburat din cauza plângerilor părinților a 30 de elevi. Era chiar la inceputul lui 1990.
Comentariu beton!26
@Zuza, vai, da, uitasem de invatatoare.
Si noi am avut o descreierata de asta (in ’87-’88, o inlocuia pe a noastra de drept, care era in concediu de maternitate). Dementa ne batea la palma cu un aratator de os, pe sistemul „nu stiu cine facea galagie cand am intrat, asa ca va bat pe toti”.
Aveam un coleg nan, avea palmele atat de mici ca nu-l nimerea bine si mai dihai se enerva. Il lovea unde apuca, inclusiv peste cap 🙁
Pe scelerata asta as vrea s-o intalnesc pe strada. Macar cat sa apuc sa-i spun ce ne facea.
Comentariu beton!31
Din câte observ în jur, există încă pedepse, dar nu de intensitatea celor povestite de tine. Doar că mi-e greu să cred că se vor povesti aici sau oriunde pe net.
Articolul tău m-a întors puțin pe dos…eu am încasat foarte rar o palmă și cea mai cumplită pedeapsă a fost să nu merg într-o excursie (am suferit mult). Dar ce ai scris tu este povestea unei generații și am auzit-o de zeci de ori. Poveste care mă face să îndrept un gând de mulțumire către tata (care nu mai e) și altul către mama (cu care vorbesc în fiecare zi, s-o țină Dumnezeu sănătoasă cât mai mult!)
Comentariu beton!51
Ai mei erau obsedati de note. Tin minte si acum golul in stomac si senzatia de panica atunci cand veneam acasa cu un 7 sau 8. Ca pedeapsa imi desumfla taicamiu rotile de la bicicleta. In 2001 intram la facultate cu 9.81. Bursele incepeau de la 9.83. Mare scandal ce au facut. „Sa vii la tara sa scoti vacile la pascut ,studentule!”. Nu m-am dus. Am plecat la mare si-am lucrat ca sofer o vara pentru o firma de instalatii. In toamna eram la Obor cu o harta a orasului in mana si cateva haine in bagaj. Zero cazare, zero ajutor. Nu am mai vorbit vreodata cu ei de atunci.
Comentariu beton!156
E incredibil ce pot face părinții propriului lor copil… și pentru ce, pentru media 9.81!? Oare ei pot trăi cu ei înșiși când și-au îndepărtat copilul dintr-o prostie, ceva ce nici măcar nu ținea de el (de la ce notă se dau bursele…) Incredibil de trist.
Comentariu beton!41
Partea si mai aiurea e ca fratele meu, fiind mai mare, dar mereu cu note mult mai mici decat mine, a plecat mereu capul in fata lor, ba chiar le-a tinut partea atunci. Asa ca-s un adult plin de ura fata de rude.
Pe de alta parte, in prezent am certuri cu sotia, privitor la pedepsitul baiatului. Are 10 ani, e cuminte, vesel, note maxime cu zero efort. Sotia insa ii cauta nod in papura cu orice ocazie si vrea sa-l pedepseasca. I-am spus clar ca nu vreau sa il ideparteze de noi, ca e mai importanta sanatatea lui emotionala decat notele sau altceva. In fine… de note nu se poate lega, poate pentru ca i-am gasit carnetul de „eleva” si-am facut-o ipocrita. N-ai cum sa boscorodesti copilul sa invete bine cand tu ai avut 5 la Engleza.
Comentariu beton!87
deloc as in, deloooooc? :-O doar din cauza notelor nu mai vorbesti cu ei sau si altceva?
@Daniela- Absolut deloc. Nici la telefon, nici prin intermediari sau ceva. Pur si simplu am ales sa fiu liber. A fost ca o evadare din inchisoare.
Nu stiu daca doar din cauza notelor sau nu. Era teroare psihica (pornind din copilarie, de la note). Dar imi amintesc pe la 9-10 ani cand mi-a dat taicamiu o palma de m-am pisat pe mine instant. Atunci a inceput de fapt ura mea pt ei.
Comentariu beton!52
@Daniela. Abuzul emotional e la fel, sau poate mai grav decât abuzul fizic. Și lasă traume adânci.
Bine Andrei!
Comentariu beton!25
Andrei, iti multumesc pentru sinceritate.
Radu – complet de acord, nici nu voiam sa sugerez altceva.
Pur si simplu era si o curiozitate.. Si eu am o persoana foarte toxica in familie si am decis sa imi vad de viata mea si mai la distanta. Sa nu vorbesc absolut deloc nu am ajuns sa o fac.
Oare lor/părinților tăi le-o fi trecut vreodată prin cap la ce le-a folosit să te bată la cap cu notele și să te abuzeze, ce au realizat cu asta? te-au pierdut de tot, nu-și cunosc nepotul, deci la ce le-a folosit, mi se pare de neînțeles să faci un copil, să-l terorizezi să învețe, să asculte… și apoi să nu mai știi nimic de el, oare au înțeles ceva din asta? Probabil că nu, dacă atâția ani nici măcar nu au încercat să te caute, să se scuze.. doar rămân niște brute… Mi se pare incredibil. Felicitări că te-ai ridicat deasupra lor/în ciuda lor și că ești bine, pe cât se poate de bine.
Comentariu beton!11
Experienta ta pur si simplu m-a doborat. Imi pare tare rau ca a trebuit sa treci prin asa ceva. Sunt sanse ca parintii tai sa regrete greselile alea. Sigur le-a fost dor de tine, s-au gandit la tine, si-au facut griji pentru tine. Poate au incercat chiar sa te contacteze…..doar tu ne poti spune. Nu judec decizia ta, chiar daca pentru unii ar parea prea dura.
Posibil ca un terapeut sa-ti recomande sa reiei legaturile cu ei, chiar daca la un nivel basic.
Te admir pentru curajul si pentru eforturile depuse de la 19-20 de ani sa te intretii singur. Jos palaria, esti tare, omule!
@Lucian- Nu am scris pentru a declansa empatie ci doar pentru a da exemplu de „asa nu” in privinta pedepselor.
In ceea ce ma priveste, nu mai am sentimente pentru parinti. Ma concentrez pe relatiile actuale, pe familia mea de acum si fac orice e omenesc sa cresc un pui de om cu bun simt care sa isi doreasca sa ma aiba aproape. Sper si cred ca voi reusi sa nu repet greselile parintilor mei.
Comentariu beton!19
Andrei, dar ei nu au incercat sa te gaseasca? E foarte greu de mers pe „no contact”, poate doar dacă esti in alta țară. Cum a functionat asta? Banuiesc ca ai rupt relatia si cu fratele si cu toti cunoscutii, altfel, genul asta de parinti fac pe dracu’n patru sa te gaseasca, sa te urmareasca si sa iti faca rau sub diverse forme.
Și pe mine m-a atins mesajul acesta. Dar mă surprind și comentariile, cum, deloc, cum, dar ei regretă, poate s-au îngrijorat pentru tine!
Soțul meu a fost bătut de părinți inclusiv la vârsta facultății. soțul avea restanțe, tatăl lui a aflat, a venit la facultate și l-a bătut. Mi-a povestit cu mândrie, probabil crede că e meritul lui că soțul a terminat facultatea. De când am auzit povestea, am rămas absolut șocată și nu am mai putut să îi privesc cu vreun pic de înțelegere. Sunt oameni foarte toxici și acum, la 20 de ani distanță. Mi se pare foarte sănătos să rupi relațiile care sunt complet toxice!
Legat de soție, nu știu dacă e ipocrizie. Și eu am avut note destul de mici și simt că aș fi putut mai mult, dacă as fi fost susținută (nu bătută, normal!). Așa că îmi încurajez fiica sa învețe bine, incerc sa o susțin unde nu știe, nu exagerez, dar îmi doresc să aibă rezultate mai bune decât ale mele.
0
Bătaia mea nu era chiar bătaie, era mai degrabă o ciufuleală să mă aducă pe făgașul normal. Pedepse în schimb primeam. Cumva, și la mine în casă se făceau pedepse pentru note, în special sub 8. Diferența e că mama a terminat 10 clase și alea cu chiu cu vai, nici la purtare n-avea 10…
Fiind mai tânăr, la mine pedeapsa supremă era: nu mai ai voie la calculator sau îți tai firul de la internet, când apăruse.
Personal, bătaia nu o să o aplic, orice ar fi pe copil. Doamne ferește, îmi și știu puterile și poate o dau de gard, dar de obicei bătaia semnifică nestăpânirea propriilor nervi. Pedepse? Da. Nu de alta, dar asta responsabilizează orice om, iar un copil poate învăța faptul că, prin pedeapsă, pierde anumite privilegii pe care le are. De pildă, cum zici tu cu gadget-urile. Altfel, totul va fi la botul calului pentru el și va crede că totul i se cuvine.
Comentariu beton!27
Buna dimineata, si eu tot pentru dezordine dau pedepse gen schimb parola la net deci computerul, TV ul, xbox si orice alt device devine useless( da stiu sunt rea) si din tel ii inchid celui mare accesul la apps ca cel
mic nu are telefon inca. Daca ma mint aceeasi pedeapsa dar pentru note nu, inca nu e cazul ambii copii trateaza scoala cu seriozitate si invata bine, deocamdata nu vreau sa jinx situatia 🤞. Repet notele nu sunt motiv de pedepsa pentru mine sunt perfect constienta ca nu poate excela la absolut toate materiile si vor fi unele unde vor avea note mici sau de trecere, important este ca la cele la care sunt buni sa invete bine si sa isi aleaga calea.Stiu ce spui cu notele, parintii mei tot profesori su fost, tata de mate, si auzeam aceleasi vorbe despre note, era despre ei nu despre mine.
Comentariu beton!27
Eu am avut o copilărie atât de ciudată, care m-a marcat încât nu am putut avea și eu o adolescență normală și frumoasă ca majoritatea copiiilor. Cu ieșiri, cu sleepovers, cu libertate. Aveam multe lucruri interzise, pedepse, fără tv, netul tăiat, fără ieșit afară ca să învăț pentru examene. Stăteam cu revistele ascunse în cărți și sub pat. Stăteam la etaj și nu puteam sări pe geam, dar am putut mai târziu, la casă. Memoram programul și nivelul volumului ca să nu existe suspiciuni că mă uitam la tv când eram singură acasă. Matematica am urât-o și îmi era frică de taică miu. Violență am avut și eu. Și acum îmi e ciudă pentru toate astea și oricum ar fi fost vremurile sau educația, nu pot să nu îmi urăsc părinții pentru asta. Fiindcă îmi imaginez că aș fi putut crește mai normală, avea o viață mai frumoasă atunci și un fel de a fi mai ok, acum, mai ușor. Și nu am crescut în comunism, copilăria mea a fost în anii 90, adolescența în anii 2000.
Sper că nu mai există astfel de părinți în ziua de azi, dar din păcate, cred că mai sunt. Dacă aș avea copii, aș fi complet diferită cu ei.
Comentariu beton!49
Mama avea o singură regulă: orice ar fi, trebuie să știu de la tine, nu de la școală, și vedem după aia ce facem. Mama a fost mereu cel mai mare adversar al bătăii, nu înțelegea cum „un adult de 70kg minim să lovească o ființă mică și fragilă cum e un copil”. Nu am luat bătaie niciodată, deloc, pentru niciun motiv. Nici pedepsită nu am fost niciodată. E drept că nu făceam tâmpenii majore și învățam foarte bine, dar eram copil, mai făceam și eu una-alta. Cred că mama a fost cel mai modern și mai empatic părinte al vremurilor ei, din multe perspective. Mi-e dor de ea 🙂
Comentariu beton!127
Nici noi nu am fost pedepsiti pentru note acasa. Cel putin nu imi amintesc. Dar stiu ca ma feream teribil de fața mânioasa a mamei daca luam vreo nota proasta. Dar ce se mai supara pe noi din alte motive. Rar, primeam o „scaltoalcă” pe spinare. Adica o palma pe spinare care nu durea. Dar rusinea era extrem de mare.
Pe junior il mai pedepsesc din cand in cand si nu are voie de obicei pe nici un device. Pedeapsa de exemplu ca a luat un avion de jucarie din casa fara sa zica si l-a „pierdut” in sensul ca l-a luat vantul si a aterizat pe o casa (l-a recuperat pana la urma). Dar pedepsele nu dureaza mai mult de o zi (jumatate de zi mai exact).
Imi amintesc ca nu de mult a venit de la scoala. Eu inca la serviciu, il sun. „Esti bine?” La care el imi raspunde: „Si da, si nu”. Ce se intamplase? A crezut ca a gresit la o lucrare de franceza si ca o a ia un 4. M-am amuzat tare, nu l-am pedepsit pentru ca nici nu aveam de ce. La sfarsitul saptamanii a venit cu lucrarile acasa. La franceza avea un 9. Dar teama lui la cum as fi putut reactiona m-a uimit. Eu ma supar foarte rar pe el si nu il cert prea des. Taica-su se supara mai repede si il cearta, desi nu il pedepseste.
Comentariu beton!13
Despre pedepsele in comunism, in afara batailor le cunosc si eu si da, erau crunte. Despre azi, fireste ca cea mai comuna pedeapsa este suprimarea accesului la gadgeturi si tv (pentru ca net). Dar da, se aplica si pentru note (nu specific, pentru medie) daca e dezastru. Si uneori e.
avea taicameo o curea lata din italia o tin minte si acum, ustura de parca atingea direct pe sange nu pe piele.. dupa cateva aplicari am prins curaj si de nervi am aruncat-o la gunoi, dupa a urmat jihadul dar a inteles si el ca nu se mai putea..
acum pedepsele sunt fara telefon, fara tv fara dulce darr astea-s mizilicuri acum pentru ei.. nici atunci nu era bine, erau prea exagerate toate, am trait cu o mica teama sa nu fac chestii aiurea sau sa nu iau note mici, n-as vrea sa fie si astia mici terorizati.. acum se mai intrece calul si putina autoritate nu ar strica la unii parinti insa na fiecare cum considera
Comentariu beton!14
n-am experiența pedepselor. de bătaie, nici nu mai zic.
icoane n-am fost nici noi, da’ taică-meu avea o vorbă: tre’ să le încurajăm să-și dezvolte personalitatea. asta spre disperarea maică-mii, care sigur ne-ar mai fi pedepsit din când în când, mai ales când stricam ceasurile 😁😅 .
în cls. a IX-a am avut nota unu (1, da!) în teza de la lb.română.
pt că ne-a dat teza „pe numere” și colega a fost prinsă pe picior greșit, i-am scris și ei teza. proful mi-a recunoscut scrisul, evident. ei i-a dat 8 și mie unu 😃. singura pedeapsă a fost discursul moralizator al maică-mii. (la încheierea mediilor am aflat că proful mi-a modificat nota-n catalog)
ca părinte-am fost ca taică-meu. nu s-a știut în casă de pedepse, de bătaie. mă mai supăram pe ei când săreau calu’ cu fast-food și-atunci îi amenințam că le tai banii de buzunar, dacă se mai repetă.
știți ce nu pricep eu? de ce toți cunoscuții mei, cu părinți cadre didactice, descriu aceleași experiențe ca @MV? cu pedepse, cu bătăi, cu umilire și, mai ales, pt note.. cum de tocmai oamenii ăia, care-au făcut și psiho-pedagogie, n-au habar ce traume provoacă?
Comentariu beton!57
Si eu cu parinti fosti profesori. Mergand la terapie am aflat ca in alte tari exista grupuri pentru vindecarea traumelor specifice copiilor de cadre didactice… Cred ca ei stiu exact unde si cand sa loveasca, mai ales cu vorba, in special pentru ca au facut psiho-pedagogie 🙂.
Comentariu beton!12
@Mălina tocmai că erau cadre didactice şi dacă odraslele făceau pozne, le dispărea cu totul creditul ca cadru didactic. Am avut la şcoala generală un coleg a cărui mamă era învățătoare (bine, am avut şi o colegă la fel, dar a plecat repede, dar şi ea elevă model). Se ferea să facă vreo năzbâtie, învăța bine. Când să punem şi noi băieții de o chiuleală, aşa de a naibii să vedem cum e, el a zis pas şi ne-a povestit cum e în cancelărie, toți învățătorii şi profesorii povesteau şi ştiau totul (deci măgarul ştia şi el destule din şcoală dar nu zicea). Deci mama sa nu e în stare să stăpânească un pezevenghi cu note mari dar să învețe 30 până la 36 elevi? Şi dacă elevul e într-o şcoală şi părinții în altă şcoală tot se afla pronto şi bineînțeles că o foloseau contra ta.
Comentariu beton!11
@Greta, uau! grupuri de susținere pt copiii cadrelor didactice.. uau, asta mi se pare foarte tare!
hai să dau din casă un pic. am două prietene, fiice de foști profi. una are 48 de ani, cealaltă are 50. măi, ambele fac terapie!
deși n-au fost copii-problemă, dimpotrivă, femeile astea două au fost abuzate de părinți, verbal și emoțional, toată viața lor. și abuzul continuă și acum, dacă le oferă ocazia!
una dintre ele și-a adus mama în casa ei, pt o vreme. s-a îmbolnăvit și avea nevoie de ajutor.
un coșmar, crede-mă! am asistat la scena-n care maică-sa îi interzicea să meargă la o „seară a fetelor” (mai ieșim la un pahar de vorbă, o dată pe săptămănă).
și, pt că fiică-sa a înfruntat-o, precizându-i că, la 50 de ani, face cum și ce vrea, maică-sa a făcut o criză. cu mine de față!
„nu ești bună cu capul, fetițo! umbli după p.. prin cârciumi! ești o ratată! nu-i nimic de capul tău! meriți să fii călcată-n picioare! bărbatu-tău e un pămpălău, că te lasă și nu-ți dă omor!” astea-s vorbele pe care le-am auzit personal, din gura unei foste profe de mate, de 75 de ani!
cealaltă, cea de 48 de ani, ajunsese să facă des crize de anxietate. cu somatizări, cu umblat prin spitale. din aceleași motive, jigniri și umilințe crunte, toată viața. orice face, dacă nu le cere lor acordul și nu primește binecuvântarea lor, în ochii părinților ei e profund greșit.
zice @AleBlaga că era presiune-n cancelarie pe părinții-cadre didactice, că de-asta reacționau așa la note. ok. păi, prietenele mele au învățat și au fost olimpice. de ce părinții lor s-au purtat și se poartă mizerabil, chiar și când nu există presiunea cancelariei?
și-mi povestesc fetele astea două că-n gașca lor, de copii de cadre didactice, toată copilăria, adolescența, tinerețea, tabloul a fost același. au scăpat doar cei care-au plecat departe de părinți.
și, vin și zic: dacă au fost incapabili să fie părinți normali și să-și înțeleagă și apropie copiii lor, cum or fi fost ăștia pt generații întregi de alți copii?
câți adulți traumatizați și strâmbi au livrat societății, după 12 ani de „educație” făcută-n teroare?
și ne mai mirăm de ce sunt atâția ciudați printre noi..
p.s. dă-mi voie, te rog, să fac un gest nepotrivit pt o doamnă! să scuip pe psiho-pedagogia făcută de ei! ăștia au făcut școală de torționari, nu psiho-pedagogia copilului!
Comentariu beton!47
@Mălina mă mânca să zic de fapt că pe vremea noastră nu cred că se făcea psiho-pedagogie de care ne gândim. Psiho sigur era la mişto, pedagogie hm, nu ştiu cu ce se mânca. Am avut profesori studenți sau proaspăt absolvenți şi ăia erau pasionați de ceea ce învățaseră şi nu insuflau cu uşurință dorința să ştiu. Sunt aproape sigur că nu ştiau de pedagogie. Pe de altă parte, deşcile cu ‘metode’ pedagogice ne lăsau eşuați, ne dădeau note mari doar dacă reuşeam să reproducem papagaliceşte ce dictau. Bătaia sigur era instrument pedagogic, la latitudinea didacticului.
@ Malina, fix asa! Ar fi multe de povestit daca n-ar durea atat…
Comentariu beton!11
Daca pedepsele gen „nu ieși din casa timp de…” s-ar fi cumulat, ca sentințele de la americani, cred ca si acum as mai fi stat in casa.
Am fost o mică pacoste ambulanta.
Pentru note, nu ma pedepseau, deși erau foarte diferite, funcție de afinitatea mea pentru o materie sau alta. Eram doxa la romana, limbi străine, istorie, geografie si catastrofa la matematica, fizica si chimie.
Pe copil (35 de ani, acum) îl pedepseam cu tăierea desertului si a gustărilor dintre mese. Asta îl afecta cel mai râu, pentru ca a fost dintotdeauna un mare mâncău.
Comentariu beton!32
Pe mine nu m-a bătut tati nici o data, pedepse luam, mama a murit de tânără când aveam 8 ani, sora 6 și fratele 15 ani, eu fiind ceea mai mare dintre fete, am dus greu cu sora mea, tata fiind plecat la munca, nu ne-a lipsit nimic, doar atenția lui. Fiind deja mama la rândul meu nu as putea concepe sa îmi lovesc puiul orice ar face, deși uneori copiii te pot face sa îți pierzi cumpătul, cu pedepsele sunt de acord dar cu bătaia nici gând
Comentariu beton!23
Am fost un copil foarte energic. Atît de energic ziua încît noaptea dormeam tun. Adică nu mă trezeam nici să merg la baie. Am făcut în pat pînă în clasa a IV a. Ai mei erau disperaţi şi pe atunci pe pat se punea un nailon cu o pelincă, ceva. Pe care trebuia să le spăl dimineaţa. La sfîrşitul clase a IV a învăţătoarea a organizat o excursie de vreo trei zile prin ţară, cu toată clasa. Pe mine nu m-au lăsat pentru că nu puteam să mă fac de rîs făcînd în pat. De atunci n-am mai făcut niciodată. Cred că dacă ar fi existat pampersi pe atunci mă ţinea povestea asta pînă pe la liceu, cine ştie?
A fost cea mai dureroasă pedeapsă, celelalte nu au mai contat deşi au existat.
Comentariu beton!29
Hihi, mi se întâmpla şi mie dar am scăpat până la şcoală. Exasperam toate educatoarele la grădi că nu puteam dormi ziua, dar nici să las pe alții să doarmă de a-mboulea când ne puteam juca. Evident, eram campion la stat la colț. Mai ciudat pentru mine a fost să descopăr un copil român la şcoală în Germania cu pamperşi pe el.
Pai ce spui tu aici eu as fi spus mulțumesc daca scapam cu atat. Eu imi luam bataie la drumul mare si cunosc si alte cazuri
bag samă că-s singurul adult de 50 de ani din românia care nu a fost pedepsit de părinți niciodată. de bătaie nici vorbă (nici eu, nici frații mei).
în rest, din păcate, pedepsele absurde, de multe ori cu bătaie, sunt regulă în creșterea copiilor în românia și acum, nu doar acum 30-40 de ani!
Comentariu beton!15
Note sub 8 interzise, mențiune și nu premiu era absolut rușinos că „doar te duce mintea”, bătaia : curea, cablul fierului de călcat sau palme grele ( de fost boxeur), interdicția de a purta pantaloni s-a lăsat cu tăierea lor și aruncarea la gunoi ( îți amintești cât costa o pereche de Diesel sau Levi’s pe vremea lui Ceau și cât de greu se procurau) așa că vacanțele în deplasare din Bucureștii noi în Balta Albă erau o binecuvântare, bine, mai aveam parte și de tabere de două săptămâni ca premiu de la școală și interacțiunea cu ai mei era redusă la minim măcar în vacanțe. În rest responsabilitatea noastră a copiilor/a mea că eram fată era curățenia, aprovizionarea, spălat vase/rufe, călcat rufe, ordine în curte. Distracția sau refugiul era cititul, nu aveam voie pe stradă sau orice altceva ce nu era legat de școală.
Am reușit să am copii destul de târziu, eram îngrozită înainte de revoluție de ideea de a crește copii în condițiile alea, și singura regulă a fost sinceritatea, dacă știm din timp ce s-a întâmplat putem rezolva orice. O singură dată i-am spus lui fiu meu în adolescență că nu mai are voie la calculator decât pentru teme/școală și nu pentru jocuri, nu credeam că o să țină cont de asta și după vreo două săptămâni am ajuns acasă mai devreme și calculatorul era închis, am rămas mută și i-am și spus că nu mă așteptam să țină cont de interdicție atâta vreme. Am vrut să le ofer altă copilărie decât a mea și să nu simtă prea mult că sunt crescuți doar de mine, sper că mi-a reușit, ei spun că au avut o copilărie liniștită și mai bună decât a colegilor și prietenilor lor.
Comentariu beton!53
Din păcate, da, există și acum adulți care își bat copiii. Adulți pentru care o palmă are rolul să educe, atunci ei nu sunt capabili să îi explice copilului de ce nu trebuie să facă un lucru, de exemplu. Pedeapsa este, pentru ei, singura formă de a avea autoritate.
Mi-am adus aminte, citind articolul tău, că pe mine m-a bătut mama o singură dată. Dar, vorba soră-mii, care e mai mare “am crezut că te omoară”.
Pe lângă asta, pedepsirea doar din vorbe “de ce ai luat doar 9, colega ta a luat 10, tu de ce nu poți”, în condițiile în care de multe ori abia aveam un colț de masă pe care să ne facem temele, m-a afectat mai mult decât bătaia. Abia în ultimii ani, după multe eforturi, am început să o las mai încet cu perfecționismul și cu așteptarea să fac totul de 10.
Din cauza expresiei “ce zice lumea că ai făcut cutare lucru”, m-am mutat la câteva sute de km distanță de părinții mei.
Comentariu beton!32
Ca să nu lungesc inutil discuția:clar , astăzi nu mai aplicăm pedepse copiilor comparativ cu ce primeam noi,deși n-am primit bătaie acasă,nici măcar pentru note mai mici.Dar încă aplic ce zici tu,Mihai ,sau cel puțin la fata mare ,de aproape 16 ani ,nu-i cumpăr ceva ce-și dorește dacă a venit „șchiopătând” de la școală.Asta ne ziceau ai mei când luam 4 la ceva ,ziceau că am șchiopătat de am avut nevoie de scaun.
Și aplicat la situația mea,pe primul n-am putut să-l pedepsesc prea mult, având autism sever,iar următoarea e fata mare de care spuneam mai sus.Abia la cea mică,deși e hiperactivă,am putut să aplic pedepse normale ,gen”nu mai vine moșul”, fiindcă a fost și este o metodă bună de lucru și de dus în direcția normală a activităților.Bineînțeles că moșul n-a sărit niciodată casa noastră,dar a fost de efect cu o lună, două săptămâni înainte.A,și la nevoie maximă,scoatem internetul din priză,ca să arăt că pot și eu să zic nu la o nevoie.
Și mama a fost profesoara. Și eu am auzit „ce zic colegii mei, ce zic elevii dacă tu ești mediocră?”. Nu am luat bătaie pentru note, dar de câte ori raportăm un opt (am avut un singur 7 până la liceu), scenariul era același: mama se întrista, părea gata să plângă. Apoi începea morală, întâi domol, apoi crescendo, până la „este nevoie și de femei de servici nu numai de oameni cu școală, dar tu ești prea leneșă”. Ce m-a durut cu adevărat a fost când tata (profesor și el) a refuzat să semneze carnetul cu un 8 la dictare, să creadă învățătoarea că am ascuns nota.
Comentariu beton!15
Mama ma ameninta ca-mi cumpăra 100 de oi și ma face cioban.
Ce prost am fost ca m-am făcut inginer.
Comentariu beton!38
100 de oi?
asta inseamna ca au vazut ceva potential in tine.
eu il amenintam pe al meu ca-i iau 3 capre.
ca sa-mi faca-n ciuda, s-a facut si inginer, si economist.
Stau si ma gandesc cum ai putea sa bati un copil? Cum? De ce? Ce ar putea face atat de grav? Am un baiatel de 1 an si 2 luni si ma inspaimant atunci cand il zgarii din greseala cu unghia sau il strang mai tare de manuta sa il prind daca tinde sa cada. E cel mai bun si mai pur lucru din viata mea. Nu pot sa concep sa ii fac rau!
Am norocul sa vin dintr-o familie in care nu prea am fost batuta. Si-a pierdut mama cumpatul de vreo doua ori si au fost frecvente amenintari, dar nu se ajungea la asta decat foarte rar. Oooh, facutul de rusine era la modul curent, dar asta e alta poveste. Sunt absolut sigura ca baiatul meu nu va fi vreodata batut.
Acum, in ceea ce priveste pedepsele, am urmatoarea teorie pedagogica – netestata inca „pe teren”: daca faci o prostie obisnuita de genul spargi o vaza, scapi laptele pe jos, mazgalesti peretele cu creionul, nu este necesara o pedeapsa de tipul stai la colt sau nu primesti desert. Copilul trebuie sa fie responsabilizat si sa invete cum sa abordeze astfel de situatii in viata reala. Ca adult, daca ai facut o prostie din neatentie, nu te trimite nimeni la colt in timp ce se face curatenie prin magie. So, ai spart vaza cu flori si s-a imprastiat apa peste tot? Nici o tragedie! Consecinta e ca: strangi cioburile (aici evident ca face adultul cu suportul copilului), strangi florile, stergi bine masa si covorul, aspiri. In plus, vaza trebuie inlocuita, asa ca vreme de cateva zile vei „munci” gen sa duci zilnic gunoiul, in contul carora vei primi niste puncte/banuti/whatever. In weekend mergem impreuna si alegem o alta vaza de acei bani munciti. Ca-n viata!
Ai luat un 7 la scoala? Si la job vei primi uneori feedback negativ. Se lasa cu bataie? Cu pus la colt in public? Iti ia cineva laptopul timp de o saptamana? Nope! Intelegi ca este o atentionare pentru ceva ce nu a mers bine, afli ce nu a mers bine si muncesti pana corectezi. Asta daca e un feedback ce merita luat in seama, nu un cretinism. Ex: am luat si eu 4 la germana pentru ca profesoara ne scadea cate un punct pentru fiecare greseala din compunere. Eu am scris o compunere de 2 pagini, altii au scris 5 randuri. Asta e un feedback irelevant, echivalentul unui ai intarziat dimineata 5 minute dar ai stat peste program 2 ore. Daca dai de un astfel de sef cretin la job, e cazul sa iti bagi picioarele.
As rezerva o pedeapsa de genul stai in camera fara laptop/tv/telefon/ jucarii perioada X pentru ofense grave, echivalente cu o infractiune in viata reala: minciuni nasoale, lovit alti copii, injurat alte persoane, chiul masiv de la scoala etc.
Comentariu beton!37
Aham. Eu nu-mi am pedepsit niciodată copii. Nici certat, doar comentam. Cu şcoala, am învățat din experiența mea. Elev surd într-o şcoală normală în comunism. Nu auzeam multe, nici nu se gândeau să-mi zică cum merg lucrurile, necum să povestească, doar uneori. Învățam din inerție, că toții trebuiam. Admiram pe ăia care luam note mari, ce ambâț pe ei, nene, dar nu, nu mă iau la întrecere cu ei că ce căpătam după atâta zdroabă? Credeți sau nu, dar am ratat cu brio toate festivitățile de sfârşit de an şcolar cu premieri, nici nu ştiam şi nici nu mi s-a spus, altfel poate mă motiva ideea de a primi cărți gratis. Am primit odată aşa ceva în clasa 8 şi am lipsit şi de la aia, nu aveam idee, de la ultima zi de şcoală nu mai călcam până pe 15 septembrie.
Cu copii mei era suficient să povestesc de munca mea, de a altora şi a altora şi cam cu ce s-au ales. Băiatul cel mare învață oricum. Cel mic au vrut să-l mute din clasa de dotați (voiau să-l mute de la Gymansium la Real că abilitățile lui erau mai degrabă tehnice decât de abstractizare), pentru ca în două rânduri a rămas cu câte 2 corigențe dar nu s-a lăsat dus, a trecut şi ălea iar anul trecut m-a anunțat că a decis să facă şi Master la Uni. Mda, ciuciu să-mi cumpăr altă maşină până atunci. Adică au realizat amândoi unde duc eforturile cu şcoala. În clasa 10 cel mic se gândea să se facă soldat, apoi controlor de zbor iar cel mare chimicar.
Eu mă intreb constant dacă și parintii noștri considerau că „traim vremuri complicate cu acești copii!”
Diferențele sunt uriașe intre generații, in primul rând tehnologic.
Noi oprim netul in fiecare seară sau ii blocăm accesul băiatului la el, ca să nu stea noaptea la jocuri sau filme.
Despre note nu mă interesează. Imi fac datoria să îl anunț că va dormi așa cum și-a așternut și că unele perne sunt mai pufoase decât altele, iar cand își va da el seama va fi cam târziu.
Când mă enervez tare, îi sugerez să sune la protecția a copilului că poate îl alocă unei alte familii😂.
La școală face numai năzdravănii (față de ce făceam noi e oricum bagatelă) și primesc mai mereu notificări pe aplicație. Fata e total diferită, spre norocul nostru e singura dovadă că suntem niște părinți normali😁
Comentariu beton!28
@OldJohn: cu baiatu tre sa incerci varianta tatalui lu bula „fetele astea is numa pentru premianti”
Comentariu beton!11
@OldJohn trebuia să-mi dai ideea cu Jugendamt-ul şi alocarea la alte familiia acum vreo 15 ani!
Pedeapsa cea mai cea era cu nu iesi afara, prietenii plecau la fotbal si eu stateam si ma uitam pe geam cu jind la ei! Bine, eu cand chiuleam de la practica o faceam 2-3 saptamani, cand suna fixul stiam ca urmeaza “omorul”, de la mama, tata era cu morala! Sa va zic cum a alfat tata ca fumez, ma duceam sa o astept pe sora mea la troilebuz seara, mi am luat 2-3 tigari din locul din scara de unde le piteam toti si la drum, intre timp a sunat sora mea ca nu mai vine in seara aia, si asa a venit tata dupa mine. Cum stateam in statie si incepuse sa ploua usor am zis sa mai aprind o tigare dar nu aveam chibrit, am vazut pe cineva ca se apropie cu palaria pe cap si gulerul ridicat si i am cerut un foc, cine credeti ca era?! M-a intrebat daca am greutati de fumez! Am facut nebunii mari si i am pus la mari cazne pe ai mei dar nu mi pedepsesc baiatul, vreau sa cred ca am o relatie ok cu el, am fumat 39 de ani, i am spus ca a fost cea mai mare greseala a mea si ca nu va castiga nimic bun dar na, cine stie ce va face! Alte vremuri.
Comentariu beton!23
Si noi am mai fost binecuvantati cu cate o palma la fund, o curea sau un furtun iubitor de la masina de spalat pe cocoasa, dar doar cand eram foarte mici.
Ulterior, ai mei s-au „reprofilat” si au inceput cu critici (neconstructive), umiliri, jigniri si comparatii cretine cu altii, comparatii din care nu ieseam niciodata castigatori, orice am fi facut. Dupa cum scria cineva mai sus, violenta verbala si criticatul cauzeaza traume cel putin la fel de adanci ca bataia fizica. Cel mai trist e ca maica-mea a fost profesoara si ar fi trebuit sa fi stiut mai bine.
De altfel, unul dintre motivele pentru care nu am facut copii a fost ura/tratamentul plin de ura primita din partea alor mei in copilarie (nici nu mai intru aici in amanunte, ca inca ma doare).
Violenta de orice fel nu isi are rostul in educarea unui copil. In plus, nu toti suntem buni la toate, dupa cum a mai subliniat cineva deja. Notele nu iti definesc nivelul de inteligenta, iar un esec sau o nota mai mica cu siguranta nu te definesc pe tine ca persoana.
Comentariu beton!29
Oh, da, comparatiile. „Aia cum a putut si tu n-ai putut?”. Culmea ca un argument gen „toata clasa a luat note mici” nu se punea la socoteala, ca „ce-mi pasa mie de altii”. Numai cand era vorba de comparatii nimicitoare le pasa de altii, ca sa vezi.
Si da, aia cu ura… mi-a trecut si mie prin cap. Presupun ca ai mei m-au iubit, respectiv iubesc (numai tata mai traieste), dar cand imi aduc aminte de valul de injuraturi si de ce invective puteau sa-mi arunce nu pot sa nu ma-ntreb daca, in momentele alea, nu ma urau. N-ai cum vorbi asa, n-ai cum arunca asemenea cuvinte unui copil daca nu-l urasti…
PS: eu nu pot avea copii, si in retrospect cred ca e mai bine ca nu pot. Refuz sa-mi imaginez ca poate le-as fi facut la fel.
Comentariu beton!24
Nascut in ’70 fiind evident ca imi aduc aminte de pedepsele din vremea aia. Pedepse care au fost mai mult sau mai putin fizice.
In ziua de astazi, ce sa zic, not so much … din pacate as zice.
Si o sa explic sa sunt niste nuante.
Principalul „necaz” generat de pedepsele alea de pe vremuri este, evident, faptul ca au lasat sechele. Mai mari sau mai mici. Dar, pe alea extreme/grave, eu la vad la periferia statisticii – adica majoritatea astora care avem acum 40+ nu suntem nici nebuni, nici psihopati, nici cu alte probleme. Ca sunt si unii care au ramas cu probleme mai grave, corect, din pacate. Dar viata nu e nicioadata corecta si ca sa iasa omleta trebuie sparte niste oua.
Personal – 99,99% dintre pedepsele/corectiile primite de mine de la parinti, cand eram copil, erau meritate. Ba chiar, pentru unele kkt-urii facute de mine, chiar as zice ca am fost insuficient (sau deloc) pedepsit.
Pricipalul „castig” din padepse este ca tot noi, astia de 40+ suntem in marea majoritate extrem de constienti/asumati. Adica avem foarte clar intiparita in cap ideea ca tu faci, tu platesti pentru ce ai facut. Si asta ne face mai atenti cand analizam o situatie si cand luam o decizie – deci sanse mai mici sa dam o gherla care sa ne afecteze pe noi sau pe cei din jurul nostru.
Personal – eu nu mi-am „corectat” fizic copilul vreodata (este ceva ce mi-am impus si sper sa nu ma abat vreodata de la regula asta) dar au mai existat ceva penalizari legate de mici recompense pe care, de obicei le primeste de la noi. O fi bine, o fi rau … habar nu am dar sunt convins ca trebuie sa existe niste limite!
Si de aici „regretul” meu ca nu se mai aplica nici macar idee de pedeapsa: vedem pe strada ca o felie semnificativa dintre cei sub 25 de ani si majoritatea celor sub 20 de ani se duc lejer spre ZERO la responsabilitate/asumare/constientizarea ideii ca faptele comise pe „persoana fizica” trebuie si e normal sa vina cu o nota de plata.
Apropo de asta cu pedepsele – vad de dimineata la stiri ca in nu-stiu-ce oras o adolescenta de 13 ani a fost batuta crunt, pe strada de alte 3. S-a constatat ca jegurile alea trei au facut o „confuzie” (adica vroiau sa bata pe altcineva) dar si ca individele faceau parte dintr-un clan local. Va intreb, jegurile astea trei or fi primit de la parinit/profesori vreo pedeapsa care sa le responzabilizeze si sa le faca mai constiente ca nu sari la bataie pe strada sau nu 3 – la – 1 sau ca daca bati pe cineva posibil sa existe consecinte?
Atat am vrut sa spun!
A nu se intelege, in mod gresit, ca sustin pedepsele exteme, maltratarea copiilor sau alte grozavii. Dar putina „disciplina” (DOAR in directia constientizarii si asumarii) trebuie sa existe, de la cea mai frageda varsta la care copilul poate sa inteleaga ceva din ce se intampla in jurul lui.
Comentariu beton!35
Eu am chiar certificat de „brânză bună în burduf de câine”.
Pe paginile alea de la sfârșitul carnetului de note, asta le-a transmis, în scris, alor mei profa’ de sport . Să fi fost prin a 7-a sau a 8-a.
Pe timpul impuscatului mai era Telenciclopedia si pentru cei mai mici, cum eram si eu, desene animate 5-10 minute pe care adesea nu le mai dadeau motiv pentru care taica-miu le spunea desene aminate.
Parerea mea este ca asta a fost motivul real pentru care Ceausescu a fost executat.
Am luat bataie cat pentru 3 generatii si nu exagerez. Bete, palme, maturi, furtun, paruit, literalmete tot ce se gasea pe langa casa omului au fost folosite sub o forma sau alta la pedepsirea oii negre a familiei – subsemnata, evident.
Totusi, cele mai crunte n-au fost bataile – alea erau oricum – ci pedepsele. Am 2 episoade care si acum ma bantuie, adult cu par alb in cap.
1. Aveam 8 (OPT!) ani. Sparsesem un bibelou. Nefiind la prima abatere, stiam ce ma asteapta asa ca am facut ce mi s-a parut mie logic – am ascuns cioburile si am facut-o pe nestiutoarea. Evident, s-a prins toata lumea. M-a dus mama a doua zi la scoala si a spus ca vreau sa fac un anunt. La cei opt ani ai mei a trebuit sa stau in fata clasei si sa „declar” cum am spart eu bibeloul si cum mi-am mintit bietii parinti. Noroc ca s-a dezmeticit invatatoarea si a pus capat. Dar, cum ai zis si tu Mihai, copiii sunt rai. Eram singura din clasa din mediul rural si, multumita mamei, tarancuta care nu stie sa umble decat cu pietre si pamant.
2. Clasa a 6-a. Se organiza concurs de matematica la Iasi. Profa de mate a ales ea dupa ureche si preferinte 2 colege sa mearga. Eu, tare-n gura, am zis ca nu asa se face. Sa ne dea un test si cine ia cele mai mari 2 note, sa mearga. S-a dat, am iesit a doua, m-am „calificat”. Ma duc acasa mandra la ai mei si le povestesc toata istorioara. Boom – palma, paruiala, etc.
Eu: ?!?!? Aparent, o sunase profa pe mama si ii povestise tot. Motivul bataii: nu-mi respect profesorii. Motivul (real): nu avea mama bani de taxa. Pedeapsa: nu mergi la niciun concurs, iti arde tie de plimbari. Aceasi clasa, acelasi singur copil din mediul rural, aceasi taranca care a vrut sa vada si ea altceva in afara de coada vacii.
Honorable mention: mi-am luat bataie ca am schimbat wallpaperul de la calculator fara sa-i cer voie lu’ tata.
Cel mai rau? Ani de-a randul am fost recunoscatoare ca m-au batut ai mei – cine stie unde ajungeam altfel? Sa nu mai spun ca mereu am considerat ca vai ce femeie puternica mama ca a stat si a luptat pentru tata. Tata care venea tzapan acasa, o jignea, o lovea etc etc
Si cel mai amuzant este ca daca spun vreodata ceva sau indraznesc sa combat „pai ce copilarie frumoasa ati avut voi”, au atitudine fix ca-n meme: „but did you die?”
Comentariu beton!54
Never ever nu il bat daca sparge ceva neintentionat. Mi se intampla si mie sa mai scap cate ceva si sa se sparga. In schimb daca face intentionat, atunci ii spun ca sunt trista si ca nu inteleg de ce… Uneori nici el nu stie sa imi spuna de ce si il cred. Ii spun doar sa aiba grija, ca in cioburi poti sa te tai si ca data viitoare sa fie mai atent. I-am luat un clopotel din ceramica (si-a dorit foarte mult si el l-a ales) si i-am explicat ca e fragil si daca il sparge, ei bine, n-o sa-l mai aiba. Inca nu l-a spart :))))
@tipsyT ceva asemănător am pățit-o cu o plantă. Au cumpărat ai meu o buruiană ceva şi pus ghiveciul în camera ce o împărțeam cu fratele mei. De la pierderea auzului şi-a simțului echilibrului am obiceiul că noaptea să nu aprind luminile. Nici în casă nici pe casa scărilor. Exersez adică să compensez. Chestia e că nu ştiam de iarba aia pusă poponeț în fața ferestrelor aşa că am zburat-o iremediabil, fiind seară întunecoasă şi jaluzele trase. Mi-am luat bătaie bineînțeles, de la amândoii părințiii. Dacă le era aşa drag de ce plm nu au pus-o în camera lor că şi aia era la soare. De atunci mă doare undeva de orice din regnul vegetal, dacă nu e comestibil.
Comentariu beton!13
În copilărie mi-am ales singură pedepsele, la îndemnul tatălui meu. Punea o singură condiție: să fie măsura corectă, proporțională cu fapta.
La educația fiului meu am epuizat toate interdicțiile posibile. Trebuia să fie de fiecare dată ceva nou, ca să aibă efect.
Nu tin minte la mama cum era, daca ea prinsese partea cu pedepse corporale dar stiu ca taica-meu a mancat bataie pe paine destula. Prin urmare stiu ca s-a abtinut foaaaarte mult sa nu ne traga cate o scatoalca cand probabil o meritam. Si zic abtinut ca e greu sa te dezici de ceva cu care ai crescut toata viata, trebuie sa-ti gasesti resursele interioare si sa nu o faci la fel. Da, am primit palme de la parinti dar acele palme au fost rare si erau dinainte precedate de multe amenintari care noi, copiii, le luam in deradere evident. Vorba ta, atata au stiut si au putut.
Amenintarile la care sufeream mai mult eu (nu pot vorbi in numele surorii mele) erau lipsa calculatorului, telefonului mobil (desi doamne feri era nokia 3310 deci inafara de Snake nu aveam ce face mare lucru pe el lol) si accesul la televizor. Cam la asta se rezumau pedepsele. Cateodata aveau efect, cateodata nu. Depinde de situatie si de ce facusem.
Si eu ascundeam notele sub 6, nu le treceam in carnet (pe atunci puteai sa iti treci tu notele si parintele sa contrasemneze, pe langa invatator/profesor). Bineinteles ca saraca mama le auzea/vedea la sedinta cu parintii. Totdeauna ma ruga sa ii zic dinainte ca sa nu se faca de mandra minune la scoala avand privirea mirata dar nu puteam sa o dezamagesc fatis eu, lasam invatatoarea si mai apoi diriginta sa faca asta. Pur si simplu ma oripilam cu gandul sa ii spun eu de notele alea. Si nu pot sa zic ca am avut parinti ultra exigenti, care sa ma bata la fiecare nota rea sau sa faca cum faceau parintii altor copiii din clasa cand aflau ca al lor odor a luat 9 nu si 10 ca si colegul acela f bun din clasa. Comparatii nasoale nu erau si nu pot spune ca m-au jignit gratis dar mi-era rusine sa le spun ca nu am invatat suficient de bine.
La nivel de pedepse ce primesc copiii mei e iarasi restrictionarea accesului la device-uri. Daca observ ca se impute treaba si nu vor sa percuteze la setarile din fabrica le restrictionez accesul la prieteni. Si asta vad ca ii doare mai tare pentru ca fiind la casa, stiu ca iesirile se fac cu noi, adica noi ii ducem in parc sau la alti parinti acasa sa socializeze. Nu sunt inca la varsta in care pot sa iasa pe poarta si sa mearga in drumul lor. Probleme majore pana acuma nu pot sa spun ca am avut si e momentan sub control. Vedem mai incolo
Eu am fost copil exemplu (am și diplome de la școală care atestă asta 🤣🤣).
Maică-mea nu a avut de lucru cu mine, că să îmi explice de ce (nu) ar trebui cum spune ea a fost suficient pentru mine.
Prin urmare, nu-mi aduc aminte să fi fost pedepsit vreodată (nici măcar în liceu, când notele la materiile importante nu mai erau aceleași cu cele din generală).
Iar despre bătaie cred că am mai scris pe aici: prima palmă mi-am luat-o de la mama pe la 18-19 ani, când am vrut să o pocnesc pe sor-mea, care e mai mare cu ~6 ani decât mine.
N-am apucat să o fac și de-atunci nici n-am mai avut pornirea să o fac.
Iar copii n-am, deci nu pot spune ce ar funcționa și ce nu dpdv al părintelui.
Nepoții mă ascultă de vorbă bună și explicații clare.
Edit:
După 25 au început, în schimb criticile și „ce-o să zică lumea?”
Răspunsul meu a rămas întotdeauna același:
-Mi se foarte rupe.
Comentariu beton!26
Eu am fost pedepsită de câteva ori. Mi-am învățat lecțiile, zic eu.
Din ce îmi amintesc, pe fii-mea am pedepsit-o doar când avea 17 ani și începuse să ia droguri. Mi-a spus, iar pedeapsa a fost să meargă cu mine peste tot(a durat vreun an).
Chiar am s-o întreb ce-și amintește ea, dacă am mai pedepsit-o vreodată.
Comentariu beton!17
Eu am luat bătaie pentru nota 9! Furtun mașina de spălat și mama nu își aduce aminte cică!
Când fiică-mea a luat un 9 (la sport!) am făcut un mic party că e și ea normală și nu are numai 10!
Soacra mea este uimită că noi nu ne-am bătut fetele niciodată și nici nu se țipă la noi în casă.
Avem acum adolescența cu mici izbuniri și uși trântite dar încă e bine.
Comentariu beton!24
Al meu are 4 ani si mi primeste cate o palma la fund cand face crize. Sau privare de televizor, aia funcționează bine. O data a stat fara televizor o săptămână si a înțeles de ce si nu a cerut. Ne intreba doar daca săptămână s-a terminat (cam in fiecare zi 😅).
Ma întreb des cum sa fac, pentru ca vreau sa gasesc o cale de mijloc, ca sa stie ca unele actiuni nu are voie sa le facă, incerc mult sa ii explic de ce nu si care sunt consecințele.
Nu il voi certa niciodată pentru note si nici nu il umilesc, nici nu il compar cu ceilalți, ca ala a făcut si tu nu, sau chestii din astea.
Sincer, m-am inspirat din comportamentul animal, pisicile mai trag o ghiara puilor care musca prea tare cand se joacă, vreau sa invete sa-si modereze intensitatea cand tipa sau fuge sau loveste pentru ca e prea excitat. Sunt atenta mai ales când face asta pentru ca e obosit, nu are rost sa adaug si eu la excitarea lui. De obicei incerc sa il calmez. Daca nu se calmează, il trimit la el in cameră, unde de obicei urla si da din picioare, il las să urle o vreme si da ca vad ca nu se calmează, ii vin la el si ii dau o sansa sa vină in bratele mele. De obicei vine, dar trebuie sa fac eu primul pas. E foarte încăpățânat. Pe de alta parte vreau sa fie așa, pentru ca nu vrea sa fie el tot timpul cel care se pliază. Am incercat asta si nu a pliat cam jmătate de ora.
Inca e prea mic, dar vreau totusi sa invete unele limite. De exemplu sa înțeleagă ca nu e nu si de ce. E important, sau cel putin asa cred eu.
Sa auda „nu”, sa înțeleagă cand e „nu” si chiar sa spuna el „nu” , cand e ceva care il deranjează. Incerc sa il ascult si sa il inteleg si pe el, invata sa isi gestioneze emoțiile, dar inca e mic. Ce sa facem, traim intr-o societate in care sunt limite, trebuie sa le învețe. Partea complicată e despre intensitate. Cum si cat sa il pedepsesc ca sa stie , dar fără sa il ranesc psihic sau fizic. Pe mine ma caftea mama destul de des, tata mai rar, dar faptul ca nu erau multumiti de mine a fost greu de dus, pentru ca aveam impresia ca nu sunt destul de buna, ca sunt eu de vina pentru diferite esecuri, si nu vreau sa se repete asta cu fiul meu.
Vreau sa creasca liber, dar sa stie de anumite limite. Ii spun ca il iubesc si stie ca, chiar daca il pedepsesc uneori, dragostea mea pentru el ramane intacta.
Bifat absolut tot în zbuciumata mea copilărie!
Băbăiatule, zici că ai tăi au fost colegi cu ai mei la Școala Profesională de Parenting, în pnm!
Ei nu mai sunt demult, eu am ales să nu-i condamn, compensând cu ideea că și eu eram tâmpit. Bă, da’ tâmpit!
Doar un exemplu:
Copilăria mi-am petrecut-o la bloc, era unul singur în zonă prin anii 1975. 8 apartamente pe scară, toți vecinii ca frații, iar in jurul blocului multă iarbă.
Ce s-a gândit o vecină: să fiarbă magiunul în ceaun, în spatele blocului, pe pirostrii, că aragazul in bucătarie era mic. Deși ideea părea una foarte bună, la final s-a dovedit a fi total neinspirată.
De ce s-ar gândi un copil de 6 ani că magiunul ăla este destul de anost și pentru un gust desăvârșit îi lipsește un pumn de nisip? Și am avut grijă să-l arunc așa ….. în perdea, ca pe mălai în mămăligă, fix când mesteca tanti, că dacă-l aruncam într-un singur loc, poate mai alegea din el, să nu-i scârțâie toată iarna între dinți, așa cum aveam să aflu ulterior că s-a întâmplat.
Deci, vin și vă intreb : câți dintre voi, cu abilitățile de parenting pe care le aveți azi, m-ați fi lăsat nepedepsit după o așa ispravă?
Comentariu beton!17
Nu ai fi ajuns să faci, pentru că nu ai fi stat nesupravegheat
cred ca multe tampenii le faceam si de plictiseala.
Eu descoperisem ce misto e sa arunci foi aprinse de la balcon. Evident, dupa ce a aparut cartoon network numaru de tampenii a scazut enorm. oare de ce?
@animaloo se străduia alții să-şi imagineze tâmpeniile colorate pe care le-ar face dacă ar putea. Maeştri unii dintre ei.
Calin, violenta asupra copilului e interzisa, deci probabil ca o bateam pe maica-ta 😅
„Nu știu alții cum sunt, dar eu când ma gândesc la locul nașterii mele”…..🫣
Nu-mi aduc aminte de prea multe bătăi ( pe care le eschivam alergând în jurul mesei din sufragerie, însoțite de un plâns cu sughițuri și un milion de „iartă-mă, că nu mai fac”, absolut sincere pentru ca îmi era o frică de ma că@am pe mine, îmi aduc însă aminte de subminarea încrederii, de „cultivarea” lipsei de stimă. Aia cu brânză bună….era în loc de „Tatăl nostru” in fiecare seară!🙈
Avea mama o expresie: daaaa, primesti…ca si meriți! Si uite asa, cinci cuvinte spuse destul de des și hotărât m-au convins ca nu merit nimic! Am 67de ani, aproape 40 de căsnicie si încă mă lupt cu lipsa stimei de sine!
Ori fi pedepsele rele…..dar și vorbeleeee🙊
Cum bine zicea poetul: aceste vorbe ne doare!😜
Comentariu beton!31
Sincer cred ca vorbele uneori dor mai tare decat palmele, si te lasa cu mai multe traume. Vorbele zise intre patru ochi, si mai ales cele zise de fata cu toata lumea. Alea sunt criminale. Umilintele.
Comentariu beton!17
Mvai ce de traume. Pedepse luate? De toate felurile și modurile. Și totuși, din clasa a 2-a până la liceu, după care …din inerție cumva, am trecut clasa doar pentru ca școala avea renume bun și nu avea voie să aibă corigenți/repetenti. Va puteți închipui cum poate un copil in clasa a doua să aibă carnetul plin doar de note in jurul notei 4? Brânza buna? Daca as avea mii de lei de cate ori am auzit, as fi mai bogat ca Musk.
V-as putea povesti multe lucruri, unele inimaginabile, dar nu mă lungesc.
Nu contează cum și cât va pedepsiți copii. Ceea ce contează e ca aceștia să se simtă iubiți. Nu declarativ. Să simtă, nu să audă doar! Să simta ca o faceți de dragul lor. Daca simt asta, totul va fi iertat. Daca nu simt asta, orice pedeapsa e inutilă! Inclusiv absența lor, a pedepselor.
Asta v-o spune cineva care nu are și nu va avea copii.
Iaca d’aia.
Comentariu beton!21
Noi am luat bătaie pentru prostii, niciodată pentru note.
Bine, frate-miu făcea prostii, da’ o-ncasam amândoi: el pentru ce-o făcut, iar io pentru că n-am avut grijă de el. Mi s-o părut nedrept, da’ no, asta e. 🤷♂️
Comentariu beton!18
Pentru note nici n-am încasat-o niciodată!
Nu știu de ce, dar trăiam cu impresia că frate-tău e mai mare, nu credeam că tu ești big brother!😀
@Vic
Si cel mic poate avea grijă să spună celui mare că nu e bine ce face😂
@OldJohn: așa-s copiii lu’ frate-miu. Ăla mic de 13 ani e mult mai matur ca ăla de imediat 16. Ăl mic e și mai bun la școală, ăl mare-i praf.
Si eu am avut niste pedepse pe care nu numai ca mi le amintesc si in ziua de azi, dar care s-au lasat cu niste sechele…mai mici sau mai mari. 2 crunte, pentru mine cel putin : ascunsul hainelor „frumoase”, lasate doar alea pe care le detestam din rarunchi si tuns scurt, pentru ca am ascuns note pe care le-a gasit. A doua: trimis la tata – ceea ce nu era o pedeapsa in sine, pentru ca il ador pe tata (ai mei fiind divortati de hahaaa). Socul a fost cand am ajuns acasa, am gasit valiza-n usa si „te duci la tac-tu, sa se descurce el cu tine”.
M-am jurat sa nu fac vreodata asa ceva cu fi-miu, cu atat mai putin pe tema notelor.
Al meu e mic, deci pedepsele sunt cam ca la voi: pana nu sunt stranse jucariile, nema desene. Sau, alternativa. Toate jucariile care nu sunt stranse pana plecam/pana mancam/pana la ora de somn/ etc. sunt confiscate pana (insert orice aici, in functie de situatie). In rest, incercam sa vorbim cu el, sa ii explicam, sa il educam, nu sa bagam frica in el si sa ne transformam in monstri in ochii lui, sa ajunga mai tarziu sa se ascunda de noi, de frica.
Comentariu beton!11
Am luat de 2 ori bataie, din motiva de frică și frustrare, motive din care și eu m-aș fi altoit, pe cand aveam 4-5-6 ani 😑
Pe ai mei nu i-am bătut. Le-am mai dat cu caietul în cap, un șut în fund… din astea. Tip la ei cat e ziua de lungă, în schimb 😬.
Cu pedepsele sunt de acord, până la urmă copiii trebuie să știe ca “după faptă și răsplată”.
Telefonul ăla, l-aș lua din 5 în 5 minute, din varii motive. 🤬
Bataie nu-mi aduc aminte sa fi luat… asa cate o palma la fund de cateva ori cand eram mai mica, dar efectiv ca atentionare (nu-mi aduc aminte sa ma fi durut). In schimb mama ma certa si imi venea sa intru in pamant… si apoi era suparata pe mine si imi vorbea monosilabic (si asta durea mai mult decat orice bataie). Dar asa a stiut ea sa faca si sunt convinsa ca a crezut ca era bine. Acum vorbesc cu ea in fiecare zi la telefon de peste 20 de ani si suntem ok. 🙂
Pe piticul meu nu l-as putea lovi niciodata (nici nu as avea de ce, de altfel). El e oricum sensibil si empatic (sambata a plans pentru ca sunt prea multi oameni saraci in lume si nu au casa si bani de mancare si noi nu-i putem ajuta pe toti… dupa ce vazuse niste oameni ai strazii in oras).
Nici eu nu sunt adepta pedepselor pentru note. A luat primul (si singurul B+) la un test la germana inainte de sarbatori si era efectiv speriat ca il cert. 🙁 Eu voiam doar sa vad unde/ce a gresit ca sa nu mai repete pe urma (doar ca eu nu stiu germana si nu pot sa-i explic). S-a dovedit ca nu a inteles cerinta la un exercitiu si prin urmare a raspuns altfel decat trebuia.
Om vedea cum va fi cand mai creste (la 8 ani inca nu sunt probleme), recunosc ca mi-e un pic teama de liceu/adolescenta, dar sper sa nu se schimbe prea mult.
Cred ca asta este cel mai triggering subiect posibil pentru generatiile trecute de 30 de ani.
Am crescut in casa cu bunica – contabila, femeie care trebuia sa faca cariera, nu sa se marite si sa faca 2 copii. Isi ura barbatul, nu isi placea copiii. Bunicul, profesor de geografie, si-a batut copiii cu bestialitate, era foarte coleric, tot timpul ti-era frica sa nu spui/ faci ceva ce putea fi interpretat. Mama, profesoara de matematica, traumatizata de parinti, dar dependenta de ei, ne-a tinut captivi pe toti in relatie cu acestia. Tata, profesor de matematica si inginer, cu o copilarie normala, la tara, fara batai.
Nu imi luam pedepse pentru note, doar atmosfera aia din casa (de scaperi un chibrit si explodeaza) ma presa atat de tare ca aveam doar note bune. Dar cu pretul unor crize de bila, anorexie, boli de stomac, care s-au cronicizat dupa 20 de ani, cu depresii care m-au tinut ani intregi.
Maica-mea se comporta in mod gratuit atat de nasol cu mine (mai ales verbal sau ca atitudine, nu mai vorbesc de paruieli) incat ca am tras concluzia, destul de mica fiind, ca nu ma iubeste. Si am trait cu ideea asta ani de zile. Nicio problema, ca si eu o uram. Motiv pt care am facut o criza in clasa a 7a de mi-am luat a 2-a si ultima palma de la taica-miu, pentru ca urlam la ea in ultimul hal. Nu am avut niciodata o relatie sincera cu ea, nu m-a invatat mai nimic valid despre relatii, despre sexualitate, despre… nimic. La 21 de ani am avut o infectie bacteriana si tot ce a gasit ea mai bun de zis a fost „pai daca ti-a trebuit sa faci sex”…
Intr-a 12a, pentru ca eram mare 🙂 finally, am inceput sa ma razvratesc si, ca orice fata buna si proasta si fara experienta, tinuta legata de calorifer (ca „esti prea mica sa umbli, sa petreci, sa vezi, sa experimentezi”), m-am combinat cu un cretin. Si pentru ca ai mei au avut fix reactia aia idioata: esti o proasta, nu o sa faci nimic in viata, nu o sa iei bacu’ (l-am luat cu 9.5), nu o sa intri la facultate (am avut bursa) ,nu ai voie sa iesi sa faci sa dregi, ma urmareau etc. – de-a naibii am ramas cu boul 3 ani, care m-au marcat cat anteriorii 17 cu ai mei :))).
Cand aveam vreo 25 de ani, maica-mea mi-a zis mandra ca „atunci cand aveai 18 ani si o luasei razna, mi-a zis cineva, nu iti spun cine, sa te dau afara din casa, dar eu nu am vrut”. Era mandra mah, draga de ea. Nu stiu cum am reusit de nu i-am dat eu una peste bot.
In fine, a apucat-o mersul la biserica, ceea ce macar a schimbat-o mult la nivelul relatiei cu mine (desi nu constientizeaza cat a gresit). Eu nu pot sa o iert si nu pot sa trec peste, nu neaparat pentru ce mi-a facut, ci pentru sechelele produse si pentru deciziile gresite pe care le-am luat din cauza acestor traume.
Comentariu beton!42
Sincer, imi vine sa o bat pe idioata de maica-ta
@mery Deși intru târziu pe acest articol al Dlui MV si nu o sa mai citești si nimeni ce scriu, trebuie să spun că m-a impresionat mult comentariul postat. Si nu atât prin suferințele descrise sau faptul ca ai mărturisit asta despre tine, cât pentru introspecția pe care mi-ai provocat-o privind comportarea mea ca mama fata de copii mei. Da, comportarea părinților nu ca poate influența, dar chiar influențează grav viata in viitor a copilului. Am avut părinți, nu atât de aspri ca ai tăi, dar in stilul educației de acum 60 de ani nici eu nu am beneficiat de discuțiile necesare cu ai mei privind relațiile sentimentale între băieții si fete si mai ales nici nu se punea problema de a vorbi despre sexualitate. In consecință, nu intru in amănunte, dar asta mi-a afectat viața de maniera în care m-am căsătorit nu cu prima mea iubire cum făceau toți colegii de facultate, cum ar fost normal, ci după mulți ani cu un om pe care l-am respectat și iubit, dar nu ca pe cel care ar fi trebuit sa fie.
Am fost un copil silitor si conștiincios fără să mi se ceară direct asta ci prin atmosfera creata că trebuie sa fiu cea mai bună, ceea ce am si fost pana la nivelul liceului fiind șefă de promoție. Și la facultate am mers bine, doar ca intervenise iubirea interzisa care mă consuma mult psihic si învățatul trecea pe planul doi uneori. Am amintit de școală pentru ca am fost surprinsă să aflu de la copiii mei târziu, când erau pe picioarele lor, că am fost niște părinți buni dar extrem de pretențioși prin așteptările noastre cu care i-am terorizat, fapt pe care nu îmi venea sa îl cred. Cum, am fost eu așa de exigenta, pentru ca eu nu mi-am dat seama, am crezut totdeauna ca ei învață bine pentru că așa trebuie nu ca le-o impunem noi!!! Si mi-au explicat ca la fiecare nota mai mică sau la fiecare examen, concurs necâștigat aveam o reacție de dezamăgire pe care încercam cu greu să o maschez si asta ii durea. Si acum, prea târziu, îmi dau seama că e o greșeală să faci asta ca părinte….. Da, dar din păcate se pare că asta nu mă împiedică să nu mă comport la fel cu nepotul meu ca bunica….
Dar cel mai grav a fost că noi părinții nu am știut să creăm o legătură mai intimă cu ei astfel ca la vremea relațiilor lor sentimentale să le putem fi prieteni, să comunicăm. Iar aici lucrurile sunt mult mai grave, lipsa discuțiilor cu ei, apropierea de ei este probabil și ăsta unul din factorii care au dus la viața chinuită de care nu am știut a fiului meu drag, și poate chiar la pierderea lui, ceea ce nu pot sa îmi iert…
Poate de asta m-a impresionat atât comentariul dvs.
E absurd să îți pedepseşti copiii pentru note, e ca şi când îți bați găina că nu face ouă!
Hm, dacă nu face ouă atunci e băgată-n oală, nu?
Nu am copii, dar am fost copil ca noi toți și îmi amintesc de o pedeapsă aplicată de bunica maternă. Nu mai știu ce am făcut, dar ne-a pus pe mine și pe sora mea în genunchi pe boabe de porumb. Și nu stătea la țară ci la oraș, dar mereu avea o găină în curte. Dar îmi mai amintesc ceva. Când făceam vreo boacănă, mama mă trimitea să îmi cer iertare de la tata. Și invariabil spuneam așa. „Tati, m-a trimis mami să îmi cer iertare”. Pedepse pentru note nu am primit. Am fost premiantă până în clasa a XI a. A XII a mi-am petrecut-o scriind scrisori de dragoste unui tânăr din alt oraș. Și nu am fost nici măcar printre primii 10 din clasă. Și părinții erau de față. Să nu mai vorbim de profesorul de fizică. Eram cam îndrăgostită de el. Despre pedepsit copiii, am un nepot de 25 și o nepoată de 21. Când nepotul avea vreo 5 ani, sora mea și cumnatul i-au spus că dacă nune cuminte, nu mai vine Moș Crăciun. „Tot timpul spuneți așa, dar el tot vine”. Cred că nepotul credea cu adevărat în Moș Crăciun sau chiar nu îl speriau pedepsele.
Comentariu beton!11
Am stat in casa, uitandu-ma pe tavan, fara tv, fara acces la jucarii, jumatate de vacanta de vara pentru ca efectiv n-am vrut sa citesc lectura suplimentara data de profa de romana pentru ca la ora ei n-aveam voie sa am idei, aveam voie doar sa recit ce-mi preda ea si-atat. Si am fost atat de ofensat de chestia asta incat am refuzat sa mai citesc ceva ce tinea de lectura suplimentara sau obligatorie, pana-n zilele noastre. Singurele carti pe care le pot citi sunt cele pe care i le citesc lui Marc, fiumeo. In fine, la mine asta a fost singura pedeapsa primita, pe motiv de „necitit”. Am avut noroc de-o mama ingaduitoare sau prea ocupata (m-a crescut singura) care n-a pus pret prea mare pe note si pe ce-o sa zica lumea. Insa ei placandu-i cititul EXTREM de mult (citea inclusiv cand se ducea la buda) parca simtea cu moare o parte din ea cand vedea ce lepra sunt eu la partea asta.
Comentariu beton!13
Eu am fost destul de norocoasă. Nu am primit pedepse fizice, doar verbale. Cu notele nu prea erau probleme, scandal ieșea dacă plecam undeva fără să anunț, mai ales când apăruseră deja telefoanele mobile.
Cea mai urâtă perioadă a fost în clasa a IX-a și începutul celei de-a X-a când taică-meu, obsedat fiind că pățesc ceva pe întuneric, îmi venea în întâmpinare (pentru că nu aveam drum comun cu colegii în ultima parte). Într-o frumoasă seară de noiembrie (eram deja a X-a), s-a nimerit că veneau 2 colege la mine în cartier, așa că i-am făcut semn cu mâna lui taică-meu că plec cu ele. De fapt nu mă văzuse și a așteptat până a ieșit toată lumea. A pornit plin de draci acasă, timp în care eu ajunsesem deja aproape de bloc. Între timp, văzând că nu venim niciunul, a plecat și maică-mea după noi. Am ratat întâlnirea cu ea, pentru că la ușa din față se perindau niște personaje dubioase și am luat-o pe la intrarea din spate, în timp ce ea a ieșit prin față. Când au ajuns amândoi cu o falcă în cer și una în pământ a început scandalul. Dar m-am ținut tare și le-am explicat de ce nu ne-am intersectat, plus că nu merit să fiu tratată așa doar pentru că ei își fac griji în mod exagerat. După faza asta au lăsat-o mai moale. A mai fost o situație când eram deja a XII-a și plecasem după ore cu prietena mea la hipermarket la cumpărături în celălalt capăt al orașului. La întoarcere m-am oprit la ea acasă și am stat la povești, am râs, am băut câte un cappuccino..nici nu ne-am uitat cât s-a făcut ceasul. Până m-a sunat maică-mea urlând întrebător pe unde umblu. Acasă mi-a făcut capul calendar, iar eu i-am replicat că îmi face mie scandal că nu am sunat-o, iar alții cu copii drogați nu se isterizează așa 🙃
Comentariu beton!14
Cand ii pedepsesc am grija sa lovesc unde ii doare cel mai tare: ii trimit afara!
Pentru cazuri grave pastrez amenintarea suprema: va duc la meci la CFR Cluj!
Comentariu beton!19
Pentru note nu am luat bătaie niciodată. Învățam și bine ce-i drept, nu era cazu’, rar luam note mici. Atunci primeam doar o mică apostrofare și atât.
Dar pentru prostii, offff Doamne ! Cu lingura de lemn, cu umerașu’, cu cureaua. Orice le pica în mână. Mama în rol principal, taică-meu foarte rar.
Și făceam năzbâtii nu pot să zic. Intram în casă la 23.30 vara în vacanțe. Și dăi și încasează. Nu mă stresam prea tare. A doua zi făceam la fel. Sau alta : la intrarea în bloc deșurbam becul seara și legam o sfoară/sârmă ca să se împiedice cei ce intră/iasă. S-a întâmplat să fie taică-meu victima.
O încasam și la școală. Învățătoarea practica sportul trasul de perciuni și datul cu capu’ de bancă. Prin clasa a V-a profesorul de mate ne bătea cu compasul acela mare de lemn cu care desenai cercuri pe tablă. În clasa a VII-a am ascuns hainele colegelor de clasă care se întorceau de la ora de educație fizică și au fost nevoite să se ducă acasă doar în trening și teniși iarna pe zăpadă. Pentru asta ne-a „executat” profesorul de educație fizică : a convocat toți băieți clasei în sala de sport, ne-a „ars” câte una la fiecare palmă cu niște cozi de mătură vopsite în alb cu spirală roșie pe ele pictate special pentru ceva Daciada pe stadion. Apoi ne-a legat pur și simplu de aparatele din sală cu o sfori și ne-a lăsat acolo vreo două ore.
Prin liceu luni făceam ore după-amiază și iarna după ora 17.00 era întuneric afară. Așa că am mers la tabloul de siguranțe, le-am scos și spart ca să nu mai facem ore. S-a aflat și am luat niște palme în biroul directorului niște palme pe care le voi ține minte toată viața.
Toate aste se întâmplau între ’70 și ’82. Ce vreau să subliniez ? Bătaia făcea parte din cotidian. Acasă sau la școală. Nu am rămas însă cu sechele.
Dar ca părinte mi-am jurat să nu îmi bat copilul niciodată. Și am reușit să mă țin de cuvânt. Poate și pentru că a fost fată. Mai mult de atât cu nepoata, pe care o creștem noi bunicii, de 18 ani, am aplicat aceeași metodă. Niciodată violență fizică. A funcționat permanent amenințarea : vezi că îți iau telefonu’.
Daca credeai ca bataia e rupta din rai ii dadeai si tu fiicei tale. Tocmai prin urmare de aceea ti-ai jurat sa nu-ti bati copilul niciodata. E o minciuna asta ca nu ai ramas cu sechele. Una dintre sechelele tale e faptul ca-ti amintesti. Si inca bine. Si alta pentru ca ai decis sa nu faci la fel.
Sechela o asociez cu ceva negativ. La mine sunt mai degrabă decizii pe care le-am luat în urma acelor comportamente.
Bataia este ceva negativ, ca altfel repet – ai fi facut-o si tu.
Raspunsul la bataie nu va fi niciodata unul pozitiv, asta te gandesti doar tu asa printr-o rationalizare a evenimentelor.
Mama nu m-a bătut în general, nici pentru note, nici pentru altele, dar mă pedepsea cu televizorul pt note prea mici (în anii ’90 începuseră să apară diverse chestii la care te-ai fi uitat, ba desene, ba seriale, după vârstă). Ideea ei era să iau note bune printre altele pentru că nu se știa în ce măsură media celor 4 ani ar fi contat la admiterea la liceu, respectiv facultate, pe lângă examenele aferente (se tot schimbau condițiile de la an la an sau așa mă păcălea ea, că prea multe metode de convingere nu avea).
Treaba a fost că după ce am terminat cu interesul pentru desene, mă interesa tv prea puțin, drept pt care într-o zi, când iar aruncase spre mine fatidicul „o săptămână fără tv”, i-am zis: „Nu-mi pasă de tv și n-ai cu ce să mă pedepsești”. (Bine, un pic îmi păsa, dar nu disperam fără un episod din ceva serial). De ieșit afară nu-mi păsa, cu jucării nu mă mai jucam. Cred că s-a blocat un pic. Ce nu știa ea era pasiunea mea nou descoperită și secretă pentru scris, iar dacă nu știa, nu avea cum să-mi ia scrisul. Nu i-am spus foarte multă vreme că scriu.
Altă fază funny a fost că într-o zi, prin liceu, m-a prins că citeam în loc să-mi fac temele. Era liniște în casă și extrem de liniște din camera mea unde ar fi trebuit să se audă zgomote de rechizite, foșnituri etc. În schimb nu se auzea nimic pentru că mai devreme ajunsesem la un capitol interesant când a ajuns ea acasă și m-a pus să mă apuc de lecții, dar nu-mi stătea capul la ele, ci la carte așa că o tot scoteam și băgam într-un sertar până am rămas prea cufundată în lectură și n-am auzit-o venind să apuc să o ascund. Cred că s-a blocat și atunci puțin că ani de zile a stat pe capul meu să citesc, într-un final am descoperit cititul și acum ce să mai fi făcut cu mine? I-am zis: „Tu mi-ai dat cartea asta, e foarte tare.” Mi-a luat-o și mi-a dat-o seara după ce am terminat lecțiile.
asta cu ”ma stie lumea” e asa o idiotenie. Ca mare VIP esti tu de te stie orasul.
Ai mei au fost exact inversul. Nu țin minte să fi fost vreodată pedepsit, bătaie chiar niciodată. Ne găseau mereu scuze dacă nu făceam ceva bine, inclusiv la școală. Cumva, acum, nu mi se pare bine nici ca erau atât de flexibili, parcă exagerau puțin.
Prin clasa a 7-a, voia profesoara de chimie să merg la olimpiadă și s-a supărat tata, ca se stresează copilul.
Am impresia ca fuseseră ei stresați și voiau să fie altfel cu copiii lor.
Aveau și o vorbă: fiecare copil e bun la ceva, fiecare are norocul lui.
Eu mi-am luat bataie in special pentru note proaste. Ai mei copii inca nu au fost batuti, dar momentan sunt pe calificative, vedem cand o sa fie pe note daca si-o merita 😀
Si eu am luat de cateva ori bataie pt note ca in rest eram cuminte. Sincer preferam bataie scurta decat morala interminabila de 2 ore. Acum pedeapsa CAPITALA la a mica este luatul telefonului. Ar prefera bataie. La gimnaziu fara telefon sunt ca pestele pe uscat.
Trista aducere aminte. Am luat bataie ,cam cu orice obiect ce poate fi utilizat. Ahh,cu biciul nu am luat. Furtunul de la masina de spalat,ala cu striatii, te invinetea instant , si cureaua lui taica miu , nu pot sa le uit. Dezbracati in pielea goala si intinsi pe pat ,sa nu ne rateze sau sa ne ferim cumva,se dezlantuia. Si nu erau cu numar loviturile , erau pana obosea. Si cand era treaz si cand era beat. Si peste toate abuzul verbal si psihic . Dat afara pe scara gol golutz. Amenintat ca te da la casa de copii, sau in sighetul marmatiei unde se pune harta in cui. Toate astea pt note. Pt pozne bataile erau mai soft.
Bag de seama ca educatia parinteasca era ca mobila de sufragerie: toata la fel. ” Daca aveam 12 copii, se alegea unu’ mai rasarit, dar tu esti singura si tre sa fii perfecta”. Motto-ul copilariei mele.
Eu pedepsesc odrasla din dotare pentru lipsa de respect. Atunci pierde privilegii si le castiga cand isi aduce aminte cum se spune Buna ziua! Multumesc samd.
La scoala il trimit ca nu stie carte, ca daca ar sti, nu l-as mai trimite. Pedepsele pentru note sunt excluse
La mine septicul era de bine. Optul si nouale erau minuni, nici nu le luam in calcul, era ceva ireal. In schimb note de zece am avut gramada la sport, desen, atelier, practica, purtare.
„Cancer am facut din cauza ta! si cand/daca revine, din cauza ta revine”
De la un tata catre fiica lui de 17 ani.
Sunt curioasa de pareri. Sunt eu melodramatica sau e …de ne-iertat?
Eu zic că este de neiertat. Și părinții soțului meu au făcut la fel 🙂
Ideea este de poți tu duce mai bine, iertarea sau înstrăinarea. Nu poate să decidă nimeni în locul tău.
Eu una m-aș îmbolnăvi eu însămi lângă asemenea oameni.
0
Ce puțină lume a răspuns chiar la întrebarea adresată :)). Eu eram curioasă de răspunsuri despre cum își cresc copiii oamenii de aici.
Eu îi mai pedepsesc pe ai mei cu privarea de TV – nu au program foarte intens, când au școală se uită mai mult în weekenduri și de asta îi “ustură” bine. Ii privez atunci când am stabilit ceva și nu au făcut.
De exemplu: stabilim că închid la o anumită oră și dacă nu respectă asta, mă cert cu ei și îi ameninț cu pedeapsa și se rezolvă imediat :)). Au fost momente când am și aplicat-o, nu doar i-am amenințat și au văzut ca mă țin de ce spun ca fac. Ajuta și asta la eficienta :)).
O perioadă am încercat să fiu o mamă cool care nu aplica pedepse, nici nu le numeam așa. Cumva mi se părea ca dacă nu le zic ca e pedeapsa, nu o sa se simtă pedepsiți. Până când mi-am dat seama ca ei se simțeau pedepsiți, indiferent cum numesc eu acțiunea în sine. :))
Eu am ajuns să citesc aici căutând o idee de atitudine după ce fiica mea mi-a spus despre colega ei de bancă că a luat o notă mică și a început să plângă că pe ea o bat rău părinții dacă ia note mici.
Nu știu ce să fac. Simt că ar trebui să fac ceva, dar nu știu ce anume. Sunt două zile de când mă bântuie „The good things left undone”, vorba celor de la Pink Floyd.. dar nu poți nici să te duci la niste necunoscuți sa le spui că e deplasat să își bată copiii.. poate ar trebui sa contactez psihologul scolii.
0
Nu-s parinte. Nu stiu daca voi fi.
Dar m-au afectat mult pedepsele din copilarie si adolescenta. Enorm.
Bataie luam. Nu pentru note. Nu pentru ca le-ar fi fost rusine, ci pentru ca n-a fost cazul. Pana am terminat liceul notele sub 9 puteau fi numarate pe degetele de la o mana.
Desigur si nota 9 era de gravitate enorma, si daca se adunau 2 de 9 era clar, m-am lasat pe tanjala, o sa fiu lasat corigent, o sa ajung un terchea berchea.
Bataile, nu cu obiecte, dar cu palma, si exclusiv in cap, nu incet, erau pentru delicte ca raspuns obraznic (adica nu umil si cu capul in jos) si pentru orice ii enerva. Orice, pentru ca se razbunau pe mine pentru orice ii enerva.
Fotbalul era una din supapele mele. Nu cred c-as fi ajuns un Hagi. Dar petrecandu-mi tot timpul invatand, era o gura de aer. Si desigur ca pedeapsa a venit – adio fotbal. De ce?
Pentru ca un copil din clasa, mare rival de familie, cu care am fost comparat toata viata, castigase olimpiada nationala de fizica. El cum poate si eu nu? Conta mai putin ca la media generala eram mai bun, normal, el era stralucitor intr-un domeniu. Nu conta deloc ca mie nu imi placea fizica. Eu trebuia sa fiu bun la toate si in fiecare zi eram ascultat acasa la toate materiile „ca sa nu ma fac de ras”. Eventual de 2-3 ori „ca sa se fixeze”.
El de ce poate sa fie olimpic si eu nu? Aaaaa ia gata cu fotbalu’.
Ce a fost mai umilitor e ca meciurile, intre clase, se jucau exact in spatele blocului. Cu vedere directa de la geam. Si colegii strigau sa vin. Tata mi-a interzis sa deschid fereastra, apoi a venit cu o idee si mai buna – sa ii informez ca-s pedepsit, „ca sa stie si ei”.
In rest, vorbe grele, injuraturi, umilire, previziuni frumoase ca o sa ajung un ratat, ca n-o sa fiu in stare de nimic in viata. Dupa fiecare prelegere, care dura de obicei minimum o ora, tremuram, fizic, de nervi.
Habar n-am cum o sa ma comport daca o sa fiu parinte. Tot ce pot face e sa incerc sa nu ma razbun pe copil pentru necazurile mele si sa nu-l umilesc.
Câtă tristețe. Și când mai auzi pe vreunul ce vremuri bune erau înainte, copiii erau copii și părinții părinți, ți se face părul măciucă.
Și care este relația cu părinții acum? Aș fi curioasă. Cineva scrisese mai sus că a rupt complet legătură cu părinții abuzivi. Dar cei care nu au rupt-o, cum privesc acum trecutul?
Eu nu am fost nici pedepsită, nici bătută (îmi amintesc vreo 3 palme in total) Dar cum erau vremurile, nici cine știe ce atenție nu am primit. Părinții aveau treburile lor, am amintiri cu mine plângând pe teme de școală, joaca, băieți, etc, nu mă băga nimeni în seama cu orele :))
Deci nu pot spune că înțeleg ce simte un copil care a fost abuzat in halul în care descriu unii mai sus. Dar cum poți privi în față un părinte, cum îl poți îmbrățișa, cum poți lăsa copiii în vizită când s-au purtat așa?
Poate că unele situații sunt contextuale, ca sa zic așa. Am o prietena a cărei mamă a bătut -o și a fost o mama per total catastrofală o perioada după ce a rămas văduvă, apoi treptat și-a revenit în simțiri. Probabil că or fi fost cazuri în care părinții, suferind de diverse condiții care nu erau recunoscute la vremea aia (depresie etc), au făcut greșeli impardonabile. Dar sa te comporți așa O VIAȚĂ, eu, să fiu copilul lor, nici că aș vrea să mai am de-a face cu ei vreodată
Relatia nu mai exista din simplul motiv ca ei nu mai sunt. Mama a murit in 2022, tata in 2023.
Eu aveam 37 respectiv 38 de ani, deci departe de adolescenta.
Nu am rupt relatia, dar comunicare n-a fost niciodata. Nu am fost niciodata la mama sau la tata pentru probleme, nu ma intelegeau.
La 22 de ani am avut o deceptie sentimentala imensa si mi-a dat prin cap sa vorbesc cu mama, sa-i zic ca efectiv nu mai pot, sa-mi dea un sfat. Sfatul a fost de vis „ei nu mai poti, tot doua gauri avea”. Culmea, imi reprosase de n ori ca „tu nu comunici, tu ne iei de prosti, altii vorbesc tot si tu nimic”. Am vorbit. Mai bine taceam.
Iar de la tata, cativa ani mai tarziu, am avut nevoie de o imbarbatare, cand ma parasise logodnica. „Da’ serviciu’ merge? Aia conteaza, lasa”.
A fost o relatie disfunctionala, si intre ei dar cu mine mai ales, de asta cu prima ocazie am plecat din oras. Din toate motivele posibile. Ce m-a deranjat e ca din conjunturi urate, o perioada am depins de ei financiar. Mi-au scos pe nas tot.
Intotdeauna imi parea rau ca nu pot vorbi, ca nu am cu cine, ca sunt, la orice discutie, umilit si minimalizat de parca as avea 5 ani. Erau oameni inteligenti dar pur si simplu nu am inteles.
Si nu, nu mi-as fi lasat copiii (daca as fi avut) la ei. Nu.
Legat de intrebarea de mai sus : cum poti sa-ti privesti parintii in ochi stiind cum a fost copilaria ta ? Pai nu poti. Doar fugi si tot fugi. Pentru ca cumva ei te urmaresc: parintii, amintirile, traumele, flash-urile din trecut.
Eu mereu le-am dat o sansa, si inca o sansa si tot asa.
Acum 4 ani , dupa ce nascusem primul copil, la 2 saptamani urma ziua mea de nastere. Si nu am primit nici un semn din partea lor, din partea nici unuia. Practic de ziua mea nu am fost urata de singurele rude , mama si tata ( alte neamuri nu mai am ) deoarece in timpul spitalizarii avusesem un argument in contradictoriu ( ca nu le raspundeam la telefon sa vada nepoata, sau de ce nu le trimit poze non stop , etc )
Atunci a fost momentul cand mi-am pus un semn de intrebare si am inceput analiza trecutului .
Nu avem nici o relatie, nu vreau sa repar nimic , nu vreau nimic de la ei.
Ma macina in schimb gandul ca ai mei copii nu vor avea parte de bunici si mi se pare cumva trist, insa oricum e imposibil caci cum am zis, am fugit departe , si fizic si psihic.
Bunicii sunt persoane importante în viața unui copil, dar numai dacă sunt oameni în regulă. Decât bunici toxici, decât bunici care le otrăvesc viața părinților, mai bine lipsă. Zile senine!
Extrem de dureros ce spui, sa fii suparat pe copilul tau din motive neinsemnate cand ți-a nascut un nepot…. Eu, crescută in epoca in care comunicarea parinti – copii nu era ”la moda”, si totusi nu imi pot imagina ca nu as mai avea o relatie cu părinții mei (s-au prapadit de mult și i-am iubit necondiționat). Asta poate pentru ca in comportarea lor perceputa ca rea față de mine la un moment dat se subintelegea iubirea lor parinteasca si intentia de a imi fi bine mai tarziu (imi cereau sa renunt la sentimentele mele si casatoria cu o persoana neacceptata de ei care era totul pentru mine atunci). De aceea, cand l-am auzit pe nepotul meu de frate, un bărbat matur frustrat de nereusita lui in viata pe care evident ca in cea mai mare parte si-o daorează pe lângă soarta lui de orfan de tata la 14 ani si cu un bunic prea aspru, deci m-am blocat cand l-am auzit spunand ca daca i-ar intalni acum (ei fiind decedati amandoi) le-ar da un pumn in fata!
Oof, pana la urma daca dragostea (parunteasca) s-ar simți in ceea ce parinții fac, toate pedepsele si ranile s-ar putea uita….