Mi-a ajuns acest sondaj în fața ochilor:

Aproape 50% dintre români cred că regimul comunist a însemnat un lucru bun pentru România, procent mai mare decât în urmă cu 10 ani / Peste 46% cred că înainte de 1989 se trăia mai bine comparativ cu situația din prezent. (sursa)

Prieteni, eu înțeleg că lumea mai uită sau că mulți tânjesc după perioada aia pentru că atunci erau tineri, nu bătrâni și senili, dar cifrele din sondajul ăsta sunt halucinante.

Am scris deja de mai multe ori despre cât de bine era înainte, azi o să vă descriu doar cam ce însemna Crăciunul pentru românul obișnuit, în anii ăia infernali. Și mă refer doar la ultimii cinci (’84 – ’89) cu destoinicul conducător în frunte, ani în care nu se mai găsea nimic. Mă gândesc că poate e un exercițiu util pentru cei care habar nu au, dar și pentru cei care se prefac c-au uitat.

În primul rând (știu c-o să vină ca o lovitură), dar n-ar fi existat nicio vacanță de Crăciun. Niciodată, în niciun an, pentru că, să vezi ce, comuniștii nu sărbătoreau nașterea Domnului niciodată. Așa că singura șansă pentru vreo zi liberă în perioada aia era să pice Crăciunul duminica. Da, da, doar duminica, pentru că sâmbăta era zi lucrătoare, weekend-urile de două zile au apărut după 1990. Comunismul nu se construia cu zile libere, tinerii mei prieteni.

Pentru că partidul ura obiceiurile imperialiste decadente, Moș Crăciun s-ar fi numit Moș Gerilă. Un nume care poate ar fi fost haios, dacă moșu’ ăsta Gerilă n-ar fi fost sărac ca dracu’.

Știți voi hipermarketurile care gem de lume începând cu două săptămâni înainte de Crăciun? Coșurile alea pline ochi cu cele cuvenite? Le știți? Nimic din toate astea n-ar fi existat pe vremea aia, dintr-un motiv extrem de simplu: în România nu existau hipermarketuri.

Existau doar magazinele Alimentara de unde nu aveai ce să cumperi. Sau aveai, dar doar dacă erai mai excentric din fire și aveai chef să-ți faci Crăciunul cu creveți vietnamezi la cutie și magiun de prune în care nu exista vreo urmă de zahăr. Altfel, la Alimentara intrai doar dacă ploua afară și voiai să te adăpostești. Prin urmare, fiecare făcea rost cum putea de cele cuvenite. Și, de cele mai multe ori, nu putea.

Banane? Existau șanse imense să treacă și Crăciunul, și Revelionul, și Paștele Cailor, și să nu vezi cum arată vreo banană.

Dacă erai extrem de norocos, făceai rost de niște banane amărâte, verzi de ți se strepezeau dinții doar când le miroseai. În rarele ocazii când mai apărea cu așa ceva prin casă, mama le învelea în ziare și le punea pe dulap să se coacă. De fiecare dată le furam și le mâncam așa, verzi, de găsea săraca femeie numai ziarele goale. Și-am zis „în rarele ocazii” pentru că în decembrie ’89 se făcuseră măcar trei ani de când nu mai văzusem vreo banană la față. Și nu glumesc.

Portocale? Din astea se mai găseau fin când în când. Sau, ca să folosesc limbajul epocii, „portocale se mai băgau”. Partea proastă e că se terminau în maximum jumătate de oră după ce „băgau” la alimentară. Credeți-mă, n-ați fi vrut să fiți acolo când câteva sute de oameni își dădeau în cap, la propriu, pentru două-trei kile de portocale. Atât aveai voie să cumperi, două-trei kilograme de persoană, ca s-ajungă la toată lumea. N-ajungeau.

Cozonaci? Sigur că da. Cu condiția să fi fost suficient de prevăzător și să-ți fi păstrat neatinse rațiile de făină, ouă, unt și zahăr încă de prin septembrie-octombrie. Cum adică ce înseamnă „rațiile”? Păi voi credeți că făina, ouăle, untul sau zahărul erau așa la liber, să le poată cumpăra oricine oricând? Mă faceți să râd. Erau raționalizate, aveai cartele pentru fiecare dintre ele, și puteai cumpăra o dată pe lună doar rația pe care o hotăra partidul pentru tine. Pentru că partidul îți voia binele.

Cât despre celelalte ingrediente pentru cozonaci, nucă, rahat sau cacao, stai liniștit, n-aveai ce să păstrezi pentru că nu se găseau. Gen, deloc.

Orice alt fel de dulciuri? Mă faceți să râd. Nu, nu se găsea nimic care să semene măcar a ciocolată, bomboane, prăjituri, sau orice altceva ce azi se consumă în cantități impresionante. Singura metodă prin care puteai face rost era una singură: dacă aveai pile. Pentru mai tinerii mei prieteni care ridică din umeri neînțelegând ce legătură are „pila” cu dulciurile, „pilele” nu însemnau ce credeți voi. Să ai pile însemna să ai relații.

Sarmale? Piftie? Friptură? Fix pe sistemul descris în paragraful de mai sus: dacă n-aveai o pilă pe undeva pe unde măcar se mai auzise că pe planeta asta există și un aliment numit „carne”, n-aveai nicio șansă să vezi sarmale pe masa de Crăciun.

Da, să știți că porcii cărați în portbagajele Daciilor 1300, pe ascuns, nu sunt o legendă, au existat real. Doar că, dacă nu cunoșteai pe cine trebuie, nu aveai de unde să iei porcii ăia. Și, în general, nu aveai de unde să iei nimic ce semăna a carne, fie ea de pui de vită sau de marmotă.

Așa că ori mâncai răbdări prăjite, ori cunoșteai pe cineva bine pus în sistemul de aprovizionare publică. Desigur, mai puteai să ai o mătușa la țară sau vreo rudă cu acces la Casa de Comenzi. Dar pentru ăștia din urmă, articolul ăsta e o minciună ordinară, pentru ei Crăciunul chiar semăna a Crăciun.

Am văzut oameni stând la cozi imense și călcându-se în picioare, la propriu, pentru oricare dintre toate produsele despre care v-am povestit mai sus. Știți cum funcționau lucrurile? Întâi te așezai la coadă, abia după ce te vedeai bine înfipt acolo întrebai „ce se dă?”. Pentru că orice s-ar fi dat era mai bine decât nimic.

Exista un banc celebru în epocă. Un bețiv se ducea în zori de zi spre casă și se oprește la ușa unui magazin alimentar. Se sprijină un pic să-și mai revină și stă un pic așa, cu capul sprijinit pe ușa rece. Când să pornească din nou, în spatele lui deja se făcuse coadă și lumea întreba „ce se dă?”.

Am stat și eu la cozi de genul și mă rugam să prind ceva sau măcar să scap cu viață. Da, fix asta era ordinea, mai întâi îți doreai să prinzi ceva dintre bunătățile alea, scăpatul cu viață era bonus.

Dacă aveți impresia că doar la produsele care se putea mânca erau probleme, din nou vă înșelați.

Brazi? Ăștia se găseau, doar că erau… molizi. N-am văzut în viața mea chestii mai sfrijite și golașe decât „brazii” de Crăciun de pe vremea aia. Cam așa arătau toți. Practic, aveam în fața blocului vreo cinci brazi care arătau mai bine decât orice ai fi găsit de cumpărat.

Cadouri? Dacă n-aveai pe cineva „afară” să-ți trimită ceva ce măcar să semene a cadou rezonabil de Crăciun, în comerțul socialist de stat ai fi găsit numai porcării pe care niciun cetățean sănătos de cap nu le-ar mai pune azi sub un brad de Crăciun.

Unul dintre prietenii mei de la bloc a primit de un Crăciun o mașinuță cu telecomandă. Taică-său muncea pe undeva prin Irak și i-a trimis mașinuța asta de Crăciun. Cred c-am plâns de ciudă a doua zi când a apărut cu ea pe scara blocului, unde ne făceam veacul iarna.

Emisiuni la tv? Păi tocmai ce-am stabilit mai sus că 24, 25 și 26 decembrie erau zile lucrătoare normale. Iar în zilele lucrătoare, programul la tv era standard: două ore pe zi, seara, de la 20.00 la 22.00. Toate cele 120 de minute fiind dedicate partidului și mărețului nostru conducător iubit. No fucking joke! Dacă aveți impresia că bat câmpii, întrebați orice cetățean din jurul vostru, trecut de vârsta de 40 de ani.

Vacanțe în străinătate la vestitele Târguri de Crăciun sau la schi? Iar mă faceți să râd. Nu aveai voie nici măcar să vorbești despre așa ceva. Și chiar dacă vorbeai, rămâneai doar cu vorbitul. Nimeni nu avea acces la pașapoarte decât pentru cel mult o excursie în alte țări socialiste. Dar și pentru asta trebuiau aprobări speciale de la Securitate, aprobări pe care nu le obținea oricine.

Mai vreți? Că mai am. Pot să continui zile întregi povestind toate lipsurile și mizeriile din anii ăia. Cele de mai sus sunt doar clișeele clasice, sunt cele fără de care azi nici n-ai simți c-a venit Crăciunul. Nu zic, om fi noi și acum săraci, dar în „epoca de aur” eram atât de săraci că mi se strânge carnea pe mine doar când îmi amintesc.

După care, 34 de ani mai târziu, 50% dintre români cred că regimul comunist a însemnat un lucru bun pentru România și 46% cred că înainte de 1989 se trăia mai bine comparativ cu situația din prezent.

’Te-n dinți, viață!

P.S. Poza de mai jos este cât se poate de autentică, așa arăta Crăciunul la grădiniță. Da, ăla sunt eu, cu tovarășele educatoare și Moș Gerilă.