A trebuit să fac rost de un Austral, și încă repede. Vă zic acum tot.

Imediat după ce am hotărât ce mașină o să ne luăm, super-mega-încântat m-am dus la copii în cameră să le explic că vom cumpăra mașina aia mișto care le plăcuse și lor atât de mult.

Am obținut exact aceeași reacție pe care aș fi obținut-o dacă le-aș fi spus că manualul de matematică o să-și schimbe culoarea coperții. Ba chiar sunt șanse să le fi interesat mai mult manualul.

Zero reacții am avut, nu-și aminteau despre ce mașină vorbesc. Degeaba le-am arătat poze, degeaba le-am explicat pe unde am mers cu ea. Nada, se uitau la mine cu ochi străini și goi.

Total dezamăgit și deziluzionat, m-am întors la Mara:

– Să știi că fetele nu-și amintesc absolut nimic, habar n-au despre ca mașină vorbesc.

Și atunci, prieteni, exact când și de unde mă așteptam mai puțin, a venit decisiva:

– Nici eu nu-mi mai amintesc nimic, știu doar că era roșie…

Acum înțelegeți de ce-a trebuit să fac rapid rost de un Austral?

Noroc c-au înțeles oamenii ăștia de la Renault că am trei amnezice acasă și mi-au dat câteva zile unul identic cu cel pe care l-am comandat. Da, ok, nu e roșu, dar din câte înțeleg nu culoarea e problema, că era singura pe care și-o aminteau.

Așa că de trei zile doar asta facem, ne plimbăm cu Australul, că azi trebui s-o duc înapoi.

Eu îmi aminteam foarte bine mașina, spre deosebire de cele trei grații din viața mea, doar că acum mă uit cu totul altfel la ce știe să facă, mai ales că dotările sunt identice cu cele de pe mașina pe care am comandat-o.

Lasă c-am fost la Sibiu și la Brașov, că la drum întins nu prea avea cu ce să mă surprindă, dar cel mai și cel mai tare mi-a plăcut când m-am băgat în traficul din București la ora 18:00, când iese toată lumea de la muncă. Am făcut asta special, să văd cum funcționează funcția numită „cruise control contextual adaptiv cu funcție stop&go și sistem de centrare pe bandă”. Tradus în română: autopilot, mașina merge singură prin aglomerația din București.

Și nu numai prin aglomerația din capitală, la fel de singură mergea și ieri în coloana de câțiva kilometri de pe Valea Prahovei. Apropo, n-am să înțeleg niciodată cine sunt miile alea de oameni care se duc spre Brașov într-o zi oarecare de miercuri. Și nici miile celelalte de oameni care se întorc.

Personal, mă feresc de Valea Prahovei ca de ciumă, dar ieri mi-am zis că sigur n-are de ce să fie aglomerat. Nu era weekend, nu era „punte”, nu ninsese, nu era absolut niciun motiv pentru care să mergi în coloană zeci de kilometri, nici măcar nu se lucra pe undeva. Ei bine, cu toate astea, am făcut câte cinci ore și la dus și la întors. Misterele Văii Prahovei, jur.

Mă rog, revenind, ziceam despre autopilot și despre cum mergea mașina singură. Când a condus Mara, după ce a asistat uimită cum face mașina tot ce ar fi trebuit să facă ea, m-a întrebat plină de speranță dacă „și a noastră o să știe să meargă singură”. Ar fi trebuit să vedeți cum s-a luminat la față când i-am zis că da. Mi-am jurat c-o să am această funcție pe viitoarea mea mașină și m-am ținut de cuvânt.

Da, a fost fun, îmi pare rău că azi le-o duc înapoi. Ideal ar fi fost să mi-o lase până vine mașina mea, că iar am început să mă rog să treacă timpul mai repede. Nivelul meu de suportabilitate în ceea ce privește răbdarea este la nivelul unul bebeluș de șase luni: dacă nu am pe loc ce-mi doresc, mă ia capul și încep să urlu. Mă rog, spre deosebire de bebeluș, io urlu mai mult pe interior, cu inner childu’, cum ar zice un posesor de ciacre curățate proaspăt.

Nfine, ideea e că nu mai suport să aștept și mai e o grămadă. 🙁