Prieteni, eu am rămas cu sechele în așa hal, după pandemia vieții, că dacă mă apucă strănutul în public, mă simt vinovat de-mi vine să intru în pământ.

În primă fază, când îl simt că vine, fac tot posibilul să mă abțin. Dar știți și voi că e crunt când îți vine să strănuți, până nu-l dai, nu-ți trece.

Partea și mai nasoală e că eu sunt genul ăla pentru care după primul strănut urmează obligatoriu și-al doilea. Uneori și-al treilea. Nu știu voi, dar eu, după al treilea strănut cu oameni în jur, dacă mi s-ar deschide o groapă mare în față, aș intra liniștit în ea.

Despre tușit nici nu mai vorbesc, că dacă e să mă apuce pe undeva, încep să mă justific cu voce tare în fața necunoscuților: „doar m-am înecat“.

Ca să înțelgeți adevărata dimensiune a dezastrului: presupunând că m-aș afla într-un lift aglomerat, dacă ar fi să aleg între să trag o bășină sau să am un acces de tuse/strănut, aș alege liniștit prima variantă. Măcar aș trăi cu impresia că m-ar privi lumea cu o condescendență semi-amuzată, nu cu ură.

Nu? Nimeni? Doar la mine e problemă la căpuț?

P.S. Acum, că mă gândesc mai  bine, poate domnul șofer de uber avea aceeași problemă. De fapt, o fi vrut omul să strănute. 😛