Cred că există puține activități pe lumea asta pe care să le urăsc mai tare decât urăsc mersul la shopping sau la cumpărături.

Deși, teoretic, sunt același lucru, în capul meu sunt diferite. Shoppingul e atunci când vrei să-ți iei haine sau pantofi sau alte chestii care nu sunt mâncare, iar cumpărăturile sunt alea când te plimbi cu coșul prin supermarket printre rafturile cu produse alimentare. Dar pe ambele le urăsc la fel de tare, să știți.

Partea bună este că de cumpărături am scăpat, sper eu, pentru totdeauna. Sunt cel puțin patru ani de când nu mai fac aprovizionarea pe stil vechi, slavă Bărbosului pentru livratorii de pe piață.

Partea rea este că de shopping nu scapi niciodată, că mereu trebuie să-ți cumperi chestii.

Aici intervine diferența între mine și restul oamenilor care merg la shopping. Pentru că eu nu merg așa „la ghici” și la „văd eu ce găsesc”. Nu, prieteni, eu știu dinainte de a pleca de acasă ce vreau să cumpăr și de unde vreau să cumpăr.

Mă duc la punct ochit, punct lovit, durează zece minute tot shoppingul, cu tot cu achitatul produselor. Hai, cinșpe, dacă e coadă la casă.

N-am putut, nu pot și n-o să pot niciodată să mă plimb așa visător, din magazin în magazin, doar ca să văd „ce au” și să mă hotărăsc eu pe parcurs dacă îmi trebuie ceva.

Nu, fraților, în cele câteva situații de genul ăsta, pe care le-am trăit de la fața locului, fără să mă pot eschiva, efectiv am simțit cum se scurge viața din mine la fiecare pas.

Știți ce zic, nu? „Mai stai un pic să intru și aici”. „Aaa, uite și la ăștia vreau să văd ce au”. Când aud asta cu „vreau să văd ce au” creierul meu își dă reset, jur. Cum adică ce au? Îmi imaginez cum ia la rând buleandră cu buleandră, până vede tot ce au și intru în ecran albastru.

Despre cum se poate proba același obiect, pe optișpe culori diferite, încă nu am puterea să vorbesc, nu sunt pregătit pentru asta.

Uite un exemplu cât se poate de actual și concret. Eram în Atena, acum când tocmai am fost, și-am ajuns pe o stradă din aia înțesată de magazine și tarabe. Jumătate de kilometru de stradă, magazin lângă magazin, tarabă lângă tarabă.

Când am văzut că fetele vor să intre în toate, m-a luat cu leșin de la ficat. Am rezistat la vreo trei după care le-am anunțat unde mă găsesc când termină cu „văzutul”.

Până să ajungem la strada asta, făcusem deja niște mulți kilometri pe jos, n-aveam nicio problemă, nici gând să fiu obosit, mă mișcam cu cel mai mare talent și aplomb. După alea trei magazine la care am rezistat să stau, eram stors de puteri ca alergătorul de la Marathon.

Cum n-aveam chef să mă prăpădesc cu zile printre străinii ăia, am zis pas și m-am retras. Din punctul meu de vedere puteau fetele mele să viziteze magazine până a doua zi, dar nu aveam de ce să particip și eu la acest supliciu.

Nfine, cred c-ați prins ideea, nu mai trebuie explicații suplimentare. Acum sunt pregătit să mă loviți din toate direcțiile cu argumente de tipul „habar n-ai ce vorbești, shoppingul este relaxare pură”. Aștept, promit că voi îndura cu stoicism.