Când am ieșit din hotel să plecăm spre aeroport, m-a luat o tristețe incomensurabilă. La ora opt dimineață deja erau 6 grade afară, soare și cer senin, cu o maximă anunțată de 12 grade. Păi la temperaturile astea m-aș fi putut plimba prin Parisul ăla doar într-o bluziță.

Nfine, aia e, trebuie sa recunosc că și fără să avem parte de cele 12 grade, am avut mare bulan cu vremea. Nu mi-am imaginat vreo clipă că în plin februarie o să putem sta pe străzi câte 12 ore pe zi.

Dar nu despre asta este articolul de astăzi, ci despre unul dintre lucrurile care m-au impresionat cel mai mult în această mini-vacanță. Am fost să vedem Catedrala Notre-Dame pentru că eram curioși cum arată acum, după incendiu.

Și-am văzut o desfășurare de forțe absolut impresionantă. Catedrala e închisă, pentru că se lucrează la reconstrucție, în prezent este un imens șantier, dar tocmai șantierul ăsta m-a impresionat pe mine. Lasă macaralele alea imense și ce utilaje au mai adus francezii în zonă, dar dacă treci de Catedrală și te duci spre cealaltă insuliță o să te mai impresioneze și altceva.

Știți că Notre-Dame se află pe Île de la Cité (care e și cea mai vizitată), dar imediat lângă, pe Sena, mai exista o insuliță: Île Saint-Louis. Ei, dacă treci de Catedrală și te duci spre Île Saint-Louis, o să constați că a fost construit un mini-cartier (nu știu cum să-i zic altfel) pentru cei care muncesc la reconstrucție. Nu, nu vorbesc despre obișnuitele barăci pentru muncitori, au ridicat blocuri de patru etaje din containere. Cu parcare privată în față, cu tot ce trebuie ca să aibă oamenii ăia condiții de lucru cât mai normale. Poate vouă nu va sună în niciun fel, pe mine m-a impresionat când am văzut.

Dar chestia care m-a spart cel mai tare e alta. Ca pe orice șantier și la Notre-Dame există gard din ăla exterior de protecție. Știți voi ce zic, ăla care împiedică oamenii să intre nestingheriți și să-și ia vreo cărămidă în tărtăcuță. Ei bine, prieteni, ce-au reușit să facă francezii cu acest grad de protecție pe mine m-a dat pe spate. Iată.

Pur și simplu l-au transformat în artă, la propriu. Au contractat cinci artiști plastici și le-au dat ca temă să creeze viziunea lor despre ce se întâmplă în interiorul șantierului. Pe scurt și pe românește, sa deseneze sau să exprime vizual, cum văd ei că se întâmplă reconstrucția Catedralei.

Ce-a ieșit, vedeți în videoul de mai jos. Să mă iertați pentru calitatea lui, dar am plecat complet nepregătit, nu am luat nici măcar un amărât de trepied cu mine, prin urmare asta e tot ce-am putut să scot cu telefonul ținut în mână, mergând prin fața gradului, dar având și grijă să nu prind în cadru prea mulți turiști. Și să nu mă împiedic, desigur.

Mai e cazul să vă explic c-ar fi putut să nu facă nimic, să lase gardul ăla așa cum a ieșit din fabrică si să lipească un afiș de genul: „Bună ziua! Cu regret vă anunțăm că Notre-Dame se află în plin proces de reconstrucție. Lucrările se vor finaliza în data de X”. Și cu asta, basta. Nu s-ar fi supărat nimeni.

Doar că vedeți voi, francezii știu exact ce procent din PIB-ul acelei țări provine de la turiștii care-și lasă banii acolo. Și mai știu și ca oamenii care vin să-și cheltuiască banii la tine în țară trebuie respectați. Și nu numai ei, trebuie respectații și francezii, trebuie respectat orice om care ajunge în fața Catedralei cât se află în reconstrucție. Prin urmare și-au zis că trebuie sa facă ceva mișto pentru toți ăștia. Și-au făcut.

Cam asta cred eu despre motivele pentru care un simplu gard de protecție a fost transformat în artă: pentru că le pasă.