Articol scris de Iulia.

…

Pen’că mi-au picat zilele astea ochii pe ceva povești… să le zicem… mai puțin apetisante, respectiv aventura lui Edel cu prunele uscate și a lui Basil cu frigiderul (dacă nu le știți, băgați repede un ochi să le citiți, ca să înțelegeți de la ce m-am pornit, vă aștept acilea. Gata? Bon. Să trecem la treabă), m-am gândit să împărtășesc și eu cu voi două aventuri din același registru.

Prima

Dacă vă știți sensibili la descrieri sau dacă aveți impresia că femeile nu fac caca și fac pârtzuri din care se materializează unicorni și curcubee, vă sfătuiesc să vă opriți aici cu lectura. Dacă nu, să purcedem.

Prima. Era pe vremea când încă mai sălășluiam în minunata capitală a patriei, în frumosul cartier Drumul Taberei, la etajul 9 din 9 al unui bloc. Etajul e relevant numai ca să vă imaginați un pic nivelul de căldură care se acumula acolo într-o zi de vară. Cazanele lui Scaraoțchi erau o glumă pe lângă temperaturile din apartamentul meu în miez de zi de vară.

Ei, se făcea că era vară și ceva weekend prelungit, parcă. Cert este că am plecat joi dimineața din București spre Brașov și am revenit luni, pe seară. Iar ce m-a întâmpinat poate fi cu greu descris în cuvinte. Dar o să încerc. Am aflat ulterior că, la un moment dat, în cursul primei jumătăți a zilei de joi, a picat curentul. Care a mai și revenit, tot în cursul zilei de joi, cândva. Nu însă și la mine în casă. Pentru că, atunci când a revenit, posibil să fi fost oleacă de supratensiune sau mai știe dracu ce alt motiv, cert e că siguranțele mele au pușcat (erau d-alea cu clic-clac, nu d-alea clasice, tip borcan) și, nefiind nici o ființă vie care să le apese la loc, pușcate au rămas până luni, când am ajuns acasă.

Și uite așa, luni seara, coborâm noi frumos din lift (prin „noi” se va înțelege subtsemnata și distinsa mea colegă de apartament de pe atunci) și… bănene… ne plesnește fix în moalele capului. Din clipa în care am crăpat ușa de la lift primii 3 cm, ne-a izbit o duhoare pestilențială, de ceva care murise de foaaaarte multă vreme. Am strâmbat, evident, amândouă din nas și ne-am întrebat ce mama lu proces verbal or mai fi creat vecinii, de pute în halul ăsta. Dar ne-am consolat rapid cu gândul că vom intra în casă și totul va fi din nou bine în lume. Ha! Tinere și naive ce eram! Pentru că, odată intrate în casă, era să cădem direct jos, secerate de miasma care ne-a pocnit până în măduva oaselor.

Băi oameni buni, nu știu cum miroase un cadavru în descompunere, dar nu cred că are cum să pută mai rău decât puțea la noi în casă. Puțea de îți lăcrimau ochii, de simțeai că ai să îți revezi instant conținutul stomacului și apoi ai să mori de scârbă (și nu din cauza conținutului stomacului, cred că ăla ar fi fost un fel de parfum franțuzesc pe lângă jalea din casă). Nici până în ziua de azi nu știu cum am reușit să nu vomităm nici una din noi.

E, după ce am reușit să ne ștergem lacrimile și să ne urnim de pe hol, unde ne blocasem, am decis să ne facem curaj și să investigăm de unde ar putea proveni putoarea. Eu deja aveam diverse filme în cap, că sigur a intrat vreun porumbel sau altă jivină în casă și n-a mai putut să iasă și acu o să descoperim pe undeva leșul în putrefacție. Și mărturisesc, mi-a trecut prin cap ideea de a mă întoarce pe călcâie, de a încuia ușa și de a pune apartamentul la vânzare la preț de dumping, nu de alta, dar la halul la care puțea, nu îmi puteam imagina că va mai putea fi locuibil de către vreo ființă umană prea curând.

Dar colega era mai curajoasă și a zis să luăm lucrurile logic. Să mergem pe firul mirosului nu prea se punea problema, că puțea în toată casa așa de rău, încât jur că aerul se colorase în verde-gălbui. Pe onoarea mea, mi se părea că tot aerul din casă are culoarea aia pe care o are fierea când vomiți. Dar instinctul ne spunea că probabilitatea cea mai mare era ca miasma să vină din bucătărie. Așa că ne-am luat inima în dinți, ne-am apropiat tiptil de ușa de la bucătărie, ea prima, eu după ea, înarmată cu o mătură (că dacă era totuși vreo jivină acolo? Și dacă totuși nu era moartă de tot, ci doar puțea îngrozitor pentru a face prădătorii să creadă că a murit de 2 luni de zile?), am parcurs tremurând ca varga – atât de frică, cât și de scârbă – cei doi pași până în dreptul ușii, ea a apăsat pe clanță și… ține-mă, doamne, că mor aici, pe loc!

Oameni buni, ce mirosisem noi până atunci fusese așa, un fel de teaser, un mic preview la ceea ce ne aștepta în bucătărie. Pentru că acolo, totul era învăluit de miasma fetidă, doar că de câteva zeci de ori mai puternică decât în restul casei. Puțea ca și cum ar fi murit un sconcs, care apoi a intrat în putrefacție, după care a mai venit o armată de sconcși și a dat cu jetul puturos peste cadavru. În repetate rânduri. După care armata aia de sconcși a mai căutat și alte cadavre în stare avansată de descompunere și le-a adus la noi în bucătărie. Jur că ne lăcrimau ochii și ne luptam să nu fugim cât ne țineau picioarele.

Ne-am lămurit destul de rapid de faptul că duhoarea provenea în principal din zona frigiderului, respectiv a congelatorului lui. Pentru că na, curent canci, ăla se dezghețase, iar tot conținutul lui fusese în plus supus tratamentului termic oferit de o frumoasă vară bucureșteană.

Am ieșit de acolo și ne-am reunit în sufragerie, unde am făcut un comitet pentru situații de urgență, încercând să întocmim un plan. Eu am sugerat să plecăm de acasă, ca să nu mai suportăm împuțiciunea și să revenim după lăsarea întunericului, să scoatem frigiderul cu totul din bucătărie și să-i facem vânt de pe balcon. Dar ailaltă că nuuu, nu e ok, nu se face… pfff… ce ți-e și cu etica asta. Nfine. Pentru că nu părea să existe vreo altă soluție, ne-am dus binișor la magazinul din cartier, am cumpărat cele mai groase mănuși de menaj pe care le-am găsit, vreo 5 kile de detergenți, clor și altele asemenea și am pornit la luptă. Ne-am luat fiecare cel mai gros fular pe care îl deținea în proprietate, le-am îmbibat bine-bine cu cel mai puternic parfum pe care l-am putut găsi și am procedat, nu înainte de a lua fiecare câte un gât zdravăn de vodkă, să ne luăm jocul (la propriu, că v-am zis că tremuram de scârbă din toate încheieturile).

Sfinte Pafnutie, ce oroare! Ce groază! Ce odioșenie! Am identificat rapid ca sursă principală a duhorii niște bucăți de carne de pui din congelator, care, evident, se decongelaseră și se transformaseră într-un soi de masă gelatinos-umoroasă și care emanau esența putorii. Nu ajutase deloc la formarea norului toxic nici punga de conopidă (cândva) congelată, nici faptul că prin frigider mai sălășuise cândva ceva ce fusese o salată cu ton, maioneză și ceapă.

Am reușit cu greu, printre accese reprimate de vomă și icter, să golim cutia frigorifică a groazei, am pus totul în câțiva saci de plastic și ne-am dus direct jos, la pubelă. Nu de alta, dar cred că dacă aruncam pe ghenă pachetul morții, am fi făcut tot blocul să devină nelocuibil.

Bun, acu partea principală a dramei era rezolvată, da ce te faci cu duhoarea? Că aia încă persista, degeaba era frigiderul curat lună. Ne-am apucat și am căutat pe net toate soluțiile posibile pentru eliminarea mirosurilor – am burdușit frigiderul cu lămâi, oțet, bicarbonat și dracu mai știe câte alte chestii, am lăsat laaaaaaarg deschise toate geamurile din casă, ne-am făcut frumușel bagajul și am plecat să dormim la niște prieteni. Nu de alta, dar ne temeam că duhoarea va prinde viață la un moment dat, în timpul nopții, și va veni să ne ucidă pentru că i-am eliminat sursa puterii. Bine, probabil că, în afară de mirosul pestilențial în sine, a „ajutat” și faptul că tocmai citeam ceva Stephen King, așa că imaginația mea lucra de zor.

A doua

A doua e de dată mai recentă. Respectiv de prin primăvara anului ăstuia. Când m-am trezit eu într-o zi cu soare să mă duc la cumpărături prin comună. Nimic nu prevestea drama care urma să aibă loc.

M-am dus deci la Mega, după care am zis să intru și până la măcelărie, să iau niscai carne pentru consum uman și să întreb de ceva organe pentru consumul canidelor din familie. Fac aici o scurtă paranteză – la măcelăria de la noi din comună e cam tot timpul coadă, mai mică sau mai mare. Vine lume inclusiv din Brașov (din oraș) și din județul prieten și vecin, Covasna. Nici ziua aia nu făcea excepție, în fața mea fiind vreo 3-4 persoane. Închidem paranteza.

Cumpără primul cetățean ce are de cumpărat, trece următorul la rând, cumpără și ăla, toate bune și frumoase. Când înaintea mea mai era o singură tanti, simt așa, un ghes, în zona matzelor. Ca și cum mi-ar fi dat ceva un ghiont dinspre interior. Zic în capul meu că n-o fi mare lucru, probabil stomacul meu protestează că (iar) am băut cafeaua pe nemâncate, așa că îmi văd liniștită de stat la coadă. Pe când am ajuns eu la rând însă, lucrurile deja începeau să nu mai arate la fel de bine. În sensul în care dintr-o anumită zonă a tractului meu digestiv cam începeau să se audă niscai zgomote nu tocmai pământești.

Dau așadar rapid comanda, plătesc și dau să pușc afară din magazin. Numai că, între timp, zgomotele respective păreau să vrea se cam metamorfozeze în ceva mai…concret. Gazos, estimam eu în sinea mea, dar oricum, mai concret decât doar niște simple zgomote. Mă opresc așadar pe loc în fața vitrinei cu mezeluri, prefăcându-mă că mai analizez oferta, cu gândul de a mai stăvili pentru câteva clipe ceea ce suspectam că urmează să se întâmple. Am tras adânc aer în piept, am mai schimbat 3 vorbe cu băietul de la măcelărie și când am simțit momentul propice, când furtuna părea să aibă o clipă de liniște, am pușcat pe ușă afară mai ceva ca struțul ăla din desene animate. Mip-mip!

Însă pușcarea mea nu s-a dovedit de prea bun augur, pentru că fix în timp ce eu coboram cele 3 trepte de la ieșirea din măcelărie și un cetățean tocmai le urca, din fundul meu (scuzați-mi franceza) a ieșit un pârtz extrem de silențios, însă abominabil de puturos. Cred că l-am amețit pe ăla, săracu, așa de tare, că a și uitat ce venise să cumpere. Însă n-am îndrăznit să mă uit în urmă, mi-am pus tacticos ochelarii de soare pe nas și mi-am văzut de drum cu seninătate.

Dar karma se pare că e o scârbă acră și nesuferită, care-ți dă peste bot taman atunci când ai impresia c-ai scăpat. Ceea ce mi s-a întâmplat și mie. Pentru că, vedeți voi, karma probabil a decis să mă pedepsească pentru pârtzul (e, hai, să nu ne mai ascundem după deget, ce pârtz, nene, că aia fusese baritai bășina, ce mai încoace și-ncolo…) tras și lăsat în urmă, în nasul unui cetățean nevinovat. Așa că, după cele câteva clipe de ușurare pe care le-am resimțit odată cu eliberarea parțială a presiunii din colon, m-a pocnit un val de transpirație d-aia rece, însoțită de alte zgomote din zona burții mele. De data asta, nu numai inumane, ci chiar ușor animalice, aș zice. Cam ca și cum aș fi înghițit un dinozaur mititel, dar extrem de feroce, care acu se zbătea să iasă. Și nu neapărat tot pe unde intrase.

Mi-am zis însă în sinea mea că nu mă las așa ușor, că nu mă despărțeau decât maaaaaxim 20 de pași de mașina mea parcată și, de acolo, maaaaxim 5-6 minute până acasă. Așa că mi-am continuat drumul, strângând din buci, la propriu, cu un mers mai puțin semeț decât cel cu care plecasem de la magazin. Acu mă mișcam mai degrabă ca și cum aș fi avut o coadă de mătură înfiptă în fund și n-aș fi vrut să-i dau drumul cu prețul vieții. Și cu fiecare pas pe care-l făceam, haosul din burta mea se întețea, transpirațiile erau tot mai reci și mașina părea tot mai departe, în ciuda faptului că, practic, cu fiecare pas mă apropiam de ea.

Țineți cont de faptul că era miezul zilei (să fi fost vreo 11-12 ceasurile) și eram fix, dar fix în centrul comunei. Deci șansele să găsesc vreo poartă deschisă și vreo budă nepopulată prin-trânsa tindeau fix spre zero barat. Așa că mi-am continuat caznele, îndreptându-mă cu greu spre mașină. Cam când mai aveam vreo 3 pași până la ușa mașinii, am simțit că parcă încă un pârtz ar fi cerut să iasă la lumină și mi-am făcut socoteala că, dacă mai eliberez oleacă din presiune, poate reușesc să ajung până acasă cu nivelul de chinuri ceva mai redus. Cu nesfârșitul optimism care probabil ne mână pe toți în astfel de situații căcăcioase, mi-am zis în sinea mea că pot controla ceea ce se întâmplă și pot să dau drumul la „supapă” numa așa, un picuțel de tot, cât să scadă un pic nivelul dramei.

Am reușit să ajung cu mâna pe mânerul de la portieră, am oprit pentru o fracțiune de secundă strânsul eroic din buci, de la 100% la 98,5% și… dap. Exact ceea ce vă imaginați s-a întâmplat. Pârtzul n-a fost chiar pârtz, ci mai degrabă… cârtz. If you know what I mean…

Acu, ce mama naibii mă fac? Cum mă urc așa în mașină? Cum conduc până acasă, fără să împut toată mașina? Chinuită în continuare de transpirații, sunete și mișcări nepământene din jumătatea inferioară a trunchiului (Alien, anyone?), am scos cumpărăturile de la Mega din sacoșa care le adăpostea, le-am azvârlit care pe unde prin mașină, am pus punga pe scaun și, pe jumătate chircită de durere de stomac, pe jumate țeapănă, încercând să nu mă sprijin cu mai mult de juma de bucă pe scaun, am purces spre casă.

Am reușit să ajung și am băgat mașina-n curte. Bărbatu-meu, amabil, mi-a ieșit în cale, să mă ajute cu cumpărăturile. Dar n-a apucat săracu să zică nici juma de cuvânt, că am sărit din mașină, cu sacoșa de pe scaun fluturând în urma mea, i-am înfipt podu palmei în piept și i-am dat un brânci ca să-l îndepărtez din calea mea și, practic, m-am teleportat până în baie.

Și ironia sorții știți care e? Că am ajuns în baie, m-am aruncat pe budă și… nimic, frate! Adică nimic, în afară de pârtzuri. Jur că, în clipa în care a avut loc contactul între bucile mele și colacul de la wc, am suspectat că se va dezlănțui un uragan de dimensiuni epocale. Și când colo… ioc! Nimic, nada. Am produs niscai zgomote nu prea prietenoase, ce-i drept, dar atât! Io v-am zis că karma asta e o scorpie ordinară!