Articol scris de Edelweiss. Doamnelor și domnilor, de vreo trei ori am râs cu sunet.

Zilele trecute, domnul deținător de blog a povestit el chestia cu frigul care micșorează chestii. Nu intrăm la rigle si centimetri, dar mi-a adus aminte de o pățanie la fel de penibilă.

Prin iarna lui ’91 era ceva vacanță și fusesem la bunica să îi tai niște lemne. Terminasem treaba, se anunțau ninsori din alea paralizante, așa că luni dimineața am luat rata, aia de 5 noaptea spre dimineața, adică aia care ducea navetiștii spre urbe.

Cu o seară înainte mâncasem printre altele și o grămadă de prune din alea uscate de mamaie, iar dimineața ca să nu scap rata nu am avut timp de un ou ochi, de un ceva consistent. Am înhățat sacoșa cu merinde pregătită de mamaie pentru drum și-am mai avut vreme doar să mă duc în cămară și să bag trompa cu nesaț într-o ulcică cu lapte din ăla bătut, untos și înțepător la limbă.

Băi, mare, mare greșeală să combini alimentele astea două într-un timp atât de scurt. Grămada aia de table nu parcursese 10 km când din interiorul meu au început să se audă niște zgomote care nu au ce să caute într-un om viu. Dacă ar fi fost doar zgomote nu era nici o problemă, dar se auzea ca și cum toate alea din interiorul meu își făcuseră un țel să iasă din mine, cu deosebită putere și voință.

În timp ce deformam cu mâinile goale bara de care mă țineam, că mă ridicasem de pe scaun, nu poți bă să stai în poziția schiorului când la gluteii tăi se dau bătălii ca la Podu’ Înalt. Transpiram, în rată era temperatură de banchiză din vecinătatea polului nord, dar eu transpiram ca ăia de aleargă la maratoane vara.

La un moment dat, am auzit lângă mine: „Maică ți-e bine?”. M-am uitat cu ochii bulbucați la bătrânica grijulie și am dat anemic din cap, doar nu eram nebun să deschid gura, că dacă deschizi o gaură se deschid toate.

Băi, și-am ajuns în urbe. Mi-am dat seama rapid că o să pierd bătălia, că nu am cum să mai rezist unui nou asalt devastator și la prima stație m-am prăvălit din răgălia aia pe roți, în frigul nopții, cu genunchii tremurând, mai hotărât ca niciodată să mă eliberez acolo pe trotuar, ca un câine turbat suferind de dizenterie.

Când mi-am îndreptat trupul chinuit, după salt, am zărit prin întuneric, în curtea unei case, silueta îmbietoare a unei bude.

Se știe că disperarea îți dă energie, curaj si skilluri nebănuite, așa c-am trecut imediat la treabă. Am lăsat jos sacoșa cu merinde de la mamaie și-am început: cu o mână apăsam clanța porții, în timp ce cu cealaltă deja mă descheiam la chestii.

Dumnezeu era acolo, poarta era descuiată, iar câine nu era. Nu că un amărât de câine m-ar fi oprit din acțiunea mea disperată. Transpirat și în mod sigur livid, m-am năpustit cu o ultimă fărâmă de putere între cei patru pereți de lemn ai salvării mele.

După ce au trecut primele spasme, am început să-mi recapăt încet-încet statutul de ființă bipedă, de om, urmaș al lui Decebal și Traian, și-am început să analizez cu grijă și atenție situația.

Eram într-o curte străină, nu se luminase de ziuă, într-o budă tot străină și aia, cu izmenele la nivelul gleznelor, nu trebuia să ai diplomă de analist sau să fii vreun expert ca să realizezi că nu stăteam bine deloc.

În plină analiză a situației, de afară, s-a auzit un târșâit. Prima mea intenție a fost să țâșnesc din budă și să-mi primesc pedeapsa dată de gospodar, ca un bărbat. Intenția bună, nimic de zis, doar că nu puteam să mă ridic, că procesul de curățare internă încă se desfășura violent.

Am trecut la ceea ce atunci, pe loc, în capul meu, a părut un plan B perfect. Am scos din buzunarul hainei niște bancnote și le-am întins cu mâna tremurândă spre ușa budei, în timp ce scânceam un: „Iertați-mă, vă rog, este tot ce am”.

Niciun răspuns, dar zgomotul se auzea în continuare. Așa că am crăpat puțin ușa, în timp ce mă rugam la toți zeii ca nemesisul gospodar să nu mă altoiască mortal cu vreo unealtă de să râdă lumea prin târg c-am murit în curul gol.

Cu toate gândurile astea în cap, cu prunele alea cu lapte bătut încă ieșind din mine, cu toate frisoanele provocate de groaza morții violente ce mă aștepta, prin ușa crăpată, în raza mea vizuală a apărut timid, ca un vis alb, un mieluț.

Cu ochii inundați de lacrimi de fericire și ușurare, mi-am tras budigăii pe organism, am îndesat bancnotele alea într-o fantă aflată între două dintre scândurile salvării mele, și am țâșnit ca un căprior născut a doua oară spre poartă.

A, da, sacoșa, aia în care îmi pusese mamaie merinde și pe care o abandonasem în fața porții, dispăruse. Un preț mic pentru un rahat atât de mare ca să rămân uscat.

sursa foto: freepik.com