Veneam de la Vâlcea spre București. Am mers blană o perioadă, după care pe niște serpentine de pe Dealu Negru s-a împuțit treaba. Nu că se stătea, dar era o coloană din aia lungă de nu-i vedeai capătul, chestie care pe mine mă enervează teribil pentru ca răbdarea, mai ales la volan, nu prea se numără printre numeroasele mele calități.

Dar, pentru că fratele vostru cunoaște drumul ăla cu ochii închiși (practic, aș scoate un timp rezonabil si cu trotineta), am început operațiunea “hai să-i depășim pe toți, că în coloana asta murim cu zile”. Și dă-i, unu’ câte unu’, unde se putea și câte doi-trei-patru, am început să avansez. Pare complicat, da’ nu e. Pe traseul ăsta, cetățenii șoferi preferă să meargă în coloană, pentru că nu cunosc drumul și pentru că Dealu Negru are și-o reputație destul de duboiasă. Mno, numai când auzi “negru” și te gândești la ce-i mai rău. Pun pariu ca dacă se numea Dealu Bej sau Dealu Fuchisa nu mai avea nimeni nicio problemă.

În fine, revenind, nici jumătate de oră mai târziu, deja mă apropiasem vertiginos de capătul din față al coloanei, moment în care am văzut și care e prima mașină, capu’ la coloană, cum s-ar spune.

Well, prima mașină era un Suzuki Vitara, chestie care m-ar fi lăsat complet rece, dacă la volanul lui n-ar fi fost o tanti născută un pic după Tratatul de la Versailles. Dar nu mult după, câțiva anișori mai încoace. Cunoașteți genul, părul mov, făcut permanent, tot numa’ ondoleuri, iar dumneaei conducea țeapănă și cu ambele mâini strânse pe volan, mai ceva decât se agață naufragiații de colacul de salvare. Mamaie rula fin cam cu 30 la oră și-o mai călca pe liniile drepte cam cu 40 așea, dar atât, că nu ne hazardăm pe drumurile publice. Și uite-așa, contemporana lui Kogălniceanu făcuse-n spatele ei toată coada aia lungă de câțiva kilometri.

Evident ca la prima ieșire dintr-o curbă, în linie dreaptă, am trecut pe lânga ea cu viteza cu care le trece durerea de cap femeilor când intră-n mall și e perioadă de reduceri d-alea babane.

Și-atunci am avut o revelație. Mă gândeam că pentru oricine dintre cei aflați în coloană, drumul ăla a fost un calvar: ”Frate, am venit azi pe Dealu Negru și-am prins aglomerație din aia nasoală, se mergea în coloană bară la bară. Am făcut de la Vâlcea la Pitești aproape trei ore. Groaznic, îți spun”.  

În timp ce doamna din Suzuki ar fi putut explica senină ceva de genul: “Sâmbătă am dat o fugă la București. Dragă, eu sunt din Rămnicu Vâlcea, dar îmi place atât de mult Bucureștiul, am fost odată la un bal al Armatei Salvării, la un local dincolo de Bariera Vergului, și acolo l-am cunoscut pe Nicu. Ce bărbat frumos era Nicu, înalt, bine legat, ofițir de carieră, toate madamele de pension suspinau după el. Chiar, ce-o mai face Nicu? Ultima dată când am auzit de el a fost înainte de Mărășești, vuiau ziarele c-a primit decorațiune pe front. Așa, ce vă povesteam? Am mers la București că mi se făcuse poftă de un cataif la Capșa. Nu mai sunt ca pe vremuri nici cataiful, nici Capșa. Fideaua e de la Alimentara, frișca e subțire și nebătută, și în restaurant e plin de ouvrieri nepoliticoși care-mi vorbesc cu “tu”. Altă lume, alte vremuri. Așaaa, unde rămăsesem? Vă povesteam de voiajul de la Vâlcea. A fost drumul liber, afară se auzeau prigoriile cântând în copaci, a fost o încântare. Mai mergem în vilegiatură și sâmbăta viitoare”.  

Mno, cam asta voiam de fapt să zic, întotdeauna depinde din ce unghi privești lucrurile. Pentru că, de multe ori, una și aceeași poveste s-ar putea să pară complet diferită.