Sunt în aeroport vârât în cașcarabeta aia pentru fumători. Brusc, de la masa din spatele meu se aude:

– Nu urla!

Mă întorc să văd cine urlă, dar nu identific decât o tipă care vorbește la telefon. Mbine, îmi zic, și dau să-mi reiau scrolatul prin feed, dar n-apuc:

– Nu înțelegi pentru că în relația asta 99,99% se întâmplă doar ce vrei tu, Remus.

Am lăsat telefonul din mână, feed-ul meu devenise dintr-o dată total neinteresant. Partea nasoală e că, cu toată părerea de rău vă spun, deși vă jur că făceam eforturi supraomenești, nu reușeam să aud ce răspundea Remus. Ori nu vorbea suficient de tare, ori pentru că era gălăgie în jur, naiba știe.

Cert e c-a urmat o pauză de-a lungul căreia doar Remus vorbea și ea asculta. Mai intervenea doar din când în când și-l atenționa sever:

– Nu urla!

Chestia asta, repetată așa a prost, mă enerva teribil pentru că practic îmi reteza din fașă orice șansă să aud și io ce zice Remus. Da’ lasă dom’le omul să urle, poate vrea și el sa se descarce sau ceva. Foarte neplăcut, vă spun.

– Tu nu înțelegi că nu din cauza asta?

Din nou a urmat o pauză în care vorbea doar Remus, din nou nu reușeam să aud nimic. Plus c-au început unele să se pupe pe-acolo și să-și ureze zbierând “zbor plăcut”, așa că oricum nu l-aș mai fi auzit pe Remus nici dacă mă suna direct pe mine.

Între timp, omul tace oleacă, probabil ca să-și mai tragă puțin sufletul, și vecina din spate profită:

– Nu-mi dai niciun fel de libertate…

Dezastru! Atât i-a trebuit lui Remus, c-a început din nou. M-am tras cu scaunul mai înapoi, doar-doar de data asta aud ceva. Nimic. M-am enervat atât de tare, că aproape îmi venea să-i zic femeii că-l lămuresc eu pe Remus, dar să-mi dea naiba și mie un pic telefonul ăla.

Da’ n-am mai apucat să fac nimic, c-a venit lovitura de grație:

– Gata, Remus, ne despărțim!

Jbam! Ferm hotărât, femeia vorbise ca un chirurg care cere pensă. Până și io am simțit-o ca pe o lovitură cu cazmaua-n dinți, vă dați seama cam cum a încasat-o bietul Remus.

Tensiunea era atât de mare că nu îndrăzneam nici sa respir. Îl aud pe Remus vorbind, dar din nou nu înțeleg ce zice. Îi simt doar durerea, mută, profundă, cum răzbate din telefon odată cu neinteligibilele lui cuvinte. Tocmai mă gândeam cum ar fi să mă ridic și mă prefac că mă împiedic de masa femeii, poate-poate prind și eu măcar două-trei cuvinte de la Remus, când o aud:

– Ce geacă, Remus, ai înnebunit? Nu-ți dau nicio geacă înapoi!

Ăăă… ce, cum, cine unde?

Ce voiam să mai zic, de-aia nu e recomandat să te desparți prin telefon, că nu se știe cum îți cere ăla geaca înapoi.