Articolul de azi este scris de cea care comentează aici sub numele de @singlemum. Probabil este unul dintre cele mai puternice texte de pe acest blog. O să înțelegeți de ce zic asta, după ce-o să-l terminați de citit.

Senzația pe care o ai când intri în sala de lectură a CNSAS este aceea de scufundare în tenebroasele măruntaie ale unui organism putred. La mesele de studiu găsesti oameni cu stive de dosare în față, într-o liniște și-o atmosferă de mormânt. Arhivele cu dosarele victimelor Securității, îngălbenite de timp și legate cu sfoară, unul peste altul, sunt destine și vieți cuprinse între două coperți, destine pentru care Securitatea a fost Dumnezeu.

Starea de rău se instalează imediat ce iți dai seama că nu te uiți la niște dosare, ci la niște oameni morți. Acolo, între cele două coperți, pe filele numerotate cu roșu, e viața Numelui de Cod. Filă cu filă, rând cu rând, sunt minutele, zilele, anii celui “lucrat”. Așa se exprima Securitatea când făcea referire la persoana pusă sub ancheta: ” Obiectivul lucrat”. O sintagmă limpede ca apa chioară.

Când “obiectivul lucrat” este de fapt tatăl tău, starea de greața se acutizează și cu greu reușești să-ți controlezi stomacul în momentul în care deschizi dosarul pe care scrie “strict secret” și “nume de cod: Șelaru”.

Prima filă dintre cele 517 file ale dosarului, datată 11.03.1980, numerotată post decembrist în roșu cu cifra 1, ca orice primă pagină din orice carte dealtfel, dă startul grotescului joc. Fiecare filă în parte descrie o bucată din viața lui. Sunt scrisori ale informatorilor, rapoarte oficiale, declarații ale lui, ale membrilor familiei și planurile de acțiune ale Securității.

Cel mai prolific informator semneaza sub numele “Mihai”. Scrie întotdeauna de mână, abia lizibil, de cele mai multe ori în creion; se exprima în fraze scurte și cuvinte brute, restrânse pe jumătăți de pagină. Scrisorile lui către securitate au frecvență săptămânală și arată ca o corespondență cu un vechi prieten: câteva cuvinte, informații esențiale fără nevoie de explicații.

“Mihai” informează în fiecare scrisoare că tata “este un element periculos” pentru regim și semnează întotdeauna oblic, ca un semn de intimitate între el și destinatar. Fiecare scrisoare a lui “Mihai” este urmată de un raport oficial și un plan de acțiune. Raportul este întotdeauna bătut la mașina de scris, cu greșeli gramaticale cap-coadă și este semnat si contrasemnat. Fila următoare este planul de acțiune pentru “Mihai”, i se trasează despre ce să discute cu tata, ce anume să țină sub observație, ce capcane să îi întindă. La un moment dat, la vreo doi ani după începerea ținerii sub observație, în scrisorile lui “Mihai” începe să apară repetitiv fraza: “obiectivul refuză să discute despre subiect”. Tata aflase, știa.

Tot în fișa lui “Mihai” e scris că avea la activ un omor din culpă, despre care nu știa nimeni. Dar mai important este că în aceeași fișa este scris numele lui real. “Mihai” era șeful și prietenul tatălui meu. Mi-l amintesc, venea des în casa noastră. Mi-l și închipui scriind scrisorile alea în timp ce ținea veșnica țigară in colțul gurii, cu obrajii lui scobiți și ochii ăia ce-mi făceau mereu frică, abia ieșit din casa noastră după o partidă de carți și-un pahar de vin cu tata.

Pe lânga “Mihai”, mai sunt sursele “Radu”, “Florian”, “Maria” și încă vreo 5. Fiecare dintre ei trimit scrisori cu detalii din viața tatălui meu și a familiei, conversații avute sau aflate, descrieri ale caracterului “obiectivului”, obiceiurilor lui și întodeauna se încheie cu o singură concluzie care sună ca o condamnare la moarte: “obiectivul” este periculos pentru partidul comunist.

Apoi mai sunt rapoartele de filaj, tata care îi plimbă prin oraș în zig-zag știind că erau pe urmele lui, ordinele venite de la direcția de Tehnică Operativă, rapoarte de instalare microfoane ambientale în casa noastră; transcrieri ale conversațiilor telefonice, detalii din viețile noastre de zi cu zi, confiscări de “cărți cu autor străin”, declarațiile lui de câte 10 pagini în care îi lua la mișto scriind filozofie politică și în care sunt cuvinte însemnate cu semnul întrebării, că habar n-aveau securiștii ce înseamna; acuzația de furt, arestarea “obiectivului”, interogarea și mai apoi arest domiciliar. Senzația de greață se transformă în stare de vomă când realizezi că niște necunoscuți știau în permanență ce faci, cum faci, cu cine faci și cunoșteau în detaliu cele mai intime aspecte ale vieții familiei tale.

“Obiectivul” era de fapt un tânăr de 26 de ani, atunci când a fost pus sub anchetă, scria poezii și știa să viseze frumos și care, ca orice tânar, era cu picioarele prea departe de pământ. Visa, “obiectivul”, să facă un partid democrat de rezistența, să se opună comuniștilor. How foolish, ar zice americanul. Principala probă împotriva lui au fost 3 pagini dintr-un caiet. Voia respectarea drepturilor constituționale ale cetățenilor, dreptul la vot liber și nesupravegheat și posibilitatea candidării oricărui cetățean român; scoaterea armatei din subordinea președintelui, micșorarea impozitelor, acceptarea penuriei politice și, auzi aici, încetarea imediată a elogiului excesiv al PCR!

Probabil că securistul de rând n-a priceput despre ce e vorba, dar sunt convinsă ca ăia de mai sus au râs cu muci, cum ar zice un clasic in viața. Paginile originale sunt la dosar. Sunt în ele gânduri, planuri, platforma noului partid și ceva scris într-un cod pe care nu-l pot descifra încă. Își făcuse tata un cerc de oameni cu care împărțea aceleași idei. Aveau întâlniri secrete într-o casă unde intrau pe baza unui cod și unde cea mai de bază era o femeie de 60 ani, omul de la poartă, cea care dădea accesul sau alarma. Habar nu am ce soartă au avut ceilalți, dar întâlnirile lor secrete, în mod evident, nu au rămas secrete pentru prea mult timp.

Cei 5 ani și jumătate de anchetă și filaj sunt descriși amănunțit de către surse și ofițeri. Un singur lucru mă bucură, din toată grămada asta de falși prieteni și informatori se disting două persoane care, chemate la Securitate, refuză colaborarea. Nici nu pot să-mi închipui cât i-a costat asta. Le-aș fi mulțumit dacă ar mai fi fost în viața.

Tot din aceeași grămadă mai apare un nume, acela al tatălui “obiectivului”, încadrat ca ofițer în contrainformații militare. Ți se confirmă dintr-o dată că tot ce neoficial știai și bănuiai, dar poate sperai cumva să fie filme-n capul tău, devine o realitate pe care n-o poți nega: ții în mână condamnarea la moarte a tatălui tău și, probabil, pe semnatarul ei, nimeni altul decât tatăl lui și bunicul tău. Nu există la dosar dovezi scrise, dar faptul că bunicul meu a venit să-i ia actele din casă, cu 4 ore înainte să moară, cred că spune tot.

Avea 31 de ani când a murit. Ultima filă din dosar, adăugată la 7 zile de la moartea lui, vorbește despre “moarte accidentală prin căzătură pe fondul unei stări de ebrietate”. Convenabil. De la dosar lipsesc ultimele 4 luni din viața lui, așa cum lipsește certificatul medico-legal. Tind să cred că Securitatea avea o Securitate a ei, iar ordinele directe au fost ascunse sub cine știe ce codificări sau distruse. A murit de ziua lui, pe 26 ianuarie. Un numar cu intensă semnificație pe atunci, pentru că era și ziua de naștere a lui Nicolae Ceausescu.

Pe tata l-am considerat multă vreme un nebun și un iresponsabil. I-am purtat pică mulți ani că s-a lăsat omorât, că n-a renunțat la ideile lui și că de dragul lor și-a lăsat copiii orfani și nevasta văduvă. Am suferit după moartea lui mulți ani și ne-am destrămat. Ironic, eu am fost crescută chiar de parinții lui. N-am pus piciorul la mormântul lui vreme de 32 de ani. L-am judecat mereu prin prisma celor traite de mine, pentru că ideile lui nu numai că i-au adus moartea, dar au declanșat o altă serie de întâmplări cel puțin la fel de dureroase și care au lăsat urme adânci.

Și totuși, astăzi zic că a făcut ce trebuia să facă, s-a luptat cu un sistem atotputernic și nemilos, știind că n-are șanse de victorie, a rezistat cât a putut de mult și a avut ceea ce s-ar numi integritate și coloană vertebrală. Acum, cumva, sunt mândră de el. A fost nebun să creadă ca va supraviețui, dar mă întreb ce-ar fi simțit în 89. Cum ar fi fost să poată vedea cu ochii lui cum se prăbușește sistemul? Tata a avut curajul să meargă până la capăt și încăpățânarea lui o pot înțelege astăzi.

Un singur lucru mai vreau să spun: în toate filele oficiale ale dosarului, rapoarte, ordine, documente redactate și semnate de către oficiali, nu există o singură filă în care să nu găsești greșeli grave de gramatică și exprimare. Orice asemănare sau aluzie la vremurile de azi nu este întâmplătoare.