Mdeci, să vă povestesc. Weekendul ăsta am dat iar o fugă la Timișoara, că-mi place mie acoloșa, la Banat. Între noi fie vorba, la treij de euro biletul de avion e și păcat să nu te duci măcar din când în când, nu de alta dar flăcăii ăștia din Timișoara se pare c-au făcut în scăldătoare când erau mici. În sensul că au numai locuri mișto în jur. Într-o parte Ungaria, în cealaltă Serbia, timp de plimbare să ai.

Și cum eu aveam, am închiriat o mașină și sâmbătă dimineață m-am urcat la volan pe la ora 9.00, iar pe la doișpe fără un sfert deja parcam în Budapesta. Evident, într-un loc în care se pare că n-aș fi avut voie să parchez, altfel nu-mi explic de ce la un moment dat un cetățean în uniformă de milițian mi-a proptit în parbriz o amendă de patruj de euro (mă rog, era în forinți). Am apărut la mașină chiar când o scria, dar a rămas complet rece la rugămințile mele. Sau poate o fi fost din cauză că nu vorbea nimic în afară de maghiară? În fine, dă-o naibii de amendă, că când m-am întors și i-am zis tipului de la care am închiriat mașina, mi-a cerut s-o vadă, după care a aruncat-o la gunoi. S-a amuzat tare de privirea mea holbată și mi-a explicat că nimic din ce e sub 100 de euro nu te urmărește și-n țară. Și că mașina aia oricum nu mai vede Budapesta, deci să stau liniștit și să n-o plătesc decât dacă mă dau banii afară din casă. Nu mă dădeau.

Treaba e că, dacă tot aveam cu ce, a doua zi mi s-a pus pata să dau o fugă la sârbi, mai ales că era premiera absolută, nu mai fusesem niciodată. Dăcât că, exact pe când mă felicitam pentru această strălucită idee, dintr-o dată mi-am dat seama că voi merge cu o mașină care nu-i a mea, ba chiar, mai mult de-atât, e înmatriculată pe firmă. Și, mai ales, ca n-am niciun document care să ateste acest lucru. Tipul de la care am închiriat-o e mai special așea, după cum ați putut observa deja, omul doar mi-a pus cheile în mână, mi-a zis s-o aduc înapoi spălată, mi-a strâns călduros mâna și s-a cărat în treaba lui. Așa că, în afară de un zâmbet fermecător, nu prea aveam ce să prezint la vamă.

Și dă-i și caută pe net informații despre ce acte îți trebuie când vrei să treci cu mașina, înmatriculată pe societate comercială, în Serbia. Evident, n-am găsit nimic, doar scopul primordial pentru care-a fost înființat internetul sunt pozele cu pisici, nu informațiile utile. Mno, treaba e c-am căutat până mi s-a aplecat, dar n-am fost în stare sa găsesc ceva clar. Informații destul de vechi din care, dacă reușeai să le pui cap la cap, reieșea că fără procură specială nici să nu-ți treacă prin cap să încerci. Te trimit sârbii acasă și să zici bogdaproste dacă scapi nebătut.

Doar că io sunt un tip al naibii de căpos. Atât de căpos încât n-am putut să iau de bune niște informații neconcludente care zăceau pe interneți de ani de zile. Prin urmare, la ora unșpe noaptea, puneam mâna pe telefon și sunam la poliția de frontieră. De-aici încolo, a fost foarte-foarte interesant.

În sensul că deși era ora aia târzie din noapte, să vezi ce, chiar mi-a răspuns cineva, o tipă. Femeia mi-a ascultat cu atenție întrebarea, după care, o aud plină de bunăvoință:

– Stați c-ați sunat la București. Mă așteptați câteva minute să sun la colegii mei de la Jimbolia?

Aștept, doamnă, cum să n-aștept? Și-n timpul ăsta mă uitam la ecranul telefonului să văd dacă n-am greșit numărul sau ceva. Parcă nu-mi venea să cred că vorbesc cu un funcționar al statului român care, în loc să mă înjure c-am sunat la ora aia, are de gând să m-ajute. Dar nu, după toate aparențele, nu greșisem, chiar sunasem la Poliția de Frontieră. Pune gagica telefonul pe hold, nuș ce face p-acolo și 2-3 minute mai târziu, revine la mine:

– Mai sunteți?

– Sunt, sunt.

– Să știți c-am vorbit cu colegii mei…

Dar ceva părea în neregulă cu tonul pe care-o spunea. Părea că lejer așa o pufnește râsul. Da’ am crezut că mi se pare și-am zis să fiu circumspect:

– Așaaa… și ce-au zis?

La care femeia, după un moment de ezitare, dă drumul la un râs sănătos din capu’ pieptului:

– Au zis că e-n funcție de cum li se scoală sârbilor.

Am rămas cu gura căscată fix o fracțiune de secundă, după care am început să râd și eu cu muci.

I-am mulțumit frumos și mi-am văzut de treabă. Dar din momentul ăla mi-a fost clar că a doua zi merg să văd Novi Sadul. Ceea ce am și executat. Am trecut granița ca-n brânză, n-au avut sârbii nicio treabă cu mașina și cu talonul meu.

Și-acum, o să las aici, pentru indexare google, ce documente îți trebuie dacă vrei să treci în Serbia cu o mașină înmatriculată pe firmă:

  • Să ai un contract de închiriere care stipulează că poți ieși cu acea mașina din țară;
  • Să ai o procură specială care atestă că poți utiliza autoturismul respectiv în afara granițelor României;
  • Să n-ai o față de infractor internațional căutat cu Interpolul;

Pe oricare dintre astea trei o îndeplinești, du-te liniștit și bucură-te de o țară incredibil de mișto și muuuult mai ieftină decât România.

P.S. Ar mai fi și-a patra: să te numești Sebi Ghiță. Abia atunci nu te mai întreabă nimeni de niciun document.

P.P.S. Ce voiam să mai spun, în Serbia, pentru depășirea vitezei legale cu mai mult de 70km/h se face închisoare. Adică dacă mergi în localitate cu 120, de exemplu, ai toate șansele să vezi cum arată o pușcărie pe interior. Iar polițiștii sârbi aveau niște fețe care-ți cam spuneau că nu prea merge săi iei cu “hai, șefu’, că ne înțelegem noi cumva”. Well, ce ziceți, oare și ăsta să fi fost unul dintre motivele pentru care în trafic era ordine și disciplină?