7,261 cititori

Li s-a sculat bine

Mdeci, să vă povestesc. Weekendul ăsta am dat iar o fugă la Timișoara, că-mi place mie acoloșa, la Banat. Între noi fie vorba, la treij de euro biletul de avion e și păcat să nu te duci măcar din când în când, nu de alta dar flăcăii ăștia din Timișoara se pare c-au făcut în scăldătoare când erau mici. În sensul că au numai locuri mișto în jur. Într-o parte Ungaria, în cealaltă Serbia, timp de plimbare să ai.

Și cum eu aveam, am închiriat o mașină și sâmbătă dimineață m-am urcat la volan pe la ora 9.00, iar pe la doișpe fără un sfert deja parcam în Budapesta. Evident, într-un loc în care se pare că n-aș fi avut voie să parchez, altfel nu-mi explic de ce la un moment dat un cetățean în uniformă de milițian mi-a proptit în parbriz o amendă de patruj de euro (mă rog, era în forinți). Am apărut la mașină chiar când o scria, dar a rămas complet rece la rugămințile mele. Sau poate o fi fost din cauză că nu vorbea nimic în afară de maghiară? În fine, dă-o naibii de amendă, că când m-am întors și i-am zis tipului de la care am închiriat mașina, mi-a cerut s-o vadă, după care a aruncat-o la gunoi. S-a amuzat tare de privirea mea holbată și mi-a explicat că nimic din ce e sub 100 de euro nu te urmărește și-n țară. Și că mașina aia oricum nu mai vede Budapesta, deci să stau liniștit și să n-o plătesc decât dacă mă dau banii afară din casă. Nu mă dădeau.

Continuarea

6,735 cititori

A fost odată o țară pe care o durea în cur de cetățenii ei

Am așteptat să treacă valul de fierbințeală declanșat de întâmplarea dementă de la metrou ca să-mi las și eu cei doi cenți aici. Pentru că am văzut valuri de indignare spumegândă pe motiv că de ce n-a intervenit nimeni și de ce n-a reținut-o nimeni pe femeia care a împins. Pe scurt, că de ce nu mai există spirit civic?

Știți, există o vorbă din strămoși care spune că “peștele de la cap se-mpute”. Iar în societatea asta în care trăim, capul peștelui s-a împuțit de ceva vreme. S-a împuțit încă de când suntem conduși de o șleahtă de impostori care ne-au lăsat să ne descurcăm pe cont propriu. Adică de niște decenii bune. E acolo, împuțit, miroase ca dracu’, dar noi ne prefacem că nu știm de unde vine mirosul.

Continuarea

5,123 cititori

Fidelitatea, alegere sau obligație?

Săptămâna asta am si eu olecuță de concediu. Motiv pentru care nu știu cât de prezent voi fi pe-aici. Dar stați liniștiți, azi v-am lăsat pe mâinile… ăăă… pricepute ale Elenei. Mă rog, așa se laudă ea, cum că ar avea mâini pricepute. Să nu mă întrebați la ce, că nu vreau să mă gândesc. În schimb, puteți s-o întrebați direct pe dumneaei. Textul de mai jos îi aparține. Atenție, e serios. Cred că iar a supărat-o cineva.

Suntem crescuţi și educați într-o cultură care propovăduieşte monogamia şi condamnă infidelitatea, indiferent de religie, culoare sau sex. Societatea a ales să perpetueze în timp și spațiu această regulă și s-a asigurat că va avea adepți care vor fi atenți la orice pas călcat strâmb. Continuarea

17,390 cititori

Tu, femeie, când începi să trăiești?

Text scris de Elena.

Provin dintr-o familie cu tată CFR-ist și mamă casnică. Mama a muncit doar 13 ani cu carte de muncă. Are o pensie de 338 lei. În rest a făcut croitorie acasă. Am un frate mai mare și o soră mai mică. Viața ei am fost noi, copiii, și tata. Nu ne-a dat la gradiniță că făceam râie și luam păduchi. Eh, păduchi și râie am avut până la urmă, dar în școală.

Așa că, a avut tot timpul din lume să mă crească în spiritul femeii de casă și cel al căsătoriei. M-a îndoctrinat cu regulile vieții de familie. Parcă o aud: “Femeia este făcută să țină casa lună, să gătească, să calce, să cârpească chiloții și șosetele bărbatului și să facă copii.  Și nu uita: barbatul este oglinda femeii!”. Continuarea

6,422 cititori

Legea e întotdeauna pentru alţii

Textul de mai jos este scris de Ștefan. Îmi pare rău că nu mi l-a trimis în perioada în care “cazul Bodnariu” era pe val, dar rămâne la fel de actual și acum. 

……………………………………………………………………………………

Televizor nu mai am de mult. Mă uit la ştiri „onlain”. Sînt ceva mai liniştit, pentru că aleg singur ce să ma agaseze. În ultima vreme, nu puteai deschide o pagină fără să dai de „drama familiei Bodnariu”. Nu vă pun link. Dacă n-aţi auzit de ea, măcar în treacăt, trăiţi pe altă planetă. Înainte de asta, mă agresa vizual şi auditiv altă „dramă”. Cea a bietului traficant român condamnat la moarte in Malaezia. Continuarea

1,679 cititori

Culegem ce semanam

In fata mea, in metrou este o mamica ce se chinuie cu trei copii dupa ea. Doi baieti (unul 3-4 ani, celalat 10-11) si o fata (6-7 ani). Stau toti patru pe scaune si discuta sau se joaca. Urla, tipa, se harjonesc. Na, sunt copii, ce sa le faci? Iti zgaltaie un pic creierii chiraiturile, asa de dimineata pe burta goala, dar zambesti si iti spui ca asa ai fost si tu candva. Mama intervine doar cand decibelii urca prea sus.

Dar nu despre asta voiam sa vorbesc. Parinti si copii am mai vazut eu prin metrou. Altceva m-a pus pe ganduri. Eu stateam in picioare, fix in fata lor. I-am avut sub ochi si urechi, cale de sapte statii. Nu am cum sa va mai reproduc fidel dialogurile dintre ei, dar va pot face o sinteza cu cele mai importante, pe care le-am retinut:

-Vreau tableta! Fetita catre mama ei. Raspunsul a fost ceva de genul ca o sa-i ia la un moment dat.

Continuarea