Încă de primăvara trecută a început să mă bată gândul. De fiecare dată când ieșeam de la birou și vedeam Calea Victoriei plină ochi de mașini care înaintau cu viteza unui melc suferind de artrită și pe sărmanii de la volan scrolând prin telefoane ca să le mai treacă timpul, mă găndeam ce tare ar fi să-mi iau o trotinetă electrică.

Doar că m-am gândit și m-am răzgândit pân-au trecut și vara și toamna. Iar iarna, știi cum e, nu prea-ți mai vine să dai banii pe o chestie pe care n-o poți folosi decât peste câteva luni. Dap, în mod sigur nu eu am fost cel care a inspirat proverbul ăla cu omu’ gospodar.

Mno, partea bună e că primăvara asta am luat-o de la capăt. Iar mașini blocate, iar am început să mă gândesc ce frumos aș defila cu o trotinetă electrică pe lângă ele. Atâta doar că una care să-și facă treaba cât de cât nu e chiar cea mai ieftină șmecherie. Tre’ să scoți măcar un 2000 de lei din buzunar, iar io nici macar nu mă urcasem vreodată pe una. Și mă gândeam cum ar fi să dau banii și să descopăr cu stupoare că nu-mi place sau pur și simplu nu-s făcut pentru mers cu așa ceva. Ce să fac, ce să fac? Hai să vedem dacă găsesc să închiriez, mi-am zis.

De găsit, am găsit. Doar că cetățenii care le închiriază sunt așea ușor rupți de realitatea înconjurătoare. Pe un site am găsit fantasticul preț de dumping de 100 de lei pe zi (găsești mașini de închiriat la banii aștia sau chiar mai ieftin), la alți băieți am obținut o cotație de preț oleacă mai decentă: 250 de lei pe cinci zile. Dar tot nu-mi venea să-i dau. Numai la gândul că practic aș arunca de pomană a zecea parte din prețul trotinetei, ariciul din buzunar începea să se zburlească urât de tot. Și p-ăsta nu-l duci cu una cu două.

Well, și chiar pe când duceam luptele astea teribile cu mine însumi, nu știu ce mi-a venit într-o zi să arunc un ochi în folderul de spam. Adică un loc în care nu mă uit aproape niciodată. Nu că n-aș vrea, dar pe gmail e atât de bine dosit că uiți cu lunile de el. Revenind, după ce-am aruncat așa o privire superficială peste grămada de email-uri care-mi propuneau prețuri imbatabile la viagra și măriri de penis (auziți, oare ce știu ăștia și nu știu io?), mă pregateam să apăs butonul ăla numit “delete all spam”, când mi-au căzut ochii peste un email care zăcea acolo de aproape două săptămâni (no joke, exact 13 zile trecuseră de când intrase). Email care, pe scurt, zicea așa: “Salut, Mihai! Ce-ai zice să testezi una dintre trotinetele electrice pe care le vindem noi?”. Întrebare care m-a făcut să spun pe loc un brusc și hotărât “adio” site-urilor de închirieri.

Bref, două zile mai târziu, adică vinerea trecută, mi-a ajuns la birou șmecheria pe două roți de mai jos. Șmecherie pe care o s-o testez două-trei săptămâni după cum vrea mușchiu’ meu. N-am niciun fel de restricție, băieții care-o vând mi-au zis să fac ce vreau cu ea și că nu-i interesează decât un feedback cât se poate de apropiat de realitatea din teren. M-au rugat doar să nu mor sau să nu mă accidentez, dacă se poate.

Așa că, dacă zilele astea zăriți un soi de hipster bărbos care defilează prin trafic, cu viteza luminii, în timp ce stați blocați la semafoare, să știți că e fratele vostru care testează trotineta. Iar dacă vă treziți într-o dimineață și nu găsiți articol aici, e clar că n-am reușit să le îndeplinesc dorința băieților și-am pățit buba nasol. Vedem. Cum mi-o fi norocul.

mihai_vasilescu_trotineta_electrica