Text scris de Ionuț. Io zic să-l citiți pe tot, c-am râs bine de tot.

Fiindcă tot am promis că scriu ceva ca să-i mai dăm liber lu’ șefu’ la blog, c-o fi surmenat după atâtea zile libere, și, legându-mă puțin de faptul că mai e un pic și începe Campionatul Mondial de Fotbal (fericirea bărbaților și coșmarul nevestelor, sau invers, de la caz la caz), mi-am adus aminte de o întâmplare. E o combinație de parenting, fotbal și “românisme”, așa că-i rog pe ne-microbiști să nu închidă televizoarele (dacă vor, bineînțeles!). Vă avertizez că am prostul obicei să mă lungesc așa că nu mă-njurați prea rău dacă vă plictisiți pe la jumate. Puneți semn și continuați în altă zi.

Pe la începutul lui iunie 2016, deci cu aproape doi ani în urmă, face dom’ Mihai un concurs aci pe blog și eu, norocos și iute-n tastatură cum sunt, câștig o invitație la un meci amical al Naționalei României, meci disputat în compania reprezentativei Georgiei (după cum observați, am folosit un pic de limbaj de jurnalist sportiv, ca să vă prindeți că știu despre ce este vorba, dacă nu v-ați convins până acum).

Îmi dă Mihai invitația (săru’ mâna, boierule!) și o veste bună: copiii sub 14 ani au acces gratuit la meci. Hopaaa! Mi se aprinde “becul”: hai să-l duc pe piticul cel mare (nu împlinise încă 5 ani pe atunci) la primul lui meci de fotbal. După parlamentări îndelungate cu soția (“e prea mic”, “să nu iasă cu scandal p-acolo”, “sigur, vrei s-ajungă huligan de peluză ca tine” etc.), muncă de lămurire cu piticul care nu prea înțelegea că poate să-i vadă în carne și oase p-ăia care “dau fault” la TV, în sfârșit ne hotărâm să mergem la meci.

Prevăzător, pesimist și cu experiență în mersul pe stadion, plecăm cu vreo 2 ore mai devreme de acasă, cu taxi-ul, spre Mall Arena (de fapt, se numește Național Arena dar nu stau acum să vă explic de ce prefer să îi zic “Mall” fiindcă ne prinde noaptea p-aici). Și începe distracția.

Când ajungem pe Mihai Bravu, mă lovește pruncul fix în plex cu una din replicile care dau fiori părinților când sunt pe afară cu copiii proprietate personală: “Tati, fac caca!” Unii din voi știți, alții ați uitat, iar alții, probabil, veți afla că, în primii ani de viață, “jucăriile” astea mici își petrec foooaaarte mult timp facându-și nevoile. În pamperși, la oliță, pe WC, uneori pe unde apucă. Al meu nu putea face excepție de la asta. D-aia mi-am pus bec cu senzor în baie, că mă săturasem să-i tot aprind lumina de douăj’ de mii de ori pe zi. Nu mai vorbesc de metri cubi de apă irosiți fiindcă suntem educați și tragem apa de fiecare dată. Adică de vreo 5 ori pe oră, în cazul lui. Dar să revin de pe câmpii, zic.

Pus în fața inevitabilului, îi zic șoferului să oprească, plătesc cursa și hai să găsim un WC, un McDonald’s, un… ceva. Inutil! În București WC-ul public este o himeră. V-am zis că e cu “românisme”? V-am zis! Unde să-ți faci nevoile pe stradă dacă trebuie? “Nu pot să mă mai țin!” mă amenință piticul, în timp ce eu, civilizat din fire, căut alternative decente la dezbrăcatul copilului lângă un pom pe ditamai bulevardul, în văzul lumii. O luăm printre blocuri, găsim niște boscheți decenți și…”Faci?” “Nu, că nu mai îmi vine.” Mi se pare normal, firele alea albe din capul meu n-au apărut degeaba. Înjur mărunt în gând și ne continuăm drumul pe jos spre stadion.

Ajungem acolo și… alt “românism”. La primul filtru, bodyguard-ul de la poartă mă întreabă arătând spre copil: “Pentru el aveți bilet?” “N-am. Știam că pentru copiii sub 14 ani intrarea e gratuită! Am doar invitația asta.” “Eu vă las, dar o să vă întoarcă din drum.” “Păi, nu e gratuit?” “Ba da, dar vă trebuie biletul gratuit pentru el.” Neuronii mei începuseră să se dea cap în cap, încercând să înțeleagă logica cuvintelor care ieșeau din gura binevoitorului paznic. “De ce îmi trebuie bilet GRATUIT pentru el? Nu faceți, aici la porți, deosebirea între copii și adulți? Vine vreo ceată de pitici de circ la meci? Care e faza?”

Văzând că încep să mă enervez, bodyguard-ul mă ia deoparte și se apucă să îmi explice (cred că mai făcuse asta de vreo câteva sute de ori înaintea mea – părea să fie responsabil cu așa ceva, “lămuritorul șef” de la porțile stadionului, ca să zic așa). Reușesc să pricep din spusele lui că, într-adevăr, copiii aveau intrare gratuită, dar că ar fi trebuit să descarc de pe pagina frf-ului, în baza invitației, biletul GRATUIT pentru copil. Băi, ați prins-o? De ce așa?

Explicații ar fi, dar toate sunt tâmpite, așa că mă mulțumesc să cred că a fost doar un alt exemplu de cum, la noi, te zbați mai mult să obții chestii gratuite și ieși mai ieftin și mai liniștit dacă le plătești. Bine că n-au cerut și tradiționalul dosar cu șină. Mă rog, omul de la poartă n-avea nici o vină că mai toate evenimentele din România par a fi organizate de oligofreni.

“Pai, și eu ce fac?” “Stați la coadă și luați biletul GRATUIT.” Kafka frate! Mișto, nu? Un singur ghișeu, iar coada luuuungă! Cum mie îmi apar pete pe gât când trebuie să stau la o coadă, m-am uitat după bișnițarii obișnuiți ca să cumpăr un bilet. Ghinion, cum ar zice tovarășul preș… edinte, nu era nici unul p-acolo (îi cunosc bine după atâția ani de stadioane, pe unii chiar după numele mic). Prichindelul începuse să miorlăie că nu mai intrăm, că vrea să vadă meciul, că îl dor picioarele (e drept că mersesem oleacă pe jos), mă rog, chestii d-astea normale și enervante pe care le fac copiii când stau la cozi, bănuiesc că știți despre ce vorbesc.

În timp ce analizam cele trei opțiuni pe care le aveam (să ne așezăm la coada kilometrică, să ne întoarcem acasă sau să îl leg pe copil de gard lângă paznici ca să-și bată ei capul cu el cât văd eu meciul) apar două tipe și îi zic unuia din spatele meu, care avea fix aceeași problemă, că ele au niște bilete d-astea gratuite în plus și n-au ce face cu ele (fie vorba între noi, cam juma’ de coadă era acolo pentru biletul GRATUIT, ceea ce spune multe despre scărpinatul de-a-ndoaselea și imbecilitatea organizatorilor).

Omul a luat biletele, le-a pupat mâinile domnișoarelor, eu m-am bagat repede în seamă cu el, Rahova style, și el mi-a dat și mie unul. Prost să fii, noroc să ai! N-am apucat să-i pup și eu mâna omului că ai noștri fotbaliști, grăbiți cum nu le stă de obicei în caracter, dăduseră deja 2 goluri. În minutul 2 și în minutul 3 al meciului!! Goluri pe care nu le-am văzut, fiindcă noi încă nu intrasem în stadion din cauza confuziei cu gratuitatea.

Fac aci o paranteză pentru cei neinițiați în tainele mersului la meciurile de fotbal. Deși s-ar crede că lumea merge la meciuri doar pentru a-și sparge capetele, a se bate cu jandarmeria sau pentru a înjura de mame și sfinți adversarii și arbitrii, nu e chiar așa. O parte importantă a meciului de fotbal o reprezintă GOLUL. Sau golurile. Deci, oamenii merg să vadă cum intră mingea în poartă, de preferat în poarta echipei adverse. În cazul de față, noi ratasem deja două asemenea evenimente esențiale ale meciului de fotbal. Închid paranteza și continui foiletonul.

Intrăm. Piticul extra, mega încântat, stadionul frumos, atmosferă de sărbătoare, meciul antrenant, totul era ok. Și vine pauza dintre reprize, pauză care la fotbal durează doar 15 minute. Doar! “Tati, mi-e sete!” Hai să luăm apă (că pe a noastră mi-au luat-o pândarii la intrare).

Tot pentru neinițiați, există un obicei la noi ca, înainte de a intra pe stadion, să ți se confiște lichidele pe care le ai la tine, precum și alte obiecte considerate contondente. Acest obicei strămoșesc se pare că aduce noroc, viață lungă și prosperitate băieților de la jandarmerie și firmelor care vând măncare și băutură în interiorul stadionului. E posibil să fie doar legende, nu știu, dar e ciudat cum unii bagă jumate din arsenalul armatei române în stadion, iar altora li se iau sticlele cu apă, monezile și pieptenii (mi-au luat mie unul o dată, era roz, cu oglindă, nu întrebați! – deci nu bat câmpii aiurea).

La apă, iar coadă. Luuungă! Stăm, luăm apă, pepsi și un hot-dog (ați observat că ăstora mici li se face o foame cruntă imediat după ce ies pe ușă, indiferent cât și când au mâncat acasă? Fantastic!). Cât am stat și am luat de-ale gurii…am pierdut și golul 3 al României! Nemernicii de “tricolori” s-au grăbit și l-au dat la vreo 4 minute după ce a început repriza a doua, exact în momentul în care ne venise nouă rândul la haleală și băutură. Mi-a crescut un pic tensiunea, dar…lasă, bă, e meci amical, copilul se simte bine, vezi golurile diseară în reluare la TV, noi să fim sănătoși!

Ne-am reluat locurile și am văzut în sfârșit un gol, al Georgiei, adică al adversarilor, mă înțelegeți? România – Georgia 3-1. Cu vreo 10 minute înainte de final ne-am ridicat să plecăm. Îmi era că nu mai găsim taxi dacă ieșim în același timp cu șuvoiul la sfârșitul meciului, piticul obosise și nu aveam chef să-l car în brațe până acasă. Prevăzător și grijuliu cu primul moștenitor familiei, nu? Al dracu’ de prevăzător! Pe scări spre ieșire auzim…Gol!! Minutul 80…4-1. Nu l-am văzut nici p-ăsta!! Cum e posibil?? Cât ghinion să ai?!

Ultimul gol l-au dat bravii noștri jucători în minutul ’89, în timp ce piticul făcea pipi pe stradă lângă o dubă de poliție (neintenționat, așa s-a nimerit). Dă-o-n mă-sa de treabă! Am fost la un meci unde s-au dat 6 goluri și am văzut doar unul. De râs!

Pe drumul spre casă, piticul a adormit în taxi, fericit și obosit de ce văzuse. Măcar cu asta m-am ales. Fix ca-n reclama aia la carduri cu “neprețuirea”.

În prezent băiatul meu cel mare e “veteran” pe stadioane și chiar reușim să vedem toate golurile unui meci, ceea ce e un record fiindcă frecventăm mai mult meciuri de liga a 4-a județeană unde “se întâmplă” scoruri de maidan gen 12-0, 7-2, 11-1 etc., meciuri d-alea unde, dacă te-ai întors cu spatele sau ai strănutat, ai pierdut garantat minim două goluri.

Cert este că și șeriful blogului a contribuit la această dragoste (e cam mult spus?) a piticului meu pentru fotbal, lucru pentru care îi mulțumesc public, chiar dacă la momentul respectiv îmi trecea prin cap o colecție impresionantă înjurături stranii și misterioase la adresa lui.

Zilele trecute mă gândeam că ar trebui să îl iau și pe celălalt pitic, cel mai mic, la un meci, să-i fac “botezul”, cum se zice. Are fix aceeasi vârstă pe care o avea frate-său în urmă cu doi ani. Credeți că mă hazardez?

mihai_vasilescu_copil