Sâmbătă, pe la orele prânzului, mi-era o foame de-aș fi balotat și salată de măcriș cu goji și păpădie. Asta doar în prima fază, după o vreme deja mă gândeam cu oareșce poftă și la niște pietre de râu unse cu puțină untură (le-aș fi mâncat și pe sec, untura o puneam doar așa ca s-alunece mai ușor). Am deschis frigiderul. Era mai gol decât Laura Andreșan în zilele ei bune. Mă rog, asta dacă nu pun la socoteală niște morcovi amărâți pe care nu i-aș fi mâncat nici sub amenințarea cu arma.

Așa că, de voie de nevoie, îmi vine ideea salvatoare să mergem să mâncăm în oraș. Dar unde? După un scurt și eficient brainstorming, îmi aduc aminte că primisem de curând o invitație la deschiderea unei cârciumi din asta hipsterish, cum e trendul acum: Blueberry Garden Bistro. Hai acolo, să vedem cum e, dacă tot n-am onorat invitația.

Ajungem. Program afișat? 12.00 – 02.00. Dăcât că era închis. Și nu așa oricum, ci cu gratii, cu lacăte, cu tot tacâmul. Mă uit la ceas sa văd dacă nu cumva am uitat să-l trec pe ora de vară. N-am uitat, sunt orele 12.51 trecute fix. Mă mai uit o dată la program, 12.00 – 02.00.

Speriat, mă gândesc ca poate, de foame, mi-a fost cumva afectată vederea și arunc o privire înlăuntru printre gratii. Nimeni, nicio mișcare, mai pustiu ca-n Sahara când se anunță furtună de nisip. Lasă, îmi zic în barbă, sigur e vreo șmecherie de care nu mă prind io. Poate e vreo farsă, se prefac ăștia că e închis și când dai să pleci, surprizăăă, îți sar în spate doi-trei chelneri care te duc pe brațe la a mai bună masă. Dar să vezi drăcie, m-am întors să plec și nu mi-a sărit nici dracu’ în spate.

Moment în care mi-am spus că oamenii întind prea tare farsa și ce-ar fi să-i scriu tipului care se ocupă de cârciumă (cel care mă invitase la deschidere), să-i spun că m-am prins de păcăleala și să facă bine să deschidă ușa că mor de foame. Ceea ce am și executat.

Omu’ vede că i-am scris, dar mi-a răspuns fix cum mi-a răspuns și Angelina Jolie săptămâna trecută când am invitat-o la masă. N-a zis nimic nici atunci, nici mai târziu, nici niciodată (și nu mă refer la Angelina, ea o să-mi răspundă, dar e mai ocupată zilele astea). Nimic, frate, nici măcar un „îmi pare rău, a fugit bucătarul azi-noapte cu două dintre chelnerițe și cu toate ustensilele din bucătărie” sau un „boss, sorry, ne-am îmbatat ieri ca porcii și azi deschidem când vrea mușchii noștri”. Absolut nimic.

Dar să știți că-l înțeleg, doar n-o să te apuci să stai de vorbă cu toți nebunii care au pretenția absurdă să mănânce la tine-n restaurant. Mai ales când, în loc să te laude pentru ce local mișto ți-ai tras, stau așa ca milogii la ușă și te chestionează pe tine, ditamai patronu’, de ce e închis când programul zice c-ar trebui să fie deschis. Nu, serios, păi dacă e să iei în seamă toți diliii ăștia unde mai ajungi?

De-aia zic că-l înțeleg perfect și am apreciat în mod deosebit și modalitatea absolut inedită de a-și atrage clienții, dar eu fiind mai pe stilul clasic așea, am plecat de-acolo hotărât să găsesc o cârciumă din aia pe rit vechi unde proprietarii sunt demodați și obișnuiesc să respecte programul, iar tu doar mănânci, plătești și te cari în treaba ta. Și să vedeți ce, absolut surprinzător, dar am găsit.

Ce voiam de fapt să spun, România, anul domnului 2018, facem business, investim, promovăm. După care, constatăm cu stupoare că nu merge treaba și ne plângem că sunt vremuri grele. Or fi, nu zic nu, dar de multe ori ni le mai facem și singuri.

mihai_vasilescu_blueberry_garden_bistro1